Copiii care provin din familii disfuncționale își închipuie că, într-o relație ideală, nu există conflicte și nici mânie. Deși, rațional, ei își dau seama că așa ceva este imposibil, totuși, emoțional, asta își doresc. Mânia este pentru ei o emoție foarte complicată și în mare măsură neînțeleasă. Vorbind din perspectiva trecutului personal, mânia lor a trebuit reprimată. Copiii care cresc într-un mediu conflictual respiră permanent o atmosferă foarte încordată, iar mânia lor nu este niciodată vindecată. Au văzut că exprimarea furiei nu le-a fost niciodată de folos, ba chiar le-a făcut viața mai neagră. Furia nu i-a adus nimănui, niciodată vreun beneficiu.
În consecință, dacă ești un copil care se dezvoltă într-un ambient plin de furie, înveți cum să nu mai fii furios. În loc de asta, raționalizezi, îți explici orice situație până când reușești s-o faci acceptabilă și, în cele din urmă, ajungi depresiv…
Cuvintele cu care obișnuiești să-ți descrii depresia amintesc însă de furie. Și, de vreme ce ți-ai reprimat-o îndelung, singurele ocazii în care iese la lumină sunt cele în care nu mai ești în stare s-o ții sub control și ea se transformă în turbare. Furia dezlănțuită cu mare intensitate e înfricoșătoare chiar și pentru tine, fiindcă nu știi de ce-ai putea fi în stare în acele momente. Asta, din cauză că nu ai niciun fel de experiență în a-ți exprima supărarea.
Așadar, pentru tine nu e ceva straniu să spui: „Mă îngrozește ideea de a-mi permite să fiu furios, fiindcă – dacă nu m-aș mai putea stăpâni – aș fi în stare să omor pe cineva.“ Mulți dintre cei aflați în situația asta își întorc furia împotriva propriei persoane și, de vreme ce nu le-ar face niciodată vreun rău altora, ajung să aibă gânduri suicidare. Depresia cronică este, așadar, tipică pentru copiii care au crescut într-un decor disfuncțional – dintr-o varietate de motive (unele dintre ele fiind de natură biochimică).
În plus, ți se întâmplă și să te temi de furia altcuiva, dacă e îndreptată spre tine. O asemenea emoție cauzează violență fizică – pe care tu ai învățat s-o eviți cu orice preț. Iată o altă problemă subterană care afectează relațiile intime. Și totuși, nu există nicio cale de a te bucura de o relație sănătoasă, fără a-ți rezolva conflictele. Dacă doi oameni trăiesc bine, sănătoși într-o relație și, de-a lungul timpului, le vin diverse idei, atunci vor apărea și ocazii în care nu vor cădea amândoi de acord asupra câte unei chestiuni. De asemenea, vor fi cazuri când unul va face ceva care-l va irita și-l va supăra pe celălalt. Este imposibil să știi dinainte, când te implici într-o relație aflată în plină dezvoltare, unde anume se află zonele sensibile. Ideal ar fi să dezbați problema ta, atunci când simți că furia iese la lumină, să înțelegi ce anume a provocat-o și să te deprinzi să nu mai repeți greșeala.
Copiii care provin din familii disfuncționale adesea își traduc mânia în ceva ce nu este. Tranziția se petrece cam în felul următor: „Dacă mă înfurii pe tine, înseamnă că nu te iubesc. Dacă tu te înfurii pe mine, înseamnă că nu mă iubești. Însă, de vreme ce te iubesc, nu-mi pot permite să mă supăr pe tine. Iar tu, dacă mă iubești cu adevărat, nu te vei înfuria pe mine.“ La nivel emoțional, acesta e mesajul pe care ți-l spui, de fapt, în sinea ta: „Dacă nu-mi pot stăpâni furia la adresa ta, atunci trebuie să te resping. Iar dacă tu nu-ți poți controla furia față de mine, atunci ar trebui să mă respingi.“ Încă o dată, chestiunea de la care a pornit totul a fost uitată. De ce să te mai deranjezi s-o abordezi, când – oricum – rezultatul se va concretiza în respingere?
Mai rău decât atât, adulții care au crescut într-un climat de mânie n-au niciun pic de experiență în rezolvarea de probleme împreună cu o altă persoană. Nu știi, așadar, cum să te eliberezi de aceste emoții tensionate. Nu știi cum să-ți gestionezi mânia, astfel încât s-o poți risipi. Dar furia are nevoie să fie exprimată, într-un fel sau altul. Trebuie identificată, conștientizată, dezbătută, înțeleasă și risipită. Este vital să realizezi că mânia e un ingredient ascuns (dar mereu prezent) în toate relațiile tale.
Pe lângă faptul că îi sperie dimensiunile furiei lor, adulții care și-au petrecut copilăria într-un mediu disfuncțional se îndoiesc că această emoție este adecvată. „Chestia asta ar enerva și o persoană normală?“ – este o întrebare pe care o aud frecvent. Și îmi este pusă atât referitor la propria mânie a celui venit în terapie, cât și privitor la mânia partenerului de cuplu.
„Spune-mi atât: pentru ce anume e ok să te înfurii?“, mă întreabă acești adulți. Recent, am susținut o prelegere în fața unui public interesat de această problemă. Un participant la discuții, care venise împreună cu iubita lui, mi-a spus: „Am venit aici fiindcă vreau să aflu cât mai multe posibil despre lucrurile care au făcut-o pe Carol să sufere – căci eu o iubesc.“ Am fost de-a dreptul impresionată.
S-au așezat amândoi în partea dreaptă a sălii, deși majoritatea celorlalți participanți ședeau în stânga. Cam după vreo oră și jumătate, în timp ce eu vorbeam către public, un agent de pază a intrat în sală, i-a cercetat cu privirea pe toți cei care ședeau acolo și a aprins luminile. Eu l-am rugat să se retragă, el s-a întors și a părăsit încăperea. Nu am dat prea mare importanță incidentului și mi-am continuat discursul. Cu prima ocazie în care am văzut-o pe Carol, ea mi-a povestit cât de furios fusese Bill, din cauza acelui incident minor și trecător. „Cum poate cineva să dea buzna într-o sală, să te cerceteze ca la interogatoriu și să-ți pună lumina brusc în ochi? O asemenea lipsă de politețe e scandaloasă!“, fumegase Bill către ea.
℗PUBLICITATE
Între timp, Carol îi replicase: „Știi, de fapt, pe mine nu m-a deranjat deloc. Bănuiesc că sunt obișnuită să fiu tratată ca și cum nici n-aș exista.“ Pentru acest cuplu, mânia lui Bill fusese o importantă experiență de învățare. O făcuse pe ea să înțeleagă că avea nevoie să-și reevalueze stima de sine. Pe de altă parte, Bill înțelesese cât de adâncă este lipsa de validare a oamenilor care au crescut într-o familie ca cea a lui Carol. Întrebarea „Dacă o astfel de reacție este normală?“ a fost cea care mi-a generat o revelație.
Cine este în măsură să spună ce-i „normal“ și ce nu? Fiecare om reacționează în funcție de trecutul personal, iar când reacțiile sale sunt puse în perspectivă, decide singur ce-i normal și ce nu.
Conflictul între partenerii de cuplu nu înseamnă că, dacă eu câștig, tu pierzi – și nici că, dacă tu câștigi, eu pierd. Putem să ne respectăm unul pe altul și, cu toate acestea, să nu vedem lumea cu aceiași ochi. Putem să ne înfuriem unul pe altul și, cu toate acestea, să ne iubim în continuare. În lumea reală, cuplurile se mai și ceartă din când în când. De asemenea, partenerii își mai critică uneori comportamentele.
Fragmentul este extras din cartea „Intimitate Zbuciumată” de Janet Woititz. Comandă acum bestseller-ul și descoperă cum îți poți reinventa viața și relația de cuplu.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
