Skip to content

Sunt multe lucruri pe care le consider greșite pe lumea asta, dar de fiecare dată când mă gândesc că aș putea să împărtășesc părerile mele cu „lumea“, ceva mereu mă ține pe loc. Iar în ultimul timp, m-am tot gândit: ce anume este lucrul acela care mă ține pe loc, mai ales că mie chiar îmi place tare mult să scriu. Ce anume mă blochează?

Mi-e frică… de multe

Am pornit de la inspirație (sau, mă rog, lipsa ei), așa cum am făcut în nenumărate rânduri până acum. Am încercat chiar să fac exerciții de scris, dar tot n-a mers. Pur și simplu, în momentul în care mă așez în fața laptopului, mă cuprinde o lehamite care nu doar că nu mă lasă să gândesc coerent, dar care îmi provoacă chiar disconfort fizic. Așa că am renunțat. Poate n-ar fi trebuit, poate tocmai asta era ideea, să lucrez în continuare, în ciuda disconfortului, dar am renunțat pentru că nu vreau să mă trec singură prin acele stări neplăcute și neproductive.

Apoi, am ajuns la „poate chiar nu mă pricep“. Dar am trecut repede peste el (surprinzător, aș zice, în ceea ce mă privește) și am mai rămas cu un singur motiv: „poate că nu am ce să spun“. Acesta a fost pasul care m-a adus, cât de cât, mai aproape de un răspuns satisfăcător. 

Gândindu-mă la lucrurile prin care am trecut și pe care le-am învățat, cum de n-am ce să spun? Și atunci mi-am dat seama: am ce să spun, dar mi-e frică. Mi-e frică pentru că lucrurile care sunt importante pentru mine poate că nu sunt deloc importante pentru ceilalți. Mi-e frică de un conflict, fie el și imaginat, dar nu și de cel interior, pe care-l perpetuez câtă vreme n-o să-mi urmez dorințele. Mi-e frică să-mi împărtășesc poveștile pentru că nu sunt chiar cele mai „normale“ sau „simple“ și mă tem că mă veți judeca. Mi-e frică să spun și să arăt cum sunt eu pentru că mă tem că nu mă veți plăcea. Și-atunci, m-am ascuns în spatele scuzelor, în spatele lipsei de inspirație, în spatele „structurii rigide a unui articol de psihologie“. 

Presiunea pe care o simțeam, aceea de a „scrie ceva cu greutate și importanță“, parcă s-a mai ridicat când mi-am dat seama că singura persoană care mă presa eram tot eu. Presiunea gândului că n-am subiecte de discuție, că nu am o structură a articolelor, că, de fapt, nici măcar nu sunt un „specialist“ și, drept urmare, poate că oamenii nu vor vrea să citească ce scriu… toate erau create doar de mintea mea. Toate sunt doar rezultatul natural al unui șablon de gândire în care m-am regăsit dintotdeauna, fără să știu. Toate gândurile de mai sus sunt doar exemple ale modului în care funcționează, pentru mine, anxietatea. De aceea, am decis să vorbesc chiar despre ea, în speranța c-o veți recunoaște și voi, dacă e cazul.  

Nu-i ușor să trăiești cu anxietatea

Pentru mulți un cuvânt destul de abstract, anxietatea este, de fapt, o realitate pe care, uneori, nici cei care trăiesc în ea nu o recunosc. Pentru că anxietatea este un cameleon excelent, se poate preface că e orice: grijă față de ceilalți, precauție, pregătire. De fapt, este o otravă care se scurge din creier prin tot corpul și care te paralizează psihic, te îngheață emoțional și te surescită fizic. 

Anxietatea ia forma multor obiceiuri aparent nevinovate și se insinuează printre gândurile tale, ca un șarpe, pe care greu îl observi prin verdeața de pe pajiștea conștientului tău. Este ce te ține treaz la trei dimineața, ce nu te lasă să te trezești și să te ridici din pat, ce te face să-ți rozi unghiile, sau buzele sau pixul. Anxietatea este și ascunsă, și la suprafață și dacă nu ești atent, n-ai nicio șansă să te prinzi că-ți controlează viața.

℗PUBLICITATE



În momentul în care am realizat, acum cam un an, că acele gânduri intruzive, despre care nu știam de unde vin, cu care mă „trezeam“ câteodată în cap (doar câteodată le observam, ele erau acolo tot timpul) este anxietate, în mintea mea s-a făcut lumină. Mi-a fost, dintr-o dată, evident modul contraproductiv și disfuncțional în care am funcționat mare parte din viața mea. Dar doar faptul de a-mi da seama de anxietatea mea și de a o recunoaște în mine nu m-a dus decât într-o mică măsură mai aproape de a o „controla“ (de fapt, aș zice că „gestiona“ e un cuvânt mai corect). 

Am început articolul cu acea autodezvăluire ca să exemplific mai bine cum arată, pentru mine, anxietatea: ca „nu sunt în stare“, „nu pot“, „mai bine nici nu mă mai apuc“; ca „dacă-i zic asta,  se supără“, „n-o să fac asta bine“, „o să ratez“; ca „n-o să ajung niciodată acolo unde-mi doresc“, „n-o să mă iubească“, „o să-și dea seama că nu e mare chestie de capul meu și o să mă părăsească, o să mă concedieze, o să mă refuze etc.“; ca scenarii exagerate, ca situații potențiale absurde, ca lucruri la care, în mod normal, nu m-aș fi gândit niciodată.

Durerea cu toate aceste gânduri e că de unele nici nu sunt conștientă mereu. (Bine, durerea cu mai toate gândurile e că nu suntem conștienți de ele tot timpul, dar acestea anxioase vin și cu schimbări de stare, disconfort fizic și psihic și cu o stare generală proastă.) Mă iau prin surprindere și mă „lucrează“ fără ca eu să-mi dau seama, până ajung să fiu epuizată, copleșită și dezamăgită de mine, lipsită de energie, de vlagă, de chef. 

Anxietatea seamănă mult cu depresia și uneori e greu de spus care-i una și care-i cealaltă. Dar ambele te opresc din a-ți atinge potențialul. De fapt, ce vorbesc eu?! Ambele sunt la fel de în stare să te pună la pat și să te țină acolo, până nu mai știi ce-i cu tine și cum să ieși din zona neagră în care pare că te-ai vârât.

Din afară? Ei bine, din afară se vede că ești leneș. Sau că-ți plângi de milă. Sau că ești iresponsabil și-ți găsești scuze. Dinăuntru? Se simte ca și când întreaga ta viață depinde de lucrul ăla pe care nu te poți motiva să-l faci. Înăuntru se simte inima cum bate din ce în ce mai tare, cu fiecare „nu știu“, „nu pot“, „nu sunt în stare“ pe care ți-l spui. Din afară pari dezinteresat și plictisit. Înăuntru ești fiert, mort și copt pentru că știi ce trebuie să faci și cum, dar dacă nu știi, cu adevărat, ce trebuie să faci și cum?! 

Cum putem trăi în „pace“ cu anxietatea

E greu să trăiești cu anxietatea, dar, în același timp, e important de reținut că e în regulă dacă o ai. E normal și să te simți așa, dar și să nu te simți. E normal să gândești așa, dar și să vrei să ieși din acel tipar de gândire. E normal și să îți lași anxietatea să vină peste tine și să te cuprindă cu totul, dar la fel de normal este să-ți iei din ea ce-ți trebuie. Din toate lucrurile care se întâmplă în noi putem învăța câte ceva, dacă suntem destul de atenți la ce simțim și la ce gândim. Dar e important să nu ne judecăm (prin natura noastră de oameni vom simți și gândi lucruri care ne vor surprinde chiar și pe noi și este important să nu ne ferim de emoțiile noastre), să fim răbdători (deși, în momentele de anxietate, e greu să am răbdare și să-mi accept starea interioară care-mi provoacă disconfort, am învățat că dacă încerc să mă opun, starea va rămâne mai mult timp) și să ne construim curajul de a împărtăși cu ceilalți ce se întâmplă în noi. De multe ori, rușinea, frica de a părea slabi sau frica de respingere ne fac să nu ne comunicăm gândurile sau emoțiile, însă e foarte important să ne autoeducăm să facem asta, măcar cu oamenii importanți din jurul nostru. Putem avea surpriza că suntem niște actori atât de buni și ne-am închis în noi deja atât de bine, încât ceilalți nici măcar nu-și dau seama că ceva e în neregulă: sigur, pari puțin abătut, dar poate că e de la vreme sau de la pandemie, cine știe. Nimeni nu știe ce e în noi mai bine decât noi și chiar aș îndrăzni să spun că uneori nici noi nu știm prea bine. Așa că de unde ar putea oricine altcineva să știe?! 

Sau, și mai tare, putem avea surpriza ca ceilalți să fi trecut sau să treacă, la rândul lor, prin stări asemănătoare! Discutând, putem normaliza ceea ce noi considerăm a fi anormal și, astfel, ne putem ajuta unii pe alții să trecem cu mai multă ușurință peste momentele dificile. 

Psihoterapeut în formare și redactor la Pagina de Psihologie; cu o curiozitate avidă și o plăcere pentru descoperirea dedesubturilor minții și comportamentului uman, scrie despre orice subiect care o interesează cu aceeași pasiune și neliniște. Îi place să observe oamenii, să stea pe balcon și să bea cafea, dar le face pe toate cu limită.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0