Mă numesc Simona, am 45 de ani și am rămas corigentă. Nu m-am pregătit suficient pentru examenul de bacalaureat al fiicei mele. Nu am susținut cu entuziasm mersul ei la școala online, nu am insistat asupra unui program de studiu și nici măcar n-am menționat prea des celebrele mele metode de învățat (datând, e drept, din secolul trecut), care m-au propulsat pe lista admișilor la bac și apoi la facultate. În prima jumătate, da? Căci eu fac parte din generația de pe vremea când nota obținută la intrarea în facultate era chiar mai importantă decât succesul în sine. (Fun fact: Bunicii și părinții mei au știut înaintea mea cu ce notă am intrat și a câta pe listă.)
În apărarea mea, când aud din gura unui părinte formula „anul ăsta dăm bacul“, am aceeași reacție ca atunci când tăticii mărturisesc emoționați că „suntem însărcinați“. Sigur că viitorul fiicei mele mă preocupă (și nopțile mele nedormite pe această temă stau mărturie). Dar dincolo de susținerea mea emoțională și financiară și de fermitatea convingerii că e de dorit să ai un copil fericit, nu neapărat unul de succes, sunt măcinată de îndoieli.
Și ca orice părinte singur, mă învinovățesc la dublu. Am propriile mele examene de dat – la materiile „trebuia să fac mai mult“, „las-o să își asume și eventualele eșecuri“ și „ce te califică pe tine să trasezi drumuri în viață, când tu însăți n-ai toate rățuștele aliniate?“. Așa că am profitat de documentarea pentru articolul acesta de pe Pagina de Psihologie și de experiența Dianei Stănculeanu și am aflat răspunsurile la întrebările care mă frământă în această perioadă, în care cu toții rezolvăm ecuații cu mult prea multe necunoscute. Diana este unul dintre cei mai apreciați experți naționali în sănătatea mintală a copilului și adolescentului și este formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
La mai puțin de o lună înainte de terminarea liceului, mulți dintre tineri nu știu unde vor da la facultate. Dăm vina pe COVID sau este aceasta o situație (reacție) normală?
În urmă cu 15 ani, lucram ca psiholog școlar într-un liceu din București și realizam o cercetare pentru dizertația de master cu tema „Care este motivația din spatele alegerilor de studii și carieră ale adolescenților absolvenți de liceu“. Am stat atunci de vorbă cu peste 600 de adolescenți din clasele a XI-a și a XII-a, pentru a identifica ce îi mână în lupta alegerii facultății și a drumului profesional. Iată câteva dintre descoperirile acelei cercetări:
- Într-o foarte mică măsură, adolescenții sunt încurajați și sprijiniți, acasă și la școală, să identifice acele domenii educaționale, viitoare domenii profesionale, în care se descurcă cu ușurință, studiază cu plăcere, dezvoltă o competență și nu se plictisesc, în condițiile în care combinația dintre plăcere, curiozitate, interes și competență este considerată câștigătoare pentru construirea unei cariere.
- Printre motivele menționate de către absolvenții de liceu pentru alegerea facultății, se numărau:
„Acolo dau și prietenii mei.“ „Acolo se intră cel mai ușor.“ „Acolo dă iubitul meu/iubita mea și vrem să fim împreună.“ „Doar la materia X mă pricep cât de cât, așadar voi căuta o facultate unde materia respectivă este relevantă din perspectiva admiterii.“ „Acolo sunt cele mai multe locuri, deci am cele mai mari șanse.“ „Părinții mei au meseria X sau Y, voi studia și eu același lucru, ca să am un ajutor la intrarea pe piața muncii.“
Erau invocate de asemenea „moștenirile de familie“ – medic din tată în fiu, militar din tată în fiu etc.
Adolescenții conștienți de înclinațiile și competențele lor și care făceau alegeri pe baza acestora reprezentau o minoritate. Demn de amintit este și faptul că, în cazul acelor adolescenți cu înclinații artistice, care se gândeau să aleagă facultăți vocaționale (teatru, muzică, arte plastice etc.), sprijinul familiei lipsea aproape cu desăvârșire.
Meseria m-a adus frecvent alături de adolescenți de-a lungul anilor și pot spune că, din păcate, astăzi, situația nu este cu mult diferită. COVID nu face decât să complice și mai mult alegerile, dar premisa de la care plecăm este încărcată de confuzie. În ciuda unor progrese firave, recente, școala și familia românească nu au o tradiție în a ghida responsabil, sănătos și cu atenție un copil, precum și alegerile de studiu și profesie ale acestuia.
Care ar trebui să fie, din punctul tău de vedere, reacția unui părinte, atunci când copilul său de clasa a XII-a îl anunță că el nu se va prezenta la bacalaureat și nici nu va da la facultate?
Într-o familie în care comunicarea s-a construit pe baze solide și autentice și în care părinții au fost constant atenți la dezvoltarea și la nevoile copiilor, un astfel de anunț nu ar trebui să fie surprinzător. Ba mai mult, ar trebui să reflecte un proces constant de evoluție, în care, din varii motive, continuarea traseului educațional nu reprezintă o opțiune pentru adolescent.
Din păcate însă, în multe dintre familiile în care adolescentul face acest anunț, reacția părinților pare să fie una de șoc, urmată rapid de nenumărate proteste, conflict și emoții grele, deși, dacă ne uităm cu onestitate în istoricul acelor familii, vom recunoaște cu ușurință „cronica unei morți anunțate“, ca să citez un autor tare drag sufletului meu.
Rareori această decizie se ia peste noapte; adeseori este doar punctul culminant și dureros al unei lungi povești de eșec școlar, în care familia și școala deopotrivă au eșuat (poate, ani la rând) în a ajuta un copil să se regăsească pe sine în rețeta propusă de sistemul de educație formală.
Dincolo de îngrijorări, șoc și proteste inițiale, un părinte poate sprijini, în al doisprezecelea ceas, un copil care decide să părăsească, definitiv sau temporar, traseul educațional, în lansarea lui pe traseul muncii, într-o piață a muncii în care flexibilitatea, inovația, neconvenționalul, schimbarea și impredictibilitatea par să se regăsească într-o măsură din ce în ce mai mare.
De când ar trebui să înceapă demersurile pentru orientarea profesională (vocațională) a unui copil, astfel încât ele să fie cât de cât relevante?
Răspunsul poate să difere, în funcție de particularitățile de dezvoltare și maturizare psihologică ale fiecărui copil în parte, dar, dacă ar fi să alegem un interval de vârstă, debutul adolescenței ar fi acela (12-13 ani).
O primă selecție o va face oricum alegerea profilului liceului – matematică, informatică, științe ale naturii, științe socio-umane, filologie, secțiile vocaționale (sport, muzică, arte). Iată cum, dincolo de 14 ani, copiii încep să exploreze aprofundat anumite domenii ale cunoașterii, după ce în prealabil au fost expuși la mesaje de tipul „ești mai bun la disciplina X, deci vei merge la acel profil“ sau „alege profilul X, pentru că este de viitor“ (ignorându-se, uneori complet, preferințele copiilor).
Este important de știut că, undeva între 10 și 12 ani, în organizarea creierului copilului se realizează un proces extrem de important numit pruning (un fel de curățenie de primăvară) prin care creierul, ca urmare a monitorizării activităților din viața noastră, decide să aloce resurse suplimentare, pe criterii de „frecvență“. Cu alte cuvinte, vor primi mai multe „resurse neurocognitive“ acele activități care au fost identificate ca fiind foarte frecvent realizate de către un copil (de exemplu, științe versus arte, relații sociale versus studiu academic, emoțional versus activități structurate, motricitate versus științe etc.). Să ne imaginăm că, în această perioadă, creierul nostru termină facultatea de Medicină, în care a învățat câte ceva despre orice și trebuie să aleagă un rezidențiat, în care va învăța orice despre câte ceva. Este o reașezare în profunzime a felului în care noi învățăm, dar care aduce inevitabil și o îngustare a plajei de opțiuni. Pentru a avea „șanse egale“, este important ca, până la această vârstă de 11-12 ani, varietatea să caracterizeze rutina unui copil – să păstrăm acolo activități pentru minte, suflet, corp, relații, să stimulăm deopotrivă dezvoltarea cognitivă, emoțională, socială și motrice a copiilor, astfel încât aceștia să aibă, ani mai târziu, privilegiul alegerii, opțiuni multiple, să nu fie nevoiți să aleagă un liceu sau o facultate pentru că se pricep „doar la materia X“.
Ce putem face însă, încă din primii ani de viață ai copiilor, de îndată ce îi observăm angajându-se în tot felul de jocuri și activități? Să îi întrebăm constant: „Cum te-ai simțit făcând asta? A fost greu, ușor, plăcut, interesant? Ți-ar plăcea să repeți experiența? Ai vrea să încerci ceva nou? Ce ți-a plăcut cel mai mult din această activitate?“
℗PUBLICITATE
În felul acesta, îi pregătim pe copii pentru a fi atenți la propriile semnale interioare, care țin de resorturile fine ale motivației intrinseci, în care plăcerea, efortul, mândria, percepția subiectivă a priceperii și competenței, toleranța la frustrare, se îmbină subtil și pun fundația a ceea ce numim ulterior „orientare profesională sau vocațională“.
Cât de mult ar trebui să se implice părinții în alegerea unei facultăți, a unui drum în viață pentru copilul lor?
Cred că cea mai valoroasă implicare a părinților nu ține de alegerea facultății în sine, cât de sprijinirea copiilor în a se cunoaște pe sine, în a-și identifica deopotrivă resursele și limitele, fără rușine sau îndreptățire nejustificată, în a le cultiva stilul și motivația corectă pentru învățare, în a le cultiva disciplina, perseverența și toleranța la efort, în a-i ajuta să înțeleagă că greșeala nu este ceva rău, ci parte inerentă a învățării, în a-i ajuta să se compare cu sine în momente diferite (t0… t1… t2…), pentru a-și vedea evoluția, progresul, în a evita să-i compare cu alții mutându-le astfel focalizarea dinspre interior înspre exterior, în a le permite copiilor drumul propriu, fără a-i forța să continue drumul nostru sau să înceapă un drum care nu a fost niciodată al nostru, dar sperăm noi că ar putea deveni al lor.
Și foarte important, să îi asigurăm de iubirea și sprijinul nostru, oricare ar fi alegerile pe care le vor face în viață.
Care este, după părerea ta, principala diferență dintre modul părinților de a privi examenele (bacalaureat, admitere la facultate) și cel al tinerilor?
Părinții adolescenților care dau în săptămânile următoare examenele de bacalaureat și admitere la facultate fac parte dintr-o generație amprentată de următoarele mesaje și experiențe:
- „Educația de nivel superior este o garanție a succesului în viață și o premisă pentru accesul la o condiție socială superioară.“
- „Eșecul asociat bacalaureatului sau admiterii la facultate aduce multă rușine și este, pentru multe familii, sfârșitul unui vis.“
- „Facultatea nu e pentru oricine; admiterea la facultate înseamnă un proces de selecție riguroasă, cu examene dure și concurență acerbă.“ (Să ne amintim că, în urmă cu 20 de ani, erau facultăți care înregistrau un număr de 12-14 concurenți pe loc.)
Adolescenții zilelor noastre trăiesc experiențe extrem de diferite:
- O altă definiție a succesului în viață, care nu exclude neapărat învățământul de nivel superior, dar, categoric, acesta nu reprezintă neapărat ingredientul central.
- O poziționare diferită față de educația formală, ca valoare cardinală în viață. Flexibilitatea valorică și accesul facil la meserii care nu necesită studii superioare, dar generează securitate financiară rapidă (a se vedea exemplele numeroase de IT-iști self made) și aduce multă relaxare în raport cu aceste două examene, considerate inițiatice de către generațiile anterioare.
- Pentru mulți tineri, bacalaureatul reprezintă ultimul exercițiu din 4 ani de școală etichetați adesea ca „irelevanți“, „depășiți“, „uzați informațional“, petrecuți într-o instituție – școala (care, ironic, nu a reușit să țină pasul cu vremurile și se dovedește adesea anacronică prin resursele de care dispune și oamenii care o conduc).
- Admiterea la facultate este o etapă cu nenumărate planuri de rezervă, ceea ce îi dărâmă imaginea de moment unic și foarte important: „dacă nu intru la o facultate de stat la buget, intru pe locurile cu taxă“; „dacă nu intru la o facultate de stat, am măcar câteva opțiuni în învățământul privat“. Cât despre dificultatea admiterii, variază și aceasta – examen scris, interviu, dosar, medie de bac sau… simplă înscriere.
Acestea sunt doar o parte dintre motivele pentru care, în mintea generației noastre, a părinților, bacul și admiterea la facultate erau, probabil, cele mai grele și mai importante momente asociate construcției unei cariere. Pe când pentru ei, copiii noștri, bacul și admiterea la facultate vin cu nenumărate opțiuni facile, în timp ce greul începe abia după încheierea aceste etape, odată cu debutul pe piața muncii.
Cum estimezi că va influența perioada COVID modul în care tinerii vor face alegeri legate de carieră, în viitorul apropiat?
Probabil că cea mai afectată în procesul decizional este generația 2020. Ne gândim cu precădere la acei tineri absolvenți care intenționează să studieze în afara țării. În familiile acestora se rostogolesc, probabil, foarte multe întrebări și (în premieră, poate) apar cele generate de îngrijorările legate de sănătatea și siguranța tinerilor, precum și de limitarea mobilității. Este posibil ca în procesul alegerii unei facultăți să nu mai conteze doar prestigiul academic și costurile financiare, ci și politicile de sănătate publică, calitatea serviciilor din sistemul de sănătate din țara respectivă sau posibilitatea întoarcerii rapide acasă, în cazul în care situația devine complicată la nivel global.
Dacă însă criza COVID se va încheia relativ repede și nu va fi urmată de prăbușirea economică majoră pe care o întrevăd unele minți cu valențe economice, probabil că vom uita repejor lecțiile acestei perioade și ne vom întoarce relativ ușor la felul în care am funcționat până în 2020.
Tu cum ți-ai ales facultatea?
Întâmplarea și calendarul de admitere au decis.
Decizia mea s-a manifestat cu putere în clasa a VIII-a când – în ciuda recomandărilor profesorilor mei, precum și a prestigiului deținut de profilul real (numit mate-fizică, pe vremea aceea) – eu m-am încăpățânat să aleg profilul filologic și să studiez științele umaniste. Dincolo de această delimitare însă, lucrurile au fost neclare. Am fost elevul bun, de premiul I, care a învățat cu ușurință orice, de la limba română, la istorie sau filosofie, dar nu a reușit să identifice un „viitor profesional“ clar în niciuna dintre aceste direcții. La debutul clasei a XII-a, eram convinsă că voi face jurnalism, de Crăciun mă visam avocată, în trimestrul al II-lea credeam că voi studia limbi străine – nu mi-era clar dacă moderne sau clasice (am fost olimpică la latină) –, iar opțiunile de bază la bac au fost româna și filosofia. Se apropia luna iunie și trebuia depus dosarul de înscriere, iar pentru că „aroma“ acelei luni părea să vină din zona psi, m-am înscris la Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Acum, 20 de ani mai târziu, mă consider un om binecuvântat cu privilegiul de a fi găsit în meserie sens, plăcere, sursă de satisfacție și mândrie, competență.
Este important să creștem adolescenți autonomi, prieteni cu mecanismul deciziilor, încrezători în sine, familiarizați cu efortul, disciplina și revenirea din greșeală și eșec, în contact cu nevoile și emoțiilor lor, conștienți de resursele, dar și de limitele lor – de aceste lucruri au nevoie la început de drum. Faptul că nu știu la 18 ani ce vor dori să facă în tot restul vieții lor nu este dramatic (neuroștiința ne arată că, la cum este configurat creierul adolescentin, nici nu prea ar avea cum să știe asta) și nici nu înseamnă că am crescut adolescenți superficiali, indeciși și iresponsabili.
Două cuvinte de încurajare pentru „copii“. Și pentru părinți. Ce i-ai sfătui, astfel încât să vadă lucrurile în perspectivă?
Niciun examen nu este un capăt de drum. Este un punct pe un drum, iar dacă direcția este bună, devine irelevant că ne mai poticnim din când în când. Pe niciun copil nu îl va ajuta convingerea că examenul este capătul drumului. Ca părinți, ar fi bine să nu ne comportăm ca și când ar fi. Niciun examen nu merită sacrificiul încrederii în sine a copilului și povara vinovăției.
Iar dacă copilul meu s-a poticnit (nu a dat un examen sau l-a dat și a eșuat), îl voi asigura imediat și necondiționat de iubirea și susținerea mea. Se va îndoi suficient de sine în acele momente, nu trebuie să se îndoiască și de sprijinul și acceptarea mea. Iar după ce norii frustrării, dezamăgirii și îngrijorărilor se vor fi împrăștiat puțin, analizăm situația și căutăm soluții, care să includă în ecuația lor efortul, alegerile responsabile, asumarea responsabilității, disciplina personală și munca bine planificată.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
