Determinată, orientată către dezvoltare personală, cultivare a stării de bine și familistă convinsă, protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine este una dintre persoanele care după o carieră construită în timp în domeniul avocaturii, a ales să-și urmeze visul și să devină psihoterapeut, atunci când nu mulți dintre noi mai au curajul unei reconversii profesionale. Psih. Nora Neghină este exemplul grăitor al sintagmei „nu există nu pot, ci există nu vreau“, iar astăzi ne răspunde, fără ocolișuri, celor mai curioase întrebări.
Care este partea cea mai dificilă a jobului de psiholog?
Gândul cu care am cel mai mult de lucrat (eu cu mine însămi) este că nu fac suficient de bine, că alții ar face o treabă mai bună decât fac eu cu clientul din fața mea. Unii îl numesc „sindromul impostorului“, eu cred că sunt prea nerăbdătoare să văd că am contribuit la niște rezultate pe care eu le consider demne, când de fapt clientul este cel care dă măsura propriilor progrese.
Ce face un psiholog cu problemele sale? Cu cine le discută?
Am mai multe pârghii! Din perspectiva nivelului meu de formare încă am un supervizor cu care discut atât dificultățile pe care le întâmpin în cabinet cât și dificultățile mele personale (self practice – self reflection). Am prietene care sunt și ele psihologi, terapeuți cu care împărtășesc atât reușitele personale cât și eșecurile. Discut destul de mult cu soțul meu și de multe ori mă surprinde cu sugestii sau perspective excelente care mie nu mi-ar fi trecut prin cap (aici partea mai grea e să renunț eu la ideile mele preconcepute că „soluțiile mele sunt cele mai bune“). O perioadă am făcut listening partnership cu o prietenă și îmi este dor să reiau această practică. Și nu în ultimul rând îmi duc problemele la terapeutul meu personal.
Psihologii au un psiholog al lor? În cazul tău cum este?
Da, e bine ca psihoterapeuții să aibă un terapeut al lor. În unele țări este obligatoriu, la noi încă nu există această constrângere, dar foarte mulți terapeuți înțeleg și resimt pe propria piele beneficiile acestei igiene mentale personale. În ceea ce mă privește, am fost în propria terapie și chiar am schimbat mai mulți terapeuți, am avut perioade de pauză, și după această perioadă de pandemie voi relua din septembrie ședințele individuale. De asemenea, terapia de grup îmi place foarte mult și am învățat foarte multe în cadrul atelierelor și școlilor de vară la care am participat.
Care este cea mai neobișnuită solicitare de terapie?
A fost o singură ședință pe care am avut-o cu un domn și care avea așteptarea să îi spun cu care dintre cele două femei din viața lui să rămână – cu soția cu care avea o relație nesatisfăcătoare dar cu care avea un copil, sau cu iubita cu care avea o relație împlinită. După ce am explicat în repetate rânduri că nu pot spune eu ce este cel mai bine pentru el și că e nevoie să-și dea seama singur ce alegere să facă și că este posibil să facă acest lucru fie prin terapie de cuplu împreună cu soția, fie în terapie individuală, nu s-a mai întors.
Știm că ești mama a două fete, cum arată momentele voastre de conectare în relația mamă-fiică?
Cu cea mare, momentele care îmi plac cel mai mult sunt cele în care îmi povestește despre cum a fost ziua ei și când mergem la Cărturești. Cu cea mică, cele care îmi plac cel mai mult sunt cele în care dansăm împreună și când vine să îmi dea o ultimă îmbrățișare seara înainte de culcare.
Dacă ai putea purta o conversație intimă cu un unul dintre marii terapeuți ai lumii, cu cine ai vorbi și ce l-ai întreba?
Fără ezitare, dintre pionierii terapiei, Carl Rogers ar fi alegerea mea, însă cred că aș fi prea copleșită ca să-l pot întreba ceva! Pat Ogden este o terapeută contemporană pe care o admir și abordarea creată de ea, Sensorimotor Psychotherapy, mi se pare fabuloasă pentru că lucrează foarte mult cu corpul clientului și cu senzațiile corporale pentru a debloca emoțiile grele. Mi-ar fi teamă că orice întrebare le-aș putea pune ar fi insignifiantă pentru aceste somități, dar pentru că „trebuie“ să dau un răspuns… La ce ați apela ca strategie de ultim resort, ce tehnică ați utiliza, cu un client cu care ați încercat totul și nimic nu a părut să funcționeze, care zice „nu pot“ sau „nu mai vreau“, dar continuă să vină la ședințe?
Știm că îți place terapia de cuplu. Ce le recomanzi partenerilor: sex cu lumina aprinsă sau cu lumina stinsă?
Oricum vor ei, atâta timp cât este consimțit, fără presiune, playful, într-un cuvânt în SIGURANȚĂ! Cred că atunci când componenta de siguranță (cu toate formele ei – fără judecată, fără așteptări de a atinge un anumit rezultat, fără renunțări personale etc) este prezentă, partenerii își pot da voie să exploreze, să experimenteze lucruri noi, să se lase influențați unul de celălalt.
℗PUBLICITATE
Cum arată din punctul tău de vedere o ședință de terapie reușită?
Nu știu, nu cred că am o reprezentare exactă a unei ședințe reușite, sunt însă momente din ședințe care mi se par foarte valoroase – atunci când un client vine și îmi împărtășește reușite (din afara cabinetului), atunci când își dă voie să plângă, atunci când are o „revelație“, atunci când face puntea dintre o experiență din trecut și modul în care se repercutează azi în comportamentul lui…
Cum se simte terapeutul din tine atunci când clientul este prea puțin mulțumit de ședința de terapie?
Cu toate cărțile și exercițiile de autocompasiune și practica mindfulness pe care le am la activ, prima reacție este autocritica! Abia apoi mă domolesc și încerc să văd rapid dacă s-a activat la mine vreun contra-transfer, sau dacă puteam face ceva diferit care să aibă un alt rezultat. Nu stau mult să despic firul în 4 și dacă nu am fost concediată mă concentrez pe cum aș putea repara sau cum aș putea aborda problema din alt unghi.
Care este teoria din psihologie cu care nu te înțelegi prea bine?
Nu am așa ceva. Fie că e tendința mea de people pleaser, fie că e partea mea tolerantă, fie că sunt la început și știu că mai am multe de descoperit, cred că toate teoriile psihologice sunt bune. Însă cred că fiecare terapeut se simte mai confortabil cu unele abordări față de altele, la fel cum cred că și clienții rezonează mai degrabă cu unele abordări față de altele. Psihanaliza este pentru mine o abordare pe care o respect și o admir, dar de departe! [râde]
Care sunt punctele tale de creștere ca terapeut?
Un mare punct de creștere a fost când am reușit să nu mai fiu arbitru cu cuplurile cu care lucrez, când mi-am depășit tendința de a da dreptate unuia sau altuia. A fost o schimbare foarte mare având în vedere că în copilărie am fost „arbitru“ între părinții mei și mai apoi în viața adultă, ca avocat, aveam obligația profesională să „țin partea“ clientului meu și să „demontez“ argumentele părții adverse. Încă se mai întâmplă câteodată să o dau în bară în cabinet cu cuplurile cu care lucrez, deci sigur nu este un proces încheiat.
Ce face un terapeut atunci când merge în vacanța de vară?
E o vorbă: poți scoate omul din cabinetul de terapie dar nu poți scoate terapeutul din om, adică chiar și în vacanță mă relaxez și fac lucruri legate de terapie: recuperez lecturile terapeutice pe care nu am avut timp să le citesc, journaling, petrec mai mult timp în natură, iar în vara aceasta mi-am propus să concep un curs online.
Cum arată o ceartă în relația ta de cuplu?
Un ciclu complet ar arăta așa: eu exprim nemulțumiri… el aude critici… eu încerc să sugerez soluții… el se retrage și nu vrea să (mă) audă… eu mă simt singură și nevăzută… el se simte atacat… eu tot insist și tensiunea crește… el explodează… eu îmi dau seama că i-ar am zbârcit-o… el rămâne frustrat… eu încerc să repar… el rămâne supărat încă un pic…!
Partea bună în ultimii 5 ani este că am avut doar 2 astfel de cicluri complete, pentru că am învățat de-a lungul relației cum funcționăm fiecare și, mulțumită formărilor terapeutice, cum să ne oprim înainte să ne rănim.
Teoria imago ne spune că partenerii, în momente de conflict, se transformă în furtuni de grindină și broaște țestoase. Tu în ce te transformi?
Eu sunt furtuna de grindină, mai precis ar fi uragan… Devin critică la adresa partenerului, mă auto-alimentez cu negativitate, mi se pare că el nu face suficiente eforturi (sau nu atât de repede pe cât mi-aș dori eu).
Cum ai grijă de copilul tău interior?
Multă vreme l-am ținut într-o debara… acum 10 ani mi-aduc aminte că la primul exercițiu de întâlnire cu Nora mică mi-am zis că e o tâmpenie, că nu folosește la nimic să mă uit la cum a fost copila aceea pentru că oricum ea nu mai există… Am fost incapabilă să mă conectez cu ea! Acum nu trece o ședință fără să le reamintesc clienților mei de copilul lor interior, și cred că este și asta o formă prin care o celebrez pe Nora mică. Altfel, mă străduiesc să fiu și pentru ea o mamă suficient de bună și mă folosesc de ceea ce fac cu fetele mele pentru a mă inspira.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
