Predarea online îi poate ajuta pe elevi, dar nu le poate acoperi toate nevoile. Cu siguranță, nu pe termen lung. Școala, așa cum o știm noi, este mai mult decât un loc în care copiii învață ceea ce li se predă din manuale; este locul care le oferă prieteni, emoții, interacțiune și îi învață să socializeze. Dacă îi întrebi pe copii ce le lipsește acum, cei mai mulți vor spune că le e dor de colegi și de dascăli. Le e dor de clopoțelul care anunță pauza și de acel zumzet din curtea școlii, în care se regăsesc poveștile lor. Legea îi obligă pe profesori acum să le predea elevilor în mediul online, dar nu îi poate obliga și să se implice cu toată inima.
Asta ne spune învățătorul Marian Cîrlig, director al școlii din comuna Radovanu, județul Călărași, un om care a reușit de ani buni să introducă tehnologia într-o școală ce ar fi putut supraviețui, ca multe altele, cu minimul necesar. S-a zbătut și a făcut în așa fel încât școala lui să fie pregătită pentru învățarea în mediul virtual, cu mult înainte ca pandemia de coronavirus să ne pună față în față cu această situație.
Tehnologia este un aliat sau o barieră, în această perioadă?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Tehnologia își are limitările ei – și în procesul de învățare. Ajută până într-un punct, dar elimină acea legătură care se creează între profesor și elevi. În momentul în care tu ești în fața unui laptop și copilul, în fața unui ecran, nu ai cum să îl simți ca atunci când ești în clasă; nu există acele elemente de limbaj nonverbal prin care elevul te simte pe tine, prin care tu îi transmiți un mesaj și prin care primești un feedback. După o perioadă atât de lungă, ei simt nevoia de a comunica unii cu alții, de aceea îi las uneori în pauze cu microfoanele deschise. Au reușit să formeze un colectiv și simt nevoia să se conecteze unul cu celălalt, să-și împărtășească idei, să spună ce-a mai făcut fiecare, să povestească prin ce întâmplări au mai trecut, ce desen au mai făcut, ce-au mai lucrat la matematică sau cum au rezolvat un anumit exercițiu. Acea legătură care s-a creat în timp și pe care eu vreau să o duc în continuare, în ciuda faptului că ei nu se pot întâlni, deocamdată.
Vă puteți conecta cu elevii la fel ca înainte?
Le lipsește conectarea față în față – fizic, nu în mediul virtual. Simțim nevoia să fim cu toții în aceeași clasă, să mă simtă pe mine și eu să îi simt pe ei și ei să se simtă unul pe celălalt, să își împărtășească din ceea ce au întâmpinat în această perioadă. E foarte greu pentru ei, fiind foarte vorbăreți, să stea atâta vreme în casă și în curte. Vedeți dumneavoastră, la școală învățăm, dăm informații care sunt utile sau nu (unele se uită repede, altele, după o perioadă de timp), dar cel mai important lucru, îi învățăm să socializeze, să se descurce în societate. Degeaba cunosc ei teoria, teorema lui Pitagora, dacă nu știu să o pună în practică, dacă nu știu să lucreze în colectiv. Tocmai de aceea e important ca, în această perioadă, să lucreze în echipă. Eu folosesc programe cu ajutorul cărora îi pun în echipe, iar asta îi ajută să se conecteze.
Cum s-au adaptat elevii?
Pentru elevi nu aveam nicio temere, fiindcă ei așteaptă de mult timp o schimbare de la învățământul românesc, așteaptă de mult timp o schimbare de la profesori, așteaptă să fie scos acest învățământ prăfuit din tranșeele acelea în care rezistă eroic, chiar și în această situație de criză. Mi-e ciudă că spun lucrul acesta și nu îmi doream, dar chiar și acum, văzând care este părerea maselor din mediul online, consider că învățământul românesc se cramponează în niște rețete vechi. Nu cumva elevul s-a plictisit să învețe cum învățau bunicii lui?
Cum s-au adaptat profesorii?
℗PUBLICITATE
Ca director, am avut oarece temeri. Colegele mele mai foloseau diferite aplicații, dar nu folosiseră clasele virtuale, sesiunile video. Acestea au reprezentat un element de noutate – poate, pentru 97% dintre cadrele didactice din învățământul românesc. La mine, s-au adaptat foarte ușor profesorii. Am avut mari surprize de la o învățătoare care vine înapoi după primul an de pensie și de la care nu aveam mari așteptări. I-am zis să creeze un grup de Facebook și să țină legătura cu elevii și părinții, apoi am avut marea surpriză să aflu de la părinți că ei vor să țină legătura cu doamna, să îi verifice, să le explice unde au greșit; iar din ziua următoare, lucrurile au mers și aici. E o profesoară care ar putea sta la pensie și care ar fi putut spune că nu mai poate să se adapteze acum, dar a învățat.
Predarea online înseamnă multă pregătire pentru profesori. Este unul dintre motivele pentru care există atât de multă reticență?
E foarte mare deranj (cu ghilimelele de rigoare), când atingi acest subiect. Învățământul, care ar trebui să fie locul unde să existe cea mai mare deschidere pentru nou, din păcate, este în momentul de față domeniul cel mai conservator din societatea românească. Știți de unde vin aceste lucruri? Părerea negativă despre învățatul online vine ca un rezultat al formării inițiale, din ’90 încoace. Așa au fost formate cadrele didactice în Romania, din ’90 încoace. Cu părere de rău o spun, dar aceasta este situația. Am văzut mulți oameni în anii 1990–2000 care erau suplinitori la clasă, după marea pensionare din ’90–’91, când s-a ieșit în masă la pensie. Atunci s-a creat un mare vid și autoritățile au acoperit golul cu ce-au avut la îndemână. Acei oameni sunt acum cadre didactice calificate, cu diplomă de licență, masterat, doctorat și cu funcții de conducere. Au dus mediocritatea la cel mai înalt rang, în învățământ. În acest moment, avem rezultate din ceea ce am sădit acum mulți ani.
Dincolo de profesorul Marian Cîrlig, se află omul. Cum se combină profesia cu viața personală?
O fetiță mi-a spus într-o dimineață că sunt trist și m-a întrebat de ce sunt trist. Mi-am dat seama atunci că ei sunt foarte atenți la mine și că le pasă; în plus, că eu le transmit din simțămintele mele… Eram trist din cauza problemelor cu soția. Trebuia să merg cu ea la chimioterapie.
Cum reușiți să rămâneți puternic în această perioadă? Putem învăța ceva din tot ceea ce ni se întâmplă?
Iau partea bună a lucrurilor. Mă bucur că am avut timp mai mult să discut cu soția anumite lucruri, pe care nu am avut timp să le discutăm foarte amănunțit înainte; am reușit să ne redescoperim unul pe celălalt. După mai bine de 30 de ani de căsnicie, uneori mai apare și rutina în viața de zi cu zi. Ajunseserăm să potrivim ceasurile după ceea ce făceam într-o anumită perioadă a zilei. Acum lucrurile s-au schimbat, a apărut o oarece diversitate. Noi nu disperăm, ci sperăm. Știți care e chestia? E dureros că noi realizăm, de fapt, cât ținem la un om și care este valoarea faptului că ne trezim în fiecare dimineață, vedem soarele, vedem un fir de iarbă, vedem persoana dragă, vedem o pisicuță și nu realizăm că fericirea e făcută, de fapt, din lucrurile astea foarte mărunte. Numai când ne lovim cu capul de pragul de sus, realizăm acest lucru. Dar există ceva care m-a ținut la suprafață, când am avut probleme. Un lucru în care am crezut foarte mult și de care m-am agățat de fiecare dată când mi-a fost greu: se numește „profesie“. Pentru că mereu mi-a plăcut. Tata mă voia pădurar și l-a convins mama că lemne poți să cumperi pe bani, dar cine mai e învățător în familie?
Am să închei într-o notă personală, pentru că, de fiecare dată când stau de vorbă cu dascălul Marian Cîrlig, îmi amintesc de învățătorul meu din Tîrgu Mureș, domnul Ionel Buta. Mi-l amintesc ca fiind unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut, unul dintre acei oameni care s-au născut ca să educe. Cred că asta înseamnă să ai vocație de profesor, să reușești să îi cucerești pe copii oferind mai mult decât cerând. Copiii, mai mult decât adulții „antrenați“ de viață, știu să își asculte instinctul și simt când dascălul din fața lor îi privește cu blândețe – ca pe propriii copii – și vrea să îi învețe cum să își întindă singuri aripile. Iar din zborul lor, se mai opresc de-a lungul vieții și își amintesc că, pe lângă părinți, i-a mai învățat cineva să zboare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
