Se spune că, atât cât trăim, învățăm. Sintagma aceasta îi poate speria pe mulți dintre noi, cu atât mai mult cu cât majoritatea absolvenților de studii superioare ori postuniversitare apreciază că munca lor academică se oprește în acel punct și nu vor să mai audă de alte perioade dedicate studiului.
În realitate însă, că vrem, că nu vrem, procesul de învățare nu se încheie nicicând – iar aici exemplele pot fi mai mult decât grăitoare, chiar dacă vorbim de locul de muncă, de permisul de conducere, de cursurile și trainingurile suplimentare pe care le realizăm, de-a lungul timpului; putem conchide, așadar, că fiecare zi ne oferă o altă lecție. Și este perfect normal să se întâmple așa, cu atât mai mult cu cât creierul nostru este creat pentru a acumula informații, pentru a avea activitate permanentă, ceea ce, invariabil, duce la îmbătrânirea mai lentă a materiei cenușii.
Totodată, este lesne de înțeles că nu putem evolua, dacă nu ieșim din zona de confort; astfel, aceasta este și rețeta-minune pentru ceea ce numim creșterea stimei de sine.
Exemplul viu al sintagmei „Nu există nu se poate!“
Dacă nu v-am ambiționat suficient, vă aduc în prim-plan exemplul lui Vivian Cunningham, care, potrivit site-ului today.com, la vârsta de 78 de ani, a absolvit Universitatea Samford. Este mamă a doi copii, bunică a trei nepoți, dar și străbunică și, cu toate rolurile pe care le „joacă“ pe scena vieții, și-a dedicat șase ani pentru a obține diploma în studii liberale la Universitatea din Birmingham.
Am putea crede că, eventual, contextul social a adus-o în acest punct, dar fabulos este că, în ceea ce privește parcursul său profesional, Vivian a acumulat douăzeci și nouă de ani de activitate la Alabama Power Company, fiind custode și șefă a Oficiului Poștal. A „profitat“ de programul de școlarizare al companiei, pentru a dobândi o diplomă la Virginia College, iar astfel, apetitul pentru învățat a devenit din ce în ce mai crescut. Anii de școală au trecut și odată ajunși la final, în cadrul ceremoniei de absolvire, emoțiile au fost la cote înalte, cu atât mai mult cu atât la eveniment a fost prezentă inclusiv mama sa, în vârstă de nouăzeci și cinci de ani.
Exemplul său prețios nu a rămas fără ecou, iar Universitatea Samford i-a acordat o bursă pentru a-și continua studiile postuniversitare și, ca și cum aceasta nu ar fi fost și-așa suficientă, a fost creată o bursă de conducere ce-i poartă numele, „Vivian Cunningham“, pentru a ambiționa și a motiva și alți seniori să-și urmeze dorințele.
Parcursul studenției nu a fost unul facil însă, provocările au făcut-o să-și ascută determinarea și să fie mult mai focusată pe rezultate. A avut familia, dar și profesorii aproape, care au încurajat-o să nu renunțe. Vivian și-a motivat, la rândul său, fiica să facă doctoratul (după absolvirea masteratului), precum și pe nepotul să nu renunțe la masterat (după obținerea licenței la Universitatea Old Dominion).
℗PUBLICITATE
Școala vieții versus viața școlară
Trebuie să recunoaștem că este nu numai un model pentru generațiile anterioare, cât și pentru cele actuale, care se încăpățânează să creadă că educația este doar o corvoadă inventată de profesori și părinți, menită să afecteze distracția și timpul liber. Onlineul a bătut palma cu offlineul, odată cu pandemia, și poate acum, mai mult ca niciodată, am putea îmblânzi și împrieteni pretențiile școlare cu așteptările elevilor și ale studenților, care, din ignoranță, ajung să nu se bucure de acest parcurs educațional ce le poate oferi, pe termen lung, multe satisfacții, amiciții, dar și prietenii pe viață. Și nu, nu putem arăta cu degetul doar către copii, ci și către profesori și părinți, care ar fi de preferat să formeze o echipă și să-i susțină pe cei mici, atât la școală, cât și acasă. Din păcate însă, aceste scenarii sunt doar utopice, iar rezultatele – catastrofale și singurii perdanți din toată această ecuație sunt doar copiii, care, în lipsa unui ghidaj susținut, ajung să nu-și cunoască adevărata capacitate.
Personal, mă autointitulez tocilară, mi-a plăcut enorm să învăț, tot procesul educațional făcându-mă să-mi doresc mai mult și mai mult să fac asta și să acumulez experiență în domeniul potrivit. Sunt conștientă, în egală măsură, că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi existat cadre didactice dedicate, precum și părinții, care m-au încurajat chiar și atunci când, poate, în sinea lor, nu credeau că domeniul comunicării și al relațiilor publice ar fi cel mai adecvat mie (preferând medicina, în schimb). Cu toate acestea, decizia ne aparține, e personală, și, oricât de greu ar fi să ne alegem un drum în viață la optsprezece ani, este sănătos și curajul să apelăm la reconversia profesională, dacă este cazul, tocmai pentru a fi în acord cu propriile aspirații.
Totul este despre alegeri
O altă poveste impresionantă de viață este cea a psihologului Edith Eva Eger, femeia care și-a pierdut părinții și iubitul la Auschwitz, care mai apoi a emigrat cu soțul și cu primul copil în America, unde a muncit într-o fabrică, iar la vârsta de 40 de ani se înscrie la Facultatea de Psihologie, pe care o finalizează cu rezultate excepționale. După studiile postuniversitare, un profesor îi propune să se înscrie la doctorat, iar replica ei este: „Dar voi avea 50 de ani până să termin cu toate studiile!“ Răspunsul profesorului merită toată stima noastră: „Oricum vei ajunge la 50 de ani!“ Povestea nu se oprește aici, deoarece Edith devine unul dintre cei mai apreciați psihologia americani în știința traumei și, la 90 de ani, publică prima sa carte. La 92 a publicat-o pe a doua, iar acum (după cum i-a dezvăluit colegului nostru Gáspár György, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Pagina de psihologie), lucrează la a treia!
Așadar, după cum scrie dr. Eger în prima s-a carte, Alegerea, totul este despre a alege să trăim din plin fiecare moment, să ieșim din prizonieratul propriei minți și să ne asumăm că avem responsabilitatea de-a trăi. De cele mai multe ori, ne punem singuri piedici în calea fericirii proprii, fie din teama de eșec, fie de frica de a fi catalogați, însă, în definitiv, viața și alegerile ne aparțin și nimeni nu are dreptul de a ne anula gândurile și speranțele.
De altfel, încă o dată, puterea relațiilor ne arată că încrederea și susținerea necondiționată sunt ingredientele ce ne fac să prindem aripi și să ne atingem țelurile, chiar și atunci când contextele sociale nu ne dau prea multe șanse.
„Eu zic să-ți urmezi visurile, nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu se poate, continuă să persevereziși să-l ții pe Dumnezeu în plan.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
