Eu nu știu să-mi exprim nevoile. Bineînțeles că știu, ca orice adult funcționabil care are o slujbă și-și plătește conștiincios facturile, să spun că vreau să cumpăr o pâine, vreau să plătesc factura pentru electricitate sau vreau chitanța, atunci când e cazul. Ba chiar pot vocifera foarte mult și foarte intens dacă taximetristul vorbește la telefon fără hands-free, dacă se bagă cineva în fața mea la coadă sau dacă serviciile, în general, nu sunt pe măsura așteptărilor mele.
Dar când vine vorba să spun „Am nevoie să mă asculți!“, „Am nevoie să mă ții în brațe!“, „Am nevoie să nu mai presupui, să asculți și vocea mea, să mergem acolo, nu dincolo!“ – intervine problema. Sau, ca să fiu 100% sinceră, acolo intervenea problema. Pentru că am învățat, în ultimii doi ani, să exprim toate astea. Nu la capacitate maximă, bineînțeles, încă mai am nevoie de exercițiu, dar mult mai mult și mai articulat decât înainte.
Începutul: în copilărie, nu mi se permitea să spun ce am nevoie
Fac slalom printre teorii. Amestec copilul interior cu câmpuri energetice, cu vieți anterioare și lecții karmatice. Iau, din fiecare, ce mi se pare că se potrivește sau ce mă ajută, în situația dată, în momentul dat.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Pentru exprimarea nevoilor m-a ajutat să mă uit în copilărie. Să ne înțelegem: am avut o copilărie frumoasă, în cea mai mare parte. Dar am învățat, în același timp, că uneori nu ți se permite să spui ce ai nevoie. Combinat cu faptul că am fost un copil relativ serios și conștiincios, care băga rapid la cap, am ajuns adultul care nu a știut să spună că are (o) nevoie. Ba mai mult de atât, a fost o perioadă în care nici măcar nu m-aș fi gândit că am nevoie. Partea aia nu exista. Ceilalți au nevoi. Sau au nevoie mai mult decât mine. Deci ce voiam eu, ce aveam eu nevoie era undeva, departe, aproape inexistent.
Din nou, nu mă victimizez. Nu e vina nimănui. Sau, dacă există vinovați, atunci parte din responsabilitate o am și eu. Tot în timp am ajuns să-mi dau seama și de asta. Și n-a fost nici ușor, nici frumos. Dar a fost parte din conștientizare.
Nevoi neexprimate: teama de consecințe sau lipsa exercițiului
Poate fi vorba despre orice. De la ce înghețată prefer până la: „Am nevoie să nu țipi la mine, să nu mă mai lovești, să mă vezi pe mine, așa cum sunt, să conștientizezi că exist și eu, că și eu am nevoi, că și eu contez!“. Orice. Oricare dintre aceste nevoi poate fi la fel de dureroasă, oricât de puerilă ar putea părea unuia sau altuia. Pentru că, de la cea mai mică la cea mai serioasă, toate te diminuează, pas cu pas, pe tine ca persoană.
℗PUBLICITATE
Nu spui, din diverse motive. Pentru că nu ești obișnuit ca și tu să contezi sau de teama consecințelor. Indiferent de motiv, nu spui. Și, cu fiecare nevoie nespusă, îți vine din ce în ce mai ușor să nu mai spui. Din ce în ce mai greu să spui. Din ce în ce mai mult să știi, deja, irefutabil, că nu mai ești tu. Ești ceilalți, de lângă tine. Tu-ul tău e doar o idee fantezistă. Ceva ce nu există decât în povești.
Mai neplăcut e că nu găsești nimic nepotrivit în asta. Chiar dacă voci de lângă tine îți zic că nu e în regulă. Că nu așa ar trebui să fie. Că ar trebui să contezi și tu. Povestea e atât de fantastică, încât nici nu-ți poți imagina un univers în care tu să fii nevoile tale, nu nevoile celorlalți.
Trezirea: o pereche de bocanci mi-au purtat pașii către exprimarea nevoilor
Poate veni sau nu. Știu, sună dramatic, dar poți ajunge să mori, fără să înveți să spui că ai nevoie și, mai ales, de ce. Dar există și reversul medaliei: să înveți! Și pentru binele nostru, al tuturor, sper să fie cât mai multe părți de revers. La mine, începutul nici măcar n-a fost verbal. A fost o chestie super banală, pentru unii. M-am trezit într-o dimineață, mi-am băut cafeaua și m-am dus să-mi cumpăr o pereche de bocanci. Fără să spun nimănui, fără să caut companie la shopping, fără să cer păreri.
Perechea aia de bocanci, cumpărată spontan și pe neașteptate, mi-a activat impulsul de a spune ce am nevoie. Nu știu dacă are sens pentru restul lumii, dar pentru mine aia a fost. De atunci am început, timid, dar din ce în ce mai constant, să-mi verbalizez nevoile. Să spun ce vreau și, mai ales, ce nu vreau. Sau ce nu mai accept. Sau cum aș vrea ori aș avea nevoie să fie.
Repet: nu sunt la 100%. Dar, cu fiecare nevoie exprimată, sunt cu un pas mai aproape, chit că mai port sau nu acei bocanci.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
