Dragă părinte, dacă ești unul dintre acei oameni care nici nu vor să mai audă aceste cuvinte puse împreună – „momente grele = oportunități de învățare“ – cuvinte pe care le-ai auzit de atât de multe ori încât s-au golit de sens, îți mărturisesc că înțeleg foarte bine de ce-ți poate fi greu să le mai auzi: în momentul în care cineva îți spune CE să faci, dar nu CUM să faci și nici DACĂ tu poți face poate fi foarte dificil să depășești sentimentul de însingurare (pare că tu ești singurul care nu poate) sau sentimentul de vinovăție (ar fi o chestie bună pentru relația cu copilul meu, dar nu sunt la fel de capabil ca alți părinți).
Îți spun aceste lucruri din experiența de părinte, dincolo de cursuri, cărți sau experiența directă cu alți oameni. Personal, recunosc că am avut nevoie de structură, de pași, de liniuță de la capăt, pentru că modul în care reacționează mintea mea la noțiuni abstracte este să interpreteze sau să înflorească. În plus, mai cred că a înțelege la nivel mental o noțiune este una, iar să o pui în practică este cu totul altceva, în sensul că, deși poți cuprinde cu mintea, tot este nevoie de exercițiu pentru a crea un nou tipar de răspuns conștient.
Eu îmi spun așa: dacă îmi scoate „monștrii“ din dulap – impulsul de a țipa, de exemplu – ceea ce vine la pachet cu multă furie, în general – atunci iau asta ca pe un semn. Steagul roșu, dacă vreți. Semn că trebuie să mă opresc!
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Cum putem naviga de la reacție la răspuns în relația cu copiii noștri
Pare incredibil, știu, că nu trebuie să faci imediat ceva, orice, decât dacă este vorba de siguranța copilului tău. Mulți dintre noi ne temem de acest „mă opresc și nu reacționez imediat“. Posibil pentru că simțim că ratăm oportunitatea de a le preda lecția, ca și cum acela ar fi unicul moment în care ar putea avea loc educarea. Ei bine, sub imboldul furiei sau al fricii, de fapt nicio lecție nu poate fi învățată prea bine.
Bun. Imediat ce m-am oprit, îmi mut atenția de la copil (dar ar putea fi orice persoană) și sunt atentă la ceea ce Naomi Aldort numește Silent Self-talk, adică discursul pe care îl ține mintea mea în acel moment. Acesta este și primul pas din acest model cu ajutorul căruia putem construi un răspuns conștient, în locul unei reacții automate.
„E ca un computer care se aprinde de unul singur: copilul face sau spune ceva și în mintea ta se deschide automat o fereastră. Acest lucru ar fi inofensiv, dacă nu ai «citi» cu voce tare. Atunci când ești supărat, ceea ce spui sau faci nu poate decât să agraveze situația. Mai mult, nici măcar nu este ceea ce ți-ai dorit să obții de la bun început, deci nu este un gest autentic. Iar dovada inautenticității este exact sentimentul de regret pe care îl avem după aceea legat de ce am făcut sau spus. Toate acestea construiesc un zid între tine și copilul tău.“ (Creștem împreună, Naomi Aldort)
Un pas complicat, știu, dar promit că este cel mai complicat dintre toate, așa că nu-ți pierde speranța pentru mai departe. Odată ce ai parcurs o dată, de două ori acest proces, începi să te prinzi cam cum decurge.
Silent Self-talk
Verifică dacă ceea ce spune mintea ta este adevărat. Mă refer la gânduri precum: „Nu mă ascultă niciodată!“, „Nu mă respectă!“, „Poate, dar nu vrea!“. Crezi cu adevărat aceste lucruri despre copilul tău și sunt ele total adevărate sau sunt, de fapt, fricile tale?
Observă ce se întâmplă în corpul tău atunci când iei aceste gânduri în serios. Cum se schimbă comportamentul tău atunci când le dai crezare?
Reflectează la: „Ce părinte aș fi eu dacă aceste gânduri n-ar da năvală în mintea mea? Dacă aș fi liber să răspund la ceea ce-mi spune copilul mai degrabă decât să răspund la discursul din mintea mea?“.
Responsabilizează-te (pe tine) în primul rând. Oare dacă spun sau fac ceea ce-mi trece prin minte, nu-i arăt copilului meu exact lipsa de respect pe care i-o reproșez?
Pentru o minte exersată, toate aceste borne de conștientizare și reflecție pot fi traversate în mai puțin de un minut. Nu te descuraja dacă acum simți nevoia să le citești din nou pentru că nici măcar nu le-ai reținut încă, este un proces de învățare.
Mută-ți atenția la copil. De cele mai multe ori, gândurile produse de mintea noastră sunt interpretări și n-au legătură cu copilul din fața noastră.
Ascultă! Apoi mai ascultă încă o dată ceea ce-ți transmite copilul tău. Pune-i întrebări, ajută-l să te facă să înțelegi ceea ce vrea să spună cu adevărat.
Validează emoțiile. Acest pas va restabili conexiunea dintre voi doi.
Împuternicește copilul să-și proceseze și să-și gestioneze, la rândul lui, emoțiile. Acesta este un act de încredere.
Exersează ca și cum relația voastră depinde asta, aș adăuga eu, pentru că, în fond, chiar așa este.
Citește și: