skip to Main Content

Stimați clienți dorim să vă anunțăm că livrarea comenzilor sosite în această perioadă este posibil să se efectueze cu o mică întârziere din cauza aglomerării firmelor de curierat. Vă mulțumim pentru înțelegere. Sărbători fericite! Refuză

Niciodată Nu Este Prea Devreme Pentru A-i Vorbi Unei Ființe Umane

Niciodată nu este prea devreme pentru a-i vorbi unei ființe umane

Să devenim părinți este, poate, cea mai profundă și majoră transformare prin care putem trece, întrucât ne pune față în față nu doar cu această nouă ființă, copilul care vine pe lume și pentru care ne simțim responsabili, ci ne aduce față în față cu noi înșine, cu propriile noastre experiențe din trecut, cu istoria noastră personală, dar și cu istoria familiei noastre de origine.

Există la copilul care se va naște (în funcție de locul pe care îl are în familia sa și de rolul pe care l-a avut în momentul conceperii sale în relațiile dintre părinți și față de dificultățile părinților cu proprii părinți și frați) un impact al inconștientului părinților asupra inconștientului embrionului în momentul conceperii sale sau asupra fătului de-a lungul sarcinii acestuia – el este un fel de medicament pentru familia sa. Însă, spune psihanalista Francoise Dolto, copilul nu devine un medicament pentru că îi vindecă pe părinți, ci pentru că el este un burete pentru problemele lor – un burete viu care va fi locul de întâlnire a zonelor de umbră și de lucruri nespuse în legătură cu trăirile emoționale ale unuia dintre părinți față de celălat.

Fantasmele și rolurile imaginare inconștiente determină nu numai reprezentarea de sine a părinților, ci și conduitele pe care aceștia le au cu copiii lor: atitudinile, comportamente verbale și non-verbale, exprimări ale afecțiunii, omisiuni, etc. Copiii reacționează la aceste presiuni fantasmatice exprimate în comportamentul comunicativ al părinților în funcție de propriile lor motivații, cu precădere nevoia de atașament și de conținere, ajungând să se identifice total sau parțial cu reprezentarea proiectată asupra sa.

Umbra de sine a părinților sau imaginea infantilă de sine a părinților este proiectată asupra copilului atunci când este:

• carențată sau abandonată (ca urmare a morții unei figuri de atașament semnificative a părintelui și un doliu insuficient realizat; neglijența sau dezinteresul propriilor părinți sau chiar respingerea reală resimțită în copilărie);
• idealizată;
• deteriorată.

Mulți părinți ajung să se identifice cu imaginea părintelui ideal așa cum ar fi vrut ei să fie proprii lor părinți. Însă, atunci când părintele își proiectează propriile umbre și fantasme asupra copilului, copilul poate adopta atitudini regresive care se pot manifesta printr-un comportament dificil și tiranic sau își pot întări dependența față de părinți urmată de anxietatea de separare. Se întâmplă, astfel, ca mulți părinți să ajungă să proiecteze în proprii copiii imaginea omnipotenței infantile – copilul atotputernic – care presupune protejarea copilului de orice frustrare, sentiment de abandon sau respingere. Acest lucru urmărește să îl ferească pe copil de durerea pe care o va suferi atunci când părintele nu va mai fi lângă el, întărindu-i, în realitate, copilului sentimentul neputinței și incapacității de a face față realității.

Dificultatea de a ne gândi că există o legătură între trăirea noastră parentală și experiențele infantile pe care le-am trăit în relație cu proprii părinți, care ar redeștepta o suferință de care ne protejăm, conferă o rigiditate destul de mare idealizărilor pe care ni le-am format. De multe ori chiar ne străduim să menținem trăirile din trecut inconștiente, indiferent cât de actuale sunt sau cât de direct se manifestă ele în reprezentările pe care le avem despre proprii noștri copii. “Peștera în care îți este frică să intri ascunde comoara pe care o cauți”, spunea Joseph Campbell. Astfel, dacă le spunem celor mici povestea lor adevărată, îi vindecăm de ea.

[cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Copilul participă la viața mamei și aude vocea tatălui in uter și sunt chiar copii care își amintesc primele cuvinte care au fost spuse în preajma lor la naștere.

[cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Niciodată nu este prea devreme pentru a-i vorbi unei ființe umane. Ea este o ființă a cuvântului încă din viața fetală. Chiar dacă copilul există în dorința părinților săi (să luăm cazul în care copilul este dorit și așteptat de ambii părinți), el are, de asemenea, o dorință proprie pe care vrea să ne-o semnaleze, iar modalitatea noastră de a o recunoaște este aceea de ne adresa direct persoanei lui, în timp ce îl ascultăm cu inima, cu pielea, oferindu-i cuvintele noastre pentru a-i da posibilitatea să își regăsească experiența în ele, încă din burtică.

Copilul participă la viața mamei și aude vocea tatălui in uter și sunt chiar copii care își amintesc primele cuvinte care au fost spuse în preajma lor la naștere. Acesta este un lucru uimitor și este, de aceea, important să știm, ca proaspăt părinți, că putem să vorbim cu copilul atunci când el este în burtă și că vorbindu-i, în mod direct, atunci când se naște îl introducem în lumea noastră ca pe o ființă umană și nu ca pe un obiect al propriei noastre fantezii. Primele cuvinte auzite de mamă și de copil la naștere au un impact extraordinar, întrucât, adeseori se întâmplă ca părinții să le privească la fel ca pe niște profeții de care nu pot scăpa, ca și cum ar vorbi ursitoarele și i-ar hotărâ viața.

Este nespus de important să ne dăm timp și spațiu pentru a ne dezvolta un limbaj comun cu copiii noștri imediat după naștere, cu atât mai mult cu cât, timp de nouă luni, copilul a perceput lumea prin intermediul mamei și senzațiilor, trăirilor și experiențelor ei. Însă, o dată ieșit în lumea din afară, copilul va avea nevoie să dea sens realității pe care o va cunoaște și propriei sale existențe, iar modul cel mai potrivit prin care putem să îl ajutăm pe copil să facă acest lucru este vorbindu-i direct și deschis, nu doar atunci când ne este ușor și ni se pare firesc să facem acest lucru, ci și atunci când copilul scoate la lumină, prin curiozitatea și nevoia sa de a explora lumea și de a se înțelege pe sine, umbrele propriilor noastre experiențe și trăiri actuale sau din trecut.

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută