Una dintre pasiunile vieții, pentru mine, este muzica. De mic am simțit că mă relaxează, că mă ajută să fac față mai bine momentelor dificile – fie ele de frică, fie de tristețe. Și este o strategie pe care am continuat să o folosesc până în prezent. Atunci când mi se face foarte dor de acasă – de Satu Mare – îmi caut câteva melodii pe YouTube și instantaneu mă teleportez în casa de la țară a bunicilor mei paterni; când am de lucrat la o prezentare sau când mă pregătesc pentru câte un nou curs, pe fundal mereu se aude (în reluare) câte o piesă anume, care pare să aibă ritmurile cele mai potrivite pentru mine în acel moment. Când mă trezesc dimineața și simt că urmează o zi extrem de grea, după exercițiul de mindfulness mai stau în pat cu căștile pe urechi câteva minute și mă energizez pe ritmurile muzicii. Cert este că, la bine și la greu, muzica este o formă de terapie pentru mine.
Mai nou, mi-am propus să o integrez sub o anumită formă și în cadrul cursurilor de formare pe care le susțin. Cred că muzica este un instrument excepțional pentru tot ceea ce înseamnă training și proces educațional. Dacă stau bine să mă gândesc, cele mai importante sau mai grele momente din viața mea le-am integrat psihologic pe fundalul unei anumite piese; iar când aud piesa întâmplător, îmi reamintesc de ceea ce am trăit atunci și mă cuprinde bucuria datorată faptului că am trăit acel eveniment sau, după caz, că greul a trecut. Sunt de părere că muzica este o experiență sufletească universală, este ceva ce ne leagă pe unii de alții și probabil că este unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de la viață. Muzica are un limbaj psihologic universal – ne poate ajuta atunci când avem nevoie să îndrăznim a întreprinde ceva nou; ori atunci când rușinea ne copleșește sau când furia ne zguduie din temelii.
• Unul dintre oamenii care au contribuit major la dezvoltarea intuiției mele – ca individ și psiholog – este regretatul expert în psihodramă Max Clayton. Pe Max l-am întâlnit mai mulți ani la rând în Ungaria, acolo unde el ajungea din Australia și eu, din România. În 2013, când Max a trecut în lumea celor veșnice, el i-a trimis întregului nostru grup de psihoterpeuți o scrisoare, în care ne încuraja ca, odată cu decesul său, noi să sărbătorim viața; iar piesa pe care ne-a lăsat-o drept amintire este I hope you dance, în interpretarea lui Ronan Keating. De atunci, când îmi este foarte greu, ascult această melodie și încerc să nu mă mai iau atât de în serios.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
• O a doua piesă care face ca fiecare parte din mine să vibreze este Coming home a lui Havasi. Cu siguranță, este vorba și despre originile mele ungurești, autorul având și el aceleași rădăcini etnice. În această melodie, pianul și vioara sunt precum un cuplu, în care la început cele două instrumente caută să se armonizeze, iar din momentul în care și-au găsit ritmul timpul se oprește în loc și tot ceea ce mai contează este plenitudinea momentului prezent.
Cu toată această pasiune față de muzică, mi-am invitat și colegele din cadrul AMPP și Pagina de Psihologie să facă o listă cu câteva dintre piesele care le alină cel mai mult sufletul atunci când au nevoie.
Raluca Anton, colega noastră de la Holo, care este doctor în psihologie, psihoterapeut de orientare cognitiv-comportamentală, cu specializare în Terapia Relațională Imago și formator în cadrul AMPP:
• Take Five cu Dave Brubeck & Paul Desmond la sax, de pe albumul „Time Out“ din 1959, pe care îl ador și care mă duce cu gândul fix la pauză și veselie. Așa că atunci când simt că e… prea mult, ascult jazz și îmi place să încep cu Take Five. Cred că deja s-a produs ceva condiționare, că îmi apare starea de relaxare de la primele acorduri. Ah! Și cu muzica asta pe fundal, de cele mai multe ori, fie fac un desert, folosindu-mă de un soi de auto-terapie prin gătit, fie stau în curte la firul ierbii sau în fotoliul mare din living, în ambele cazuri însoțită de un pahar de vin roșu, neapărat sec.
• Isn’t She Lovely a lui Stevie Wonder cu interpretările lui minunate la muzicuță. O melodie pe care o ascultam mult înainte să o avem pe Ana (fiica noastră), dar și mai mult după ce a apărut ea. Îmi place să spun că melodii ca aceasta sunt de pe vremea când muzica încă mai avea versuri construite frumos, chiar dacă simplu, dar cu un mesaj puternic; așa că versurile acestea arată suficient de ce îmi place această melodie.
• Michael Jackson cu Will You Be There. Musai să o pun și pe a treia, care îmi place foarte mult – pentru cât de frumos exprimă vulnerabilitatea ființei umane și, în acest context, puternica nevoie de conectare, de a nu fi singuri, de a fi înțeleși și acceptați așa cum suntem, dar susținuți pentru a ne vindeca, pentru a fi mai buni, pentru a fi mai puternici.
Cristina Petrescu-Ghenea, colega noastră care este medic specializat în Psihiatria copilului și adolescentului, precum și psihoterapeut relațional, Terapeut Imago:
Sunt atât de multe piese care îmi plac… Muzica este foarte importantă pentru mine, deoarece are puterea să scoată la suprafață emoțiile, indiferent cât de adânc am vrea să le zăvorâm! Tatăl meu era un mare iubitor de muzică și cred că am luat dragostea asta de la el… Îmi amintesc cum, în copilăria mea, tata asculta Bob Dylan (și mulți alți clasici) la casetofonul din bucătărie, în timp ce mama gătea.
• Wetsuit de la The Vaccines este o melodie care a marcat ultima perioadă pe care am petrecut-o cu tata și care cred că lui i-ar fi plăcut foarte mult, deoarece este despre mare, pe care el o iubea, despre tinerețe și viață, care trec prea repede.
℗PUBLICITATE
• Donʼt Wanna Fight a celor de la Alabama Shakes este o piesă puternică prin versuri și instrumentare, în care interpretarea autentică a lui Brittany Howard pune deosebit de bine în evidență zbuciumul pe care îl trăim atunci când în cuplu ies scântei. Apropo de emoții, mie îmi vine să mă tăvălesc pe jos când ascult piesa asta!
Nora Neghină, colega noastră de la Asociația Mindsight România, care este expert mindsight și coordonator al programului de formare „Inteligența Relațională“:
Am făcut pian vreme de peste 10 ani și am rămas în suflet cu multe piese clasice de Beethoven, Chopin, Grieg, Rachmaninov și Ceaikovski, pe care le ascultam împreună cu mama la Ateneu și care până astăzi, în diferite momente, îmi oglindesc sau îmi calmează starea emoțională. De asemenea, am crescut cu Led Zeppelin, Smokie, Deep Purple, The Beatles, Hot Chocolate, Kenny Rogers și Bee Gees – care erau înregistrate pe cele câteva discuri vinil pe care tata le punea duminica dimineața, în timp ce dădea cu aspiratorul prin casă, iar eu cântam peste ele. Apoi, în adolescență, am trecut printr-o perioadă heavy metal și punk, cu un detour prin Depeche Mode și U2. Acum ascult cu plăcere Katy Perry, JoJo Siwa sau Dua Lipa – preferatele fiicei noastre preadolescente. Iar de vreo doi ani, cânt cel puțin 30 de minute în fiecare seară – cântece de leagăn – pentru a o adormi pe fetița noastră cea mică.
• Îmi este, așadar, imposibil să mă gândesc la doar două melodii, având în vedere preferințele atât de eterogene. Dar pot spune că, de la începutul anului, înaintea oricărei prezentări sau workshop pe care îl susțin, am 10 minute în care ascult un playlist motivațional care începe cu Survivor – Eye of the Tiger, timp în care cânt cât mă țin plămânii și fac posturi de putere.
• La polul opus, mă răscolește melodia celor de la The Mono Jacks – 1000 de Da, ce rezumă misiunea pe care mi-am stabilit-o: aceea de a promova un stil de parenting conștient.
Oana Calnegru, colega noastră care este psihoterapeut relațional, formator și coordonator al programului „Parenting Masterclass“:
• Drive de la Incubus are și azi aceeași relevanță și îmi transmite aceeași emoție ca atunci când aveam 20 de ani și o ascultam on repeat zile întregi.
• Uptown Funk a lui Bruno Mars mă foarte bine dispune în aproape orice situație și mă face să vreau să dansez in a funky style.
Diana Stănculeanu, psihoterapeut specializat în sănătatea mintală a copilului și adolescentului, expert național în sănătate mintală, formator AMPP.
• Povestea sprijinitei reciproce. A fost o data un cuplu care se pregătea cum știa mai bine pentru marea petrecere de celebrare a uniunii lor. În procesul complicat de planificare a nunții (caci despre asta vorbim), tânărul cuplu primea frecvent, cu presiune crescândă, întrebări despre primul dans – cum va fi, cât de sofisticat, câte lecții de dans fuseseră planificate deja etc. Tinerii însurăței, total conștienți de abilitatea lor de a dansa cvasi-inexistentă, și-au spus relaxat – noi vom face o „sprijinita reciprocă; ne vom ține unul de altul, ne vom lăsa unul pe altul și va fi bine“. Primii pași de sprijinită reciprocă au fost făcuți pe Dance me till the end of love a dragului Leonard Cohen. Sprijinita reciprocă continuă, o exersăm zi de zi, de zece ani. Ne pricepem din ce in ce mai bine.
• A doua piesă în lista mea este Dancing in the street. Sunt trei motive pentru care iubesc piesa asta: primul motiv se numește David Bowie; al doilea motiv de numește Mick Jager; al treilea motiv este pentru că, dacă David și Mick nu reușesc să îți ridice cheful de viață la cote maxime, muzica și dansul fac asta – daca le dăm un loc în viața noastră. Nu costă bani, nu cer timp, pot fi prezente în sine sau pot însoți aproape orice altceva alegem să facem. Efectul antidepresiv este garantat.
Acum te invit și pe tine, cititorul acestui articol, să ne spui ce melodii preferate ai, să împărtășești cu noi acele piese care înseamnă cel mai mult pentru tine. Pentru că viața devine mult mai ușoară, atunci când ascultăm muzică și când suntem generoși.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
