fbpx
skip to Main Content
„Monștri“, Un Film Despre Relații și însingurare

Construcția, dar mai ales reconstrucția unei relații necesită timp, atenție, grijă și multă incertitudine. Dacă în prima parte a îndrăgostirii regăsim acea substanță numită oxitocină (hormonul fericirii), care ne face să vedem doar partea plină a relației, doar părțile pozitive ale partenerului (partenerei), care ne face să visăm și să ne imaginăm multe dintre lucrurile pe care le trăim sau pe care le proiectăm ca fiind parte din realitatea de facto, odată cu ridicarea acestui „văl“, vom observa că dragostea este mai mult decât chimie, mai mult decât atracție sexuală, mai mult decât emoticoane și ursuleți cu inimioare.

Esther Perel spune că dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm relațional.

Relațiile de lungă durată au o dezvoltare sinusoidală, iar menținerea atracției și a interesului față de aceeași persoană pentru tot restul vieții (conform sintagmei „la bine și la greu“) a ajuns în zilele noastre un sport extrem.

Filmul „Monștri“ (lungmetrajul de debut al regizorului Marius Olteanu) aduce în prim-plan povestea de dragoste dintre protagoniștii Dana (jucată de actrița Judith State) și Andrei sau Arthur (jucat de Cristian Popa) – doi oameni care sunt căsătoriți de zece ani, dar care trăiesc povești paralele, menite să le aducă fericirea personală. Acțiunea se petrece pe parcursul a douăzeci și patru de ore, în plan urban, când Dana se întoarce dintr-un team building. Ajungând cu trenul în București, pornește alături de un șofer de taxi într-o cursă fără destinație fixă (accentele cad pe detalii, mimică, personaje din plan secund, care nu influențează nicicum starea ei actuală). Lungmetrajul este divizat în trei pasaje, primul fiind cel ce o are în vizor pe Dana (în această lungă plimbare cu taxiul, pentru a amâna sosirea acasă), urmat de cel de-al doilea (în care soțul acesteia, Andrei profită de absența soției, încercând să aibă o relație cu un bărbat), cel de-al treilea regăsindu-i pe soți în cele mai complicate ipostaze sociale. Singurul liant al celor doi (și laitmotiv al perioadei pe care o traversăm) este telefonul mobil, singurătatea instalându-se între ei odată cu durerea.

Criza din cadrul cuplului se derulează pe tot parcursul filmului, ambele personaje fiind analitice atât cu propria persoană, cât și cu relația pe care o au. Acel calm pe care-l caută este aproape imposibil de găsit și, tocmai de aceea, fonic este mereu vacarm (fie că vorbim despre claxoane, fie de animozități între diverse personaje secundare). Practic, e vorba de realități pe care le trăim și le simțim toți, dacă ne oprim din ceea ce facem și suntem atenți la ceea ce se petrece în jur. Cel de-al treilea peisaj al filmului îi înfățișează pe amândoi în timp ce încearcă să reînnoade relația (prin prezența lor în cadrul unui botez ori la un prânz cu bunica). Societatea și familia tradițională pune presiune asupra lor, inducând posibilitatea ca un copil să apară în cadrul cuplului și reușind astfel să le destrame relația și să-i alunge în planuri diferite. Fie că vorbim de bunica (aici poate fi orice persoană din familie), care dă cărțile pe față și îi întreabă direct despre acest subiect, fie de vecinul a cărei soție urmează să nască, iminența și imperiozitatea apariției unui pui de om în cadrul acestei familii de mult întemeiate sunt cauzate de convingerea că – prin intermediul unui copil – socialmente, cei doi vor intra în „rândul lumii“.

℗PUBLICITATE


De cele mai multe ori, suntem asaltați de presiuni familiale și sociale, care ne spun că aceasta e menirea noastră. Orice abatere sau orice altă perspectivă care duce la a nu avea copii ne scoate din „normalul“ pe care trebuie să-l respectăm – dacă vrem să fim noi înșine, respectați, la rândul nostru. Nu de multe ori, în această cursă fără sfârșit de a mulțumi familia, apropiații și alte persoane, cuplurile recurg la diverse compromisuri, doar pentru a nu fi percepute „altfel“. Frica de a fi singuri, de a ne despărți, de a divorța, de a fi arătați cu degetul ne împinge în situații captive din punct de vedere emoțional. Se întâmplă să nu ne gândim nici măcar o secundă că am putea să ne trăim viața după bunul plac ori să nu avem curajul de a face asta, fără a experimenta allodoxaphobia (frica de ceea ce ar putea gândi lumea despre noi). Nimeni nu pretinde că viața este ușoară, de aceea înțelept ar fi să nu intrăm cu bocancii în viața celorlalți, nici măcar prin adresarea unor întrebări aparent banale – „Când faceți un copil?“ – aceasta fiind una dintre cele mai sensibile chestiuni pentru un cuplu proaspăt căsătorit. Deoarece nu știm, în primul rând, dacă acel cuplu își dorește moștenitori sau dacă nu cumva are dificultăți medicale în conceperea acestuia. Presiunile sociale pot avea urmări grave, de la certuri, până la despărțiri ori divorțuri sau chiar gesturi extreme. Grija față de celălalt, atenția la nevoile sale, cunoașterea, comunicarea activă, ascultarea și remedierea, schimbarea sau acceptarea unor modificări inerente ce apar odată cu timpul pot fi soluții și secrete pe care un cuplu să le aplice pentru o bună sănătate relațională. Orice cuplu de lungă durată știe că viața în doi nu este mereu lapte și miere (și psihologic, nici nu e dezirabil să fie așa), durerea neocolind pe nimeni. Important este felul în care îi transmitem partenerului (partenerei) că avem o problemă și ce anume putem face în acest sens.

Esther Perel menționează că instituția căsătoriei este un agregat de narațiuni multiple, prin aceasta ea sugerând că trebuie făcută distincția între ideea de „căsătorie între două persoane“ și „căsătorie între două familii“, în scopul de a delimita intercultural poziția fiecăruia.

Am relatat, pe scurt (fără a intra în detalii concrete, legate de film) niște pasaje care apar firesc pe parcursul unei relații, pentru o mai bună interpretare a realității la care toți suntem… protagoniști sau simpli spectatori.

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută