skip to Main Content

Pierderile, mai ales cele umane sau relaționale, se numără printre cele mai dureroase și sfâșietoare experiențe pe care le trăim de-a lungul existenței noastre. Cât suntem mici, nu avem un reper clar asupra timpului și a ireversibilității acestuia și credem că părinții, bunicii și adulții din preajma noastră sunt nemuritori, aidoma personajelor din poveștile și basmele atât de mult îndrăgite. De fapt, chiar dacă ajungem la o anumită etate, realizăm că tot nu suntem pregătiți pentru o eventuală despărțire și am face orice pentru a evita subiectul pierderii. Ne amăgim cu gândul că, în fapt, nu pierdem niciodată nimic.

Însă, viața ne arată că avem lecții de însușit și ne pune în fața unor evenimente naturale, pe care, de cele mai multe ori, nu știm să le gestionăm. Iar lumea pare că se năruie și toate măruntaiele ne confirmă cât de vulnerabilă și de fragilă este, în fapt, existența noastră.

Undeva, pe la începutul acestui an, am trecut pentru a doua oară prin experiența pierderii. De data aceasta, cu ființa care mi-a dat viață, mama. Și acum, mă surprind scriind aceste rânduri, la gândul că ea nu mai este printre noi. Trecuseră deja mai bine de șapte luni de la moartea ei și hoinăream printr-o librărie din capitală, când am zărit pe un raft cartea Laurei Ionescu, Nu te găsesc pe nicăieri. Am făcut un pas grăbit înainte și, în același timp, altul înapoi, întrebându-mă dacă sunt pregătită să o citesc. În mai puțin de douăzeci și patru de ore aveam să o devorez, din scoarță în scoarță și să empatizez în totalitate cu ceea ce Laura a transpus cu ajutorul cuvintelor: golul pe care plecarea mamei îl poate lăsa. Lucrarea este, fără îndoială, un exercițiu de curaj și vulnerabilitate, dar și un arc în timp al unei Românii postdecembriste.

Prezentul care doare

Cartea are un titlu ce îți dă fiori de la prima lectură, o căutare continuă, peste tot, chiar și în cele mai întortocheate cotloane ale minții și ale sufletului. Ceea ce m-a frapat, pe măsură ce înaintam cu parcurgerea textului, a fost focusul pus pe momentele petrecute împreună, în zilele fără o însemnătate aparte, dar și în clipele de maximă intensitate. Și emoțiile aferente acestora, atunci când urmau să primească vești legate de diagnostice și prognosticuri, descrise întocmai, fără exagerări sau dantele gramaticale.

Caracterul mamei sale este atât de bine conturat, încât ai impresia că-l cunoști dintotdeauna și l-am regăsit, aproape în detaliu, în propria mamă. Desigur, psihologii ar spune că toate aceste sunt proiecții, și poate că așa și este. Însă, în mod cert, cu toții proiectăm și interpretăm lumea prin filtrul propriilor experiențe.

Nimeni nu o poate înlocui pe cea care ne-a dat viață și nimeni nu poate mângâia așa cum o face ea. Toate aceste detalii sunt blând creionate, încât nu ai cum să nu te transpui în povestea Laurei, precum și în căminul în care totul pare atât de familiar (de la elemente de mobilier, până la replicile pline de cuvinte uzitate în vocabularul comun al vremurilor acelea). M-am regăsit, în egală măsură, în poveste, și pentru că Laura era, de asemenea, al doilea copil, cel mai mic, cel care trăise și înțelegea fricile, angoasele și limbajul nonverbal al mamei sale, mai bine decât oricare alt membru al familiei. Fără a generaliza, îmi permit a spune că, poate, nu întâmplător mezinii sunt mai zglobii, dar și mai atașați de părinții lor. Așa cum (sigur, deloc întâmplător) ei suferă, pe măsura iubirii lor, atunci când părinții lor pleacă într-o lume despre care se spune că ar fi mai bună.

Autoarea ne trece printr-un carusel de emoții, de la agonie la extaz, de la normal la situații-limită, împărțind lucrarea în trei părți: perioada copilăriei (și a chicotelilor, a ludicului și a elementelor colorate), perioada adolescenței (în care părinții nu mai sunt cool și începem să observăm problemele familiale) și perioada de maturitate (în care laitmotivul este dispariția mamei, care lasă răni adânci și fără posibilitatea de a mai putea fi pansate vreodată).

Am rămas în minte cu acest pasaj: „O găsesc pe mama peste tot și, totuși, ea nu e nicăieri“, care sună dureros de apăsător și de adevărat.

℗PUBLICITATE



Ce ne învață moartea despre viață

Moartea și trecerea în neființă reprezintă un subiect tabu. De altfel, lucrări despre doliu și pierderi sunt foarte puține, în literatura de specialitate. Cu toate acestea, noi ne confruntăm cu astfel de situații de-a lungul existenței noastre, și pierderea este singura certitudine. Societatea, școala și familia – probabil, cu cele mai nobile intenții – ne-au învățat că dacă doare înseamnă că este rău, dacă simțim, înseamnă că suntem slabi, iar dacă durează mai mult, asta înseamnă că avem o problemă. Dar, oare, acestea sunt adevăruri umane sănătoase sau niște mituri toxice, care ne sleiesc de putere și speranță? Adevărul este că în viață, uneori, simțim și durere, iar magnitudinea acesteia este măsurată în funcție de investiția noastră emoțională și de atașamentul creat. S-ar putea să treacă ușor o pierdere nesemnificativă, dar lucrurile se schimbă când povestea este despre legături sufletești solide sau despre destine ce se întrepătrund.

Freud considera că atunci când ne confruntăm cu moartea unei persoane dragi, ne confruntăm cu propria noastră mortalitate și că deși „moartea, ca atare, ne dezintegrează, ideea de moarte ne poate salva viața“. Este ciudat să gândim astăzi în acești termeni, și, oricum, societatea preferă să îngroape în inconștient ideea morții decât să o pună în cuvinte. Dar, a nu vorbi despre moarte nu este echivalent cu a trăi mai bine, din contră. 

Despre acest subiect am discutat și cu psihoterapeutul integrativ Sabina Strugariu, care este de părere că: „Într-o lume care aleargă pe repede înainte după tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ne este greu să dăm timp și spațiu acestui proces complex, deopotrivă, dureros și eliberator, al pierderii și al doliului. Încercăm să înăbușim orice emoție care vine cu prea multă intensitate, în speranța că va dura mai puțin, sau rămânem blocați în refuzul de a accepta pierderea, cu credința că viața nu merită trăită decât atunci când nu riscăm să pierdem nimic și pe nimeni“. „Viața este un continuu proces de echilibristică, între bucuria de a ne simți vii, prezenți și conectați și tristețea de a ne simți fragili, vulnerabili și efemeri, și nu putem fi în armonie, atât timp cât anulăm una dintre părți“ ‒ completează psihologul. În fond, „doliul este prețul pe care îl plătim pentru curajul de a fi iubit“, ‒ după cum spune psihoterapeutul existențialist Irvin Yalom ‒ și este important să ne dăm voie să ne trăim trăirile în acord cu nevoile noastre și potrivit ritmului nostru de procesare, adaptare și integrare.

În același registru se încadrează și îndemnul lui Frank Ostaseski. După cum menționează autorul în lucrarea Cele cinci invitații: „Contemplarea vieții, a morții, și a misterului inerent al fiecărui moment este prea importantă pentru a o lăsa pe ultimele noastre de viață. Să ne împăcăm cu fricile noastre și să descoperim ce anume are moartea să ne învețe despre viață sunt aspecte esențiale pentru transformarea noastră“.

Tu cu cine vorbești despre moarte?

Revenind la cartea care mi-a deschis sufletul și mi-a explicat ce simt (Nu te găsesc pe nicăieri), aceasta invită la introspecție și m-a dus cu gândul la faptul că nimeni nu ne învață cum să purtăm dialoguri cu moartea.

Se spune că toți suntem datori cu o moarte, că atunci când venim pe Pământ știm că toți, fără echivoc, ne vom întoarce acolo. Însă ce nu știm este cum facem să ne transformăm această călătorie într-una mai lină și mai puțin dureroasă. Între timp, ne complăcem în ideea că după ploaie răsare soarele, că timpul este un plasture universal ce astupă rănile adânci și apoi o luăm de la capăt, peticiți de suferință, dar participanți la spectacolul vieții, ce este un nesfârșit roller coaster de întâmplări și oameni ce ne șlefuiesc existența, cât să devenim variante reziliente și mature, capabile să-și continue cursul normal al clipelor dăruite de divinitate.

Recomand această carte, care nu este numai despre durere și pierdere, este despre viață (fără filtre) și bucăți din noi, despre iubirea care rămâne dincolo de moarte, despre evenimente prin care toți trecem, dar pe care nu le conștientizăm decât atunci când putem vorbi cu cineva despre asta.

Bianca Sîrbu - contributor senior, jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0