Skip to content

Celebra carte scrisă de Alfie Kohn este o extraordinară ocazie de a analiza valorile fundamentale ale societății legate de creșterea copiilor. Dacă pornim de la definiția termenului „răsfăț“ și contextele în care este folosit, vom observa constant ideea de „surplus“ sau „excedent“, ceea ce duce la apariția primului mit.

1. „Orice surplus oferit copilului are un impact negativ și ar trebui redus“

Așadar, se consideră că este la fel de condamnat surplusul de afecțiune ca acela de bunuri materiale. Mai mult, dacă analizăm atent contextele în care copiii sunt caracterizați ca fiind „răsfățați“, acestea se referă cu precădere la cerințele lor de ordin emoțional, ca atenție, înțelegere, prezență, contact fizic. Copilul cere să fie luat în brațe, deci e râzgâiat; se desparte greu de părinți, deci e răsfățat; plânge după ce se lovește, deci se alintă.

Care sunt motivele care-i fac pe anumiți părinți să considere nevoile fundamentale de compasiune și siguranță ca fiind greșite?

Motivele țin de istoria lor de viață, acești părinți fiind crescuți conform unei educații tradiționaliste, bazată pe pedeapsă (corporală, retragere de drepturi și/sau afecțiune, critică etc). Un astfel de trecut generează două tipuri de reacții față de cererile de afecțiune ale copiilor: desconsiderare sau neputință.

Desconsiderarea nevoii de afecțiune înseamnă că părinții repetă modelul nesănătos cu care au crescut asupra propriilor copii. Ei îmbrățișează acel model din cauza nevoii fundamentale umane de sens, mintea găsind o semnificație chiar și pentru cele mai grave abuzuri suferite.

Această categorie de părinți are convingeri pozitive despre pedepse, le normalizează, folosind constant afirmații de genul „am ajuns bine chiar dacă… “. Astfel, nu de puține ori, ajungem ca societate să predicăm valoarea unor metode prin care copiii reușesc să se dezvolte în ciuda lipsei de sprijin emoțional versus datorită sprijinului.

A doua categorie de reacții o reprezintă neputința de a satisface nevoia de afecțiune. Deși acești părinți își dau seama că propria educație a fost una deficitară, atunci când copiii le cer afecțiune, aceasta generează tensiune sau chiar panică, pentru că memoria somatică îi transpune în trecut, când manifestarea propriilor nevoi de atașament îi punea în pericol de a fi respinși, ridiculizați sau pedepsiți.

De aceea, studiile din disciplina pozitivă1 arată că, pe lângă informații cu privire la dezvoltarea copilului, părinții sunt mai eficienți când lucrează cu propriile provocări emoționale.

2. „Empatia părinților creează copii manipulatori“

Dacă aș fi monetizat toate dățile în care am auzit opinia „copiii manipulează“, situația mea financiară ar fi evoluat semnificativ. (Deși, dacă sunt sinceră, singura evoluție ar fi avut-o colecția de bijuterii…)

Trecând peste glumă, cel puțin până la vârsta școlarității, copiii nu au dezvoltate capacitățile mentale complexe de a elabora în avans un plan de influențare a celorlalți. 

Manipularea, în reala ei definiție, este începută de fapt de părinți, iar ceea ce numim „manipulare“ la copii este, de fapt, un răspuns condiționat de comportamentele repetate ale adulților.

Un copil nu pleacă de acasă cu un plan elaborat de a face un tantrum în magazinul de jucării, ci cu o nevoie (de stimulare sau încântare pentru o nouă achiziție). Când acea nevoie este întâmpinată de un refuz, apare natural – și deloc machiavelic – furia. Apoi, conexiunile neuronale exersate în trecut îi amintesc că părinților le este greu să tolereze această furie, așa că e posibil ca acel copil să ajusteze intensitatea. Nu însă și apariția ei, care este automată.

℗PUBLICITATE



În acest caz, empatia nu înseamnă că părintele este de acord cu orice achiziție, ci că înțelege firescul emoției, ceea ce ajută la calmare și îl face pe copil să se simtă văzut. 

Însă empatia este confundată, de multe ori, cu hiperpermisivitatea și atunci este evitată din toate puterile. Sub această confuzie, un comportament de succes al părinților este considerat acela în care mențin rigid un refuz, fără a încerca să înțeleagă perspectiva copilului, frustrarea, dezamăgirea sau tristețea lui.

3. „Există o epidemie a stilului permisiv de parenting“

Cercetările privind dezvoltarea sănătoasă a copilului urmăresc două axe principale – structura și căldura, iar în prezent circulă ideea că majoritatea părinților oferă prea multă căldură și prea puțină structură.

Alfie Kohn s-a numărat printre cercetătorii care afirmă că nu există nicio dovadă, științifică sau empirică, potrivit căreia stilul permisiv este cel dominant sau că ar fi atât de comun pe cât se crede. Dimpotrivă, stilul dominant este, în continuare, cel autoritar, caracterizat prin multă structură și reguli, în deficitul căldurii. Ba chiar, afirmă Kohn, anumiți părinți se tem atât de mult de a fi văzuți ca permisivi încât aplică supracontrolul.

În continuare, majoritatea oamenilor duc mai departe ideea că părintele deține total puterea și controlul, iar copilul are drepturi minime sau inexistente de a manifesta preferințe legate de propria viață. Că educația este ceea ce „se face“ copilului și nu „împreună“ sau „în colaborare“.

4. „Stima de sine se construiește exclusiv pe baza competențelor“

De ce există, totuși, teama de a arăta afecțiune necondiționată copiilor? Kohn consideră că este o credință izvorâtă la intersecția dintre economie și teologie, care postulează că în viață e nevoie să demonstrezi că meriți orice. Aceasta este dublată de opinia populară că valoarea unui om constă în ceea ce știe să facă.

Însă abordările terapeutice moderne indică faptul că o stimă de sine înaltă este construită pe doi piloni, la fel de importanți: competență și iubire necondiționată. În cazul în care cea de-a doua este absentă sau insuficientă, ne confruntăm cu acele cazuri ale adulților care adună realizare după realizare, fără a simți vreodată liniște sufletească și împlinire. Pentru că acestea se învață atunci când cineva te prețuiește doar pentru că exiști.

5. „Copiii ascultători reușesc cel mai bine în viață“ 

Deși cu toții ne dorim ca, în afara casei, copiii noștri să aibă curaj să-și exprime părerile sau să confrunte nedreptăți, în familie ne dorim, de fapt, copii obedienți, în vocabularul cărora să nu existe cuvântul „nu“.

Este absolut normal ca un copil dezvoltat cognitiv să manifeste opoziție față de anumite cerințe și reguli din dorința de a avea control asupra propriei vieți. Mai mult, este sănătos ca părinții să cultive acest spirit de gândire complexă și reflexivă versus obediență oarbă.

În final, Kohn propune creșterea „rebelilor reflexivi“, termen ce caracterizează tinerii care vor împinge societatea către evoluție, cât timp se vor cultiva următoarele trei componente fundamentale: (1) orientare prosocială și grijă pentru ceilalți; (2) stimă de sine sănătoasă și asertivitate și (3) îmbrățișarea scepticismului și a nonconformismului.

Bibliografie:

  1. Durrant, E., J., Positive discipline in everyday parenting, 2016, Save the Children Sweden, 4th edition

Citește și:

Iulia Cirtina este absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației, cu o experiență de 15 ani în marketing și comunicare, în prezent consilier parental în formare. Mare iubitoare de scris, natură, pisici și muzică rock, încearcă în fiecare zi să creeze puțină magie pentru fetița ei.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0