„Vechile decizii, odată luate, sunt împinse în afară conștienței, urmând să devină tipare automate de reacție în situațiile viitoare.“ (Jean Illsley Clarke & Connie Dawson).
● „Da, munca mă împiedică să petrec mai mult timp cu familia, dar asta nu înseamnă că muncesc în mod compulsiv. Pur și simplu, îmi place ceea ce fac și acum este nevoie de mine acolo mai mult decât oricând.“
● „Mi-am surprins fiul fumând de trei ori până acum, dar nu e ca și cum s-ar fi apucat serios de asta. Experimentează și el din când în când.“
● „Familia mea are atât de multă nevoie de mine acum încât nu știu cum aș putea să găsesc chiar și câteva minute doar pentru mine.“
Sunt în birou, cu laptopul deschis și cu un ochi la ceas. Afară este o zi mohorâtă de primăvară și cu atât mai greu mi se pare să-mi găsesc inspirația uitându-mă pe fereastră. Am de predat acest articol chiar azi, iar eu am doar trei fraze scrise. Nu cred că a fost o decizie înțeleaptă să renunț la articolul scris pe jumătate zilele trecute, dar odată ce-mi intră o idee în cap, îmi este greu să o scot. Cu oarecare resemnare, mai mușc o dată din prăjitura umplută cu ciocolată, luată de la o brutărie turcească. Este delicioasă și, în același timp cu gândul clișeistic „turcii se pricep la patiserie“, apare și un alt gând devenit reflex profesional: mâncatul în condiții de stres este un mecanism de coping. De fapt, alinarea pe care încerc să o aduc este mecanismul de coping.
Ce este un mecanism de adaptare (coping)?
În cartea Mitul normalității, Gabor Maté explică apariția acestor mecanisme de adaptare ca cea mai bună opțiune instinctivă pe care o avem la acel moment. „Cele mai bune recomandări din partea Naturii ar fi să scape sau să lupte [..] Dar aici este problema: niciuna dintre opțiuni nu este posibilă pentru un copil mic, pentru că dacă ar încerca oricare dintre ele ar însemna să se pună și mai mult în pericol. Prin urmare, Natura recurge la planul C: ambele impulsuri sunt reprimate prin ignorarea emoțiilor care ar propulsa astfel de răspunsuri. Această suprimare pare a fi asemănătoare cu răspunsul la înghețare pe care animalele îl manifestă adesea atunci când lupta sau fuga sunt imposibile. Diferența crucială este următoarea: odată ce șoimul a dispărut, oposumul este liber să-și vadă de drum, strategia sa de supraviețuire fiind o reușită. Un sistem nervos traumatizat, pe de altă parte, nu ajunge niciodată să se dezghețe.“
Știm că odată ce o persoană a formulat o anumită concluzie legată de un anume aspect al existenței sale, mai ales dacă acest lucru s-a întâmplat în copilăria timpurie, acea persoană se atașează de acea concluzie încercând să o „apere“ pe parcursul vieții. De exemplu, dacă în copilăria mică am perceput mesajul că nu suntem doriți (acest lucru, în cele mai multe dintre cazuri se întâmplă fără ca părintele să conștientizeze că transmite acest mesaj), am fi putut dezvolta credința că ceva nu este în regulă cu noi, că nu suntem suficient de buni. Mecanismul nostru de adaptare ar putea apărea sub forma unei încercări permanente de a demonstra că suntem demni de iubire, acest lucru reflectându-se într-un comportament prin care încercăm să fim utili altora, să ne facem plăcuți, să nu ne arătam adevăratele sentimente pentru că asta ar putea atrage reacții negative.
Mecanisme de adaptare: negarea
Pe măsură ce ne dezvoltăm și devenim autonomi, descoperim că unele dintre deciziile luate în trecut nu ne mai sunt de folos în prezent. Ne putem da seama din suferința resimțită în interacțiunile noastre – oricâtă validare din exterior am primi, noi nu simțim că este suficient, sau poate atragem același tip de partener care ne apasă, în mod lipsit de empatie, iar și iar, cele mai dureroase butoane, iar noi continuăm să credem că merităm toată această suferință. Acest proces în care noi simțim suferință, dar refuzăm să vedem mecanismul din spatele acestor situații se numește negare.
Atunci când comportamentele rezultate din aceste decizii își pierd utilitatea sau devin de-a dreptul nocive, ar fi bine să ne „dezbrăcăm de ele“, dar acest lucru nu este deloc ușor și, adeseori, mulți dintre noi nu ajung să o facă. Asta pentru că deciziile au fost luate atât de timpuriu încât credem că „haina“ aceasta este chiar pielea noastră.
În cartea Drama copilului interior, psihologul și filozoful elvețian Alice Miller vorbește despre „Depresia ca negare a sinelui: Depresia constă în negarea propriilor reacții emoționale. Această negare începe ca o cerință a adaptării absolut esențiale din timpul copilăriei și indică o vătămare extrem de timpurie. Există mulți copii care, de la bun început, n-au fost liberi să experimenteze cele mai simple sentimente, cum ar fi nemulțumirea, supărarea, furia, durerea și chiar foamea – și, bineînțeles, plăcerea provocată de propriile corpuri.“
℗PUBLICITATE
Cele trei forme de negare și deciziile vechi care stau la baza acestora
Negarea sinelui: „Nu pot face nimic în legătură cu această situație“.
Concluzia care a generat mecanismul de adaptare al negării sinelui: „Eu nu sunt important și nici puternic“.
Negarea celorlalți: „N-are rost să mă plâng. Pentru el (ea) nu va conta, nu va face nicio schimbare“.
Concluzia care a generat mecanismul de adaptare al negării posibilității ca ceilalți să se schimbe: „Ceilalți sunt rigizi, nu se pot schimba“.
Negarea situațiilor: „Observ cum fulgeră în apropiere, dar nu va lovi aici. Voi continua să tund gazonul“.
Concluzia care a generat mecanismul de adaptare al negării situațiilor: „Mie nu mi se poate întâmpla!“.
Atunci când o persoană neagă situațiile sau îi neagă pe ceilalți, are loc și o negare intrinsecă a sinelui.
De cele mai multe ori, ca să putem nega, distorsiona sau ignora informația, problemele sau opțiunile pe care le avem, ne justificăm atitudinea prin exagerarea sau diminuarea realității. Facem asta asociind atitudini care implică cuvinte sau expresii precum: „întotdeauna“, „niciodată“, „ți-am spus de o mie de ori“ sau „lipsit de importanță“.
De fiecare dată când te observi folosind aceste expresii, te invit să reflectezi la următoarea idee: atunci când folosești amplificarea sau diminuarea, încerci să scapi de responsabilitate. Să le-o pasezi altora. Responsabilitatea, deși aparent vine cu presiune la pachet, vine, de fapt, cu un sentiment de putere. Rollo May definește puterea ca: „Abilitatea de a păstra ceea ce ne dorim să păstrăm și de a schimba ceea ce ne dorim să se schimbe“. Atunci când suntem în negare, neglijăm posibilitatea de a avea grijă de noi și nu prevenim situația de a ne neglija copiii. Ne cedăm puterea.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
