fbpx
skip to Main Content
Nu Doar Cât De Mare E Furtuna, Ci și Cât De Puternice Sunt Rădăcinile – Umanitatea în Vremea Crizei

În ultimele zile, mi-au tot răsunat în minte cuvintele lui Woody Allen: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-i planurile tale“. Nu de alta, însă până mai ieri, discuțiile cu oamenii din jurul meu, fie ei membrii familiei sau prieteni, fie clienți etc., erau în jurul credințelor noastre despre propria viață, despre lume și cum arată ea, despre dificultățile cu care ne confruntăm, dar mai ales despre planurile de viitor, schimbări și dorințe. Iar apoi, ne-am trezit într-o zi într-o realitate nouă, incertă și neprietenoasă.

Ultima lună a fost, pentru mulți dintre noi, o lună de izolare fizică și distanțare socială. Zile în care am stat în casă, prinși între o realitate veche (noi suntem la fel, casa noastră arată la fel, de la fereastră lumea pare la fel, când ne întâlnim cu vecinii pe casa scării, ei par la fel) și una complet nou (frica, restricțiile, incertitudinea, incapacitatea de a munci ca înainte, diminuarea libertății de mișcare, restructurarea gândirii despre lume și ce se va întâmpla). Și, ca majoritatea cunoscuților mei, am oscilat și eu între neputință și optimism, între tristețe și mobilizare a resurselor, între frustrare și furie, pe de o parte, și compasiune și încredere, pe de altă parte. Am încercat, în mare, să-mi păstrez normalitatea pe cât posibil: am continuat să plimb câinele de două ori pe zi, în parc, apoi, când nu s-a mai putut, în jurul blocului; am continuat să lucrez mutând ședințele online, ca majoritatea colegilor mei, iar când într-o dimineață s-a luat curentul pentru câteva ore în cartierul în care locuiesc, am făcut ședințe telefonice; apoi când am rămas fără baterie, am reprogramat ședințe; am mai citit câte ceva, când nu mi-a mai stat gândul la lectură am ales un film sau un serial; când nici asta nu a mai funcționat, am vorbit cu un prieten, etc. Și timpul a trecut. Au trecut două săptămâni și, cel mai probabil, vor mai trece multe altele până când vom avea un strop din normalitatea de altădată – cel mai probabil, vom reconfigura și înțelesul acestui cuvânt.

Acum, când scriu aceste rânduri, două dintre știrile citite la cafea, de dimineață, au venit să-mi reamintească de complexitatea existenței: (1) Suceava, orașul meu natal, a intrat în carantină totală. Nimeni nu intră, nimeni nu iese (în afară de aprovizionare și urgențe). Părinții și o parte a familiei mele sunt acolo. Sunt speriați și confuzi – una văd la știri, alta citesc pe net, iar alta vorbesc între ei. Pe cine să creadă? Cum e mai bine să se comporte? Cât va dura? Și alte întrebări importante și fără răspuns, despre cum anume se schimbă lumea lor. (2) Irvin Yalom, unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți psihoterapeuți-scriitori sau scriitori-psihoterapeuți (în funcție de cum l-a descoperit fiecare) a încheiat ieri de scris ultima sa carte. O carte scrisă pe jumătate cu soția sa, Marilyn, la sugestia acesteia, la scurt timp după ce a fost diagnosticată cu cancer – o carte despre boala și moartea sa, dar și despre doliu și modul în care și-a trăit Yalom pierderea: A matter of Death and Life (O chestiune de moarte și viață).

Două știri cu încărcătură extrem de diferită, care coexistă în mine la momentul actual. Una este despre incertitudine și seriozitatea situației, una este despre speranța și credința mea că, indiferent când și cum vom trece peste această pandemie, ceva din „viața cea veche și bună“ va continua să se manifeste.

Astăzi am să aleg să mă joc cu atenția și cu imaginația mea, legat de cea de-a doua știre: apariția, într-un viitor încă incert, a unei cărți pe care o aștept cu mare curiozitate și încântare. Vreau să las această știre să ocupe spațiul meu mental și să se manifeste ca o ancoră în vreme de furtună.

Însă nu vreau să vă mint: nu sunt toate zilele despre optimism și ancore, nu găsesc mereu un răspuns potrivit și optimist, nu mă trezesc în fiecare dimineață cu zâmbetul pe buze și nu sunt mereu cea care ridică moralul oamenilor din jurul meu, deși aș vrea. Uneori, veștile negative vin pe un teren de frică și îmi smulg ancorele și le aruncă în larg, mă dezechilibrează și îmi blochează orice resursă. Sunt momentele în care îmi spun că nu sunt ok. Și – poate, contraintuitiv – știu că e ok să nu fiu ok, uneori, mai ales în momente ca acestea. Și îmi dau voie să nu fiu ok: îmi dau voie să simt în tot corpul cât de speriată sunt, îi dau voie minții să gândească toate gândurile posibile și imposibile, îmi las lacrimile să curgă, trupul doar să supraviețuiască, mintea să mai înghețe din când în când. Uneori, doar uneori, pare că „neok“-iul a venit aici să rămână, alteori, mai des, îmi amintesc că „ok“-iul și „neok“-iul sunt precum știrile de mai sus: coexistă, în același timp, în același spațiu, fără să se excludă una pe cealaltă.

℗PUBLICITATE


E ok să nu fim ok, oameni dragi. Dar e important să ne păstrăm mintea și sufletul întreg, cu toată complexitatea lor: suntem ok, chiar și când nu suntem ok. Există mereu mai multe perspective, mai multe moduri de a privi aceeași situație, mai multe soluții la aceeași problemă și măcar o umbră la întâlnirea luminii cu întunericul.

Și, da, sunt psihoterapeut. Da, psihoterapeuții au resurse, tehnici, exerciții pentru a gestiona situații de criză. Da, uneori, aceste lucruri sunt mană cerească. Nu, omul se naște înaintea psihoterapeutului, nu invers. Nu, nu suntem imuni la emoții negative, gânduri distorsionate, tipare disfuncționale. Da, uneori, ne puteți vedea trăind și comportându-ne ca și cum nu știm nimic din tot ceea ce știm. Nu, asta nu ne face psihoterapeuți proști, ci umani. Da, ești liber să aștepți un mântuitor, un salvator, un guru, un supraom etc. Dar și noi avem libertatea de a fi umani înainte de toate, de a putea fi bine, de a putea fi rău, de a putea fi autentici și vii și prezenți cu noi înșine și față de noi înșine și comunitatea noastră și, sper eu, de a fi exemple de oameni întregi: nu doar buni, nu doar corecți, nu doar frumoși, nu doar conform așteptărilor. Oameni întregi.

Așadar, pentru mine, nu este întâmplător că una dintre ancorele momentului este o știre despre cărți. În această perioadă, mai mult ca oricând, am simțit nevoia să revin la cărțile și la filmele care m-au marcat la un moment dat, deși, de regulă, nu am răbdare să recitesc ceva sau să revăd un film deja văzut, întrucât mi se pare că sunt atât de multe filme de văzut și cărți de citit, încât nu are sens să „trec prin același loc de două ori“. Ce am descoperit, în schimb, nu este că am văzut aceleași filme (sau am citit cărți) cu alți ochi, ci dimpotrivă: mi-au restabilizat o bază de siguranță, de care am mare nevoie în această perioadă, ca noi toți, de altfel. Îmi dau seama că există atât de multă noutate și necunoscut în prezentul nostru, încât pentru mine ancorele și stabilitatea mă ajută nu doar să nu uit că rădăcinile ajută copacul să reziste furtunilor, ci și să consolideze anumite aspecte ale trecutului pentru viitor. Nu cred că toată „normalitatea“ noastră trecută era sănătoasă pentru noi, însă cred cu tărie că, pentru a trece cu bine peste această perioadă, avem nevoie să ne regăsim rădăcinile, ancorele și bazele de siguranță. Avem nevoie să alegem ce ducem mai departe și pentru ce a venit momentul transformării?

Există o pildă care spune că „ceea ce i se potrivește cizmarului, nu i se potrivește croitorului și invers“. Așadar scopul meu nu este acela de a face liste cu cărți și filme „musai de văzut într-o viață de om“. Cred că suntem diferiți (da, din fericire) și s-ar putea ca „ancorele“ mele să fie prea mici sau prea ușoare pentru altcineva. Nu vreau să vă sugerez ancorele de care aveți nevoie, ci, mai degrabă, aș vrea să rețineți importanța existenței lor în momente de furtună. Pentru mine, da, sunt cărțile și filmele. Nu orice fel de cărți și nu orice fel de filme. Am nevoie de speranță și deci aleg cărți sau filme cu final realist în optimismul lor (nu ușoare sau comice, ci al căror final, în ciuda durerii, războiului, conflictelor, bolii sau morții, vorbește despre supraviețuire și continuitate), cu personaje reziliente (care-și arată umanitatea, își dezvoltă resursele, empatia, care se lasă transformate de oameni și situații și aleg să-i transforme și pe ceilalți, care găsesc, în continuare, lumină în ei înșiși, indiferent cu cât întuneric se confruntă etc.), cu mesaje despre adaptare, responsabilitate și libertate, sensul vieții, al morții, despre iubire și singurătate și identitate și viață, așa cum este ea.

Noi, ca generație, trecem pentru prima dată prin ceva atât de zguduitor pentru lumea pe care ne-o doream și pe care o construiam. Dar umanitatea a trecut de multe ori prin astfel de situații de criză. Ce a rămas cu noi, din modul în care strămoșii noștri au făcut față crizelor? Am putea, oare, să ne luăm din ancorele lor? Care ar putea fi ele? Ce are sens pentru voi în perioada asta? Cine vă inspiră? Ce activitate? Ce credință? Ce carte? Ce film? Ce relație?

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Back To Top
×Close search
Caută