Încă de mică, n-am știut să răspund la complimente. Știam foarte bine să spun „te rog“ și „iartă-mă“. Știam, la fel de bine, că trebuie să spun „mulțumesc“ dacă-mi dădeai ceva sau dacă făceai ceva pentru mine. Dar să răspund natural unui compliment n-am învățat decât anul trecut.
Când ești mic, lumea îți complimentează ochii, capacitatea de a reține și spune poezii, notele obținute la școală, mă rog, fiecare în filmul și cu calitățile lui. Când ești mic, ar trebui să fii învățat să accepți toate complimentele alea, că nu sunt tocmai degeaba. Când ești mic și ești ca mine, cu toate lecțiile de politețe și manualul bunelor maniere citit, te fâstâcești, te pierzi și te transformi în adultul care îngheață când primește un compliment. Și care, în lipsa unei reacții mai bune, răspunde cu „mulțumesc, știu“.
„Mulțumesc, știu“
Ani la rând am răspuns așa la complimente. Ba chiar, la un moment dat, mi s-a părut de-a dreptul interesant să am asemenea încredere în mine încât să-mi știu toate calitățile. Încât nimic nu mă mai lua prin surprindere, totul era un dat al firii. Încât, orice ar fi spus cineva bun despre mine, eu știam deja. Știam?
Da, normal că-mi știam parte dintre calități. Și parte din defecte, pentru sinceritate totală. Dar orice chestie apreciativă pe care mi-ar fi spus-o oricine era întâmpinată de acest „mulțumesc, știu“. Și în parte dintre ele chiar nu credeam.
„Aaahaa, clar. Cine știe ce vrea de la mine?“
„Siiiigur, mi-a zis asta total gratuit, de parcă n-aș ști că, în spatele fiecărui cuvânt de bine, e o intenție ascunsă.“
„Da, da, vinovat până la proba contrarie, nu mă faci dintr-un compliment venit pe nepusă masă.“
Am mai zis că eram sceptică? Ce sceptică? Dacă există o poză în dicționar lângă acest cuvânt, acolo e direct poza mea. Și dacă există Guiness Record pentru chestia asta, al meu e.
℗PUBLICITATE
Recunosc cinstit: în parte eram sceptică, în parte nu credeam că merit complimentul ăla.
Și așa ajungem, din nou, la psihoterapeut
„Există două categorii de oameni care-ți fac un compliment: cei care ți-l fac sincer și cei care vor ceva de la tine. Iar cu răspunsul ăsta, anulezi, practic, oamenii sinceri.“ (Oleacă mai elaborat, dar asta era ideea principală).
Am băgat la cutiuță. Am învârtit ideea pe toate părțile. Și mi-am dat seama că-n spatele acelui „știu“ era, de fapt, faptul că nu știam.
Că era multă nesiguranță acolo. Multă frică de oameni. De intențiile lor. De ce ar putea să se întâmple dacă am măcar un minimum de încredere. Multă îndoială de sine. De cine eram. De ce puteam face. Multă teamă de a nu fi înșelată. De minciună. De iluzii deșarte. Și-ncrederea aia, pe care credeam că mi-o dă „știu“-ul, doar o metodă de autoapărare.
Am renunțat la el. Am început să spun doar „mulțumesc“. Am încetat să folosesc autoapărarea în situații care nu mi-au arătat, din start, că e nevoie. Să las oamenilor prezumpția de nevinovăție, pentru că da, unii vor să te rănească, inutil și gratuit, dar mulți dintre ei nu vor decât să spună că da, le place cămașa, zâmbetul sau privirea ta. Fără scopuri ascunse, fără jocuri de culise.
Și, cel mai probabil, nici n-o să-i mai vezi niciodată, așa încât să aibă timp să profite de tine. Deci ești în siguranță. Te poți bucura de un compliment, fără să-ți mai faci scenarii apocaliptice. Cele mai multe șanse sunt să nu se întâmple.
Un simplu „mulțumesc“ m-a schimbat. Dintr-un sceptic speriat – într-un om care acceptă că da, are calități pe care poate nu a învățat, încă, să le aprecieze. Că nu toată lumea vrea să-ți facă rău. Că, în spatele fricilor prezente, există un trecut în care a fost, poate, prea dezamăgit. Dar care încearcă, în fiecare zi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
