Multe dintre sfaturile și teoriile de parenting propovăduite cândva ni s-ar părea astăzi revoltătoare. Am considera de neconceput să nu ne jucăm cu bebelușii noștri în primele șase luni, așa cum îi sfătuia în 1894 dr. Luther Emmett Holt pe părinți, apreciind că asta îi va face pe copii să fie iritabili, să aibă indigestii și să doarmă prost.
Am protesta dacă ni s-ar limita timpul de îmbrățișări la cel mult zece minute pe zi, așa cum scria dr. Frederic Truby King în 1907, și l-am acuza de rele practici pe Richard Ferber, care le spunea părinților, în anul de grație 1985, să-și lase bebelușii să plângă din toți rărunchii, fără să intervină, o metodă care a intrat în istoria parentingului ca „ferberizare“.
Din fericire, știința ne spune astăzi care sunt lucrurile care funcționează și ce comportamente și atitudini parentale pot avea efecte negative pe termen lung.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Luna aceasta am stat de vorbă despre parenting și intervențiile parentale validate științific cu prof. univ. dr. Oana David, psiholog clinician și psihoterapeut, coordonatoare a DATA Lab, parte a Institutului Internațional pentru Studii Avansate în Psihologie și Sănătate Mintală Aplicată din cadrul Universității Babeș-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca și coautoare a primului Tratat de intervenții parentale validate științific din România.
Haideți să explicăm puțin: ce înseamnă teorii validate științific în parenting?
Esența discuției despre validare științifică are legătură cu metodologia folosită pentru a determina valoarea de adevăr, validitatea unei anumite teorii sau intervenții.
Pentru că metodologiile științifice sunt, de fapt, unele foarte riguroase, care presupun o cercetare experimentală și includ o serie de parametri, de caracteristici, cum ar fi, spre exemplu, distribuirea aleatorie, „randomizată“, spunem noi, a participanților într-o intervenție. De exemplu, dacă vrem să testăm eficiența unei intervenții parentale, vom recruta un eșantion de părinți eligibili pe care îi vom distribui într-o manieră aleatorie în cadrul grupurilor, să spunem: grupul de intervenție și grupul care va aștepta să primească intervenție sau un grup de îngrijire ca de obicei – care as usual, după cum îi spunem noi.
Vom măsura apoi anumiți parametri, anumite variabile care ne interesează. Dacă discutăm despre o intervenție care să optimizeze atașamentul, atunci vom măsura această variabilă: calitatea atașamentului înainte de intervenție, după intervenție, ideal, și la o perioadă mai îndelungată după intervenție, dacă vrem să vedem efectele pe termen lung.
Pentru intervenția în sine, părinții sunt instruiți în legătură cu ce ar trebui să facă?
Părinții care sunt în grupul de intervenție parentală primesc o intervenție conform unui protocol livrat de anumiți specialiști. Iată, și aici trebuie să avem un protocol care să ne ajute să ne asigurăm că intervenția este livrată la fel pentru toți participanții. Anumiți specialiști verifică și fidelitatea implementării acelui protocol. Astfel spus, ședințele se înregistrează, se codează și specialiștii verifică în ce măsură toți parametrii esențiali livrării unui protocol au fost respectați.
Dincolo de intervenția în sine, măsurăm efectele. Și în privința măsurătorilor pe care le aplicăm, este foarte important să ne uităm la caracteristicile lor psihometrice. Să evaluăm – să spunem – atașamentul sau practicile parentale sau stilul parental cu ajutorul unor instrumente psihologice standardizate, care au o bună validitate științifică, despre care știm că măsoară într-o manieră de încredere ceea ce-și propun să măsoare.
Apoi, este modul în care este realizată analiza datelor. Pe baza acestora se obțin rezultatele. Un om de știință, dacă a aplicat o metodologie riguroasă, va trimite datele rezultate spre publicare, într-o revistă serioasă, bine cunoscută în domeniu. Ca să publici într-o astfel de revistă, se trece printr-un proces de recenzie, iar cercetători de top din domeniu se asigură că ai contribuții valoroase și ai respectat adecvat metodologia. Dacă este acceptat articolul pentru publicare, înseamnă deja că putem avea încredere că, într-adevăr, intervenția parentală a fost investigată corespunzător.
Cum se întâmplă o intervenție parentală? În casa familiei, în laborator?
Depinde de intervenție și de ce măsurăm. Sunt programe care presupun ca specialistul să meargă acasă la părinte și să asiste la anumite interacțiuni și să ofere feedback. Sunt altele care presupun ca părintele să vină cu copilul în laborator și să realizeze o sarcină, și comportamentul lor este codat și acesta este unul dintre rezultatele studiului: faptul că se îmbunătățește interacțiunea într-o sarcină de joc, să spunem. Aici sunt variațiuni, în funcție de protocolul specific care se testează. Dar cele mai multe dintre programe nu presupun aceste componente neapărat. Părinții vin, învață anumite abilități, de cele mai multe ori, într-un format de grup, pentru că este mai eficient din punct de vedere al costurilor și pentru că, în grup, părinții își pot oferi sprijin unul celuilalt, iar asta știm că este o componentă foarte importantă.
Ei vor raporta, pe urmă, lucruri legate de dificultățile emoționale ale copilului, manifestările comportamentale problematice, variabilele pe care ne interesează să le modificăm cu ajutorul programului. Programele și intervențiile parentale îl vizează pe părinte, dar ca agent al schimbării pentru copil.
În funcție de ceea ce vă propuneți, cât durează un astfel de proces de validare a unei intervenții parentale, incluzând toate etapele: de pregătire, de cercetare, de aplicare a protocolului și de interpretare a rezultatelor?
Un astfel de proiect de cercetare este extrem de amplu. De obicei, pentru a implementa o astfel de intervenție, vorbim despre cel puțin un an. Ce nu am menționat este că un studiu, în momentul în care este planificat și propus și toate detaliile sunt prestabilite, se preînregistrează. Pentru că trebuie să avem dinainte niște ipoteze, niște așteptări legate de schimbări, pe care nu le modificăm în funcție de ceea ce ne iese în rezultate.
Fiecare generație a avut propriile metode de parenting, iar cei care au fost crescuți cu dr. Spock sau Ferber n-ar mai fi astăzi, probabil, de acord, cu metodele acelea. Deși sunt încă părinți care spun că nu vor să crească un copil după manual sau că și ei au primit câte o palmă și, iată, au devenit adulți de succes. Ce adevăruri validate științific acum contrazic ceea ce se știa?
Chiar legat de această mentalitate – „că bătaia ar fi ruptă din rai“ – sunt deja peste o sută de studii, incluse într-o meta-analiză, referitoare la efectele pedepsei corporale. Și ele ne arată clar că efectele pedepsei corporale sunt negative: pe multe variabile, pe multe paliere, atât la vârsta copilăriei, cât și mai departe, la vârsta adultă. Victima unui astfel de tratament poate manifesta mai multă agresivitate sau tulburări de internalizare. Copilul poate deveni victimă a bullyingului, poate fi abuzat de co-vârstnici pentru că a avut experiența aceasta, poate avea comportamente deviante. Sunt și efecte asupra succesului academic, efecte asupra sănătății mintale la vârsta adultă. Toate aceste aspecte sunt deja bine știute și contrazic ceea ce se considera în trecut.
Este bine ca un părinte să știe că nu este singur în imperfecțiunea lui, dar teoriile despre parenting aruncate în spațiul public cu titlul de adevăr absolut pot face și ele rău. Ce vi se pare periculos din ce se întâmplă în această zonă în mediul online?
Pe de-o parte, sunt unele perspective care țin de teorii care au validitate științifică, dar care sunt interpretate și duse la extrem. O tendință de genul acesta este legată inclusiv de Teoria atașamentului: componenta aceasta de co-sleeping dus până când copilul merge la facultate. Co-sleeping-ul, purtarea copilului – dacă nu sunt înțelese cum trebuie – pot duce la suprasolicitarea și epuizarea mamei.
Ceea ce mi se pare că are cel mai mare potențial negativ asupra dezvoltării copilului este mentalitatea aceasta de neîncredere în știință și, în același timp, ideologia de tipul „natural e cel mai bun“.
Mamele care împărtășesc neîncrederea în știință, în medicina convențională, convingerea că practicile parentale vin natural, că ar trebui manifestate ca în societățile tradiționale, ancestrale pot ajunge în situații grave de risc. Chiar dacă înțelegem unele beneficii ale parentingului natural – preocuparea pentru alimentația sănătoasă, alăptarea copilului, timpul petrecut în aer liber –, respingerea vaccinurilor în favoarea imunității natural dobândite este o mare eroare, care a dus la reizbucnirea unor epidemii de boli cu riscuri grave pentru sănătatea copiilor, cum ar fi rujeola sau poliomielita. Am întâlnit nu puține mămici care și-au reconsiderat ulterior poziția și și-au regretat amarnic alegerile, după ce au trecut prin niște situații critice – de viață și de moarte – cu copiii lor.
Apropo de extreme, am trecut din extrema părintelui autoritar în cea a părintelui permisiv și prieten cu copilul. Care sunt riscurile unui parentaj permisiv?
Pe teoriile stilurilor parentale, sunt două dimensiuni pe care judecăm stilurile și caracterul lor, adaptativ sau dezadaptativ.
Stilul permisiv presupune un nivel ridicat al componentei de căldură, sensibilitate la nevoile copilului și afectivitate, dar un nivel scăzut al celeilalte dimensiuni, și anume de stabilire a unor limite și a unor cerințe, a unor așteptări adecvate vârstei copilului.
℗PUBLICITATE
Parentingul permisiv presupune dificultăți în implementarea componentei de cerințe, 25% dintre părinți fiind în situația aceasta!
Părinții permisivi, ca să definim puțin, lasă copilul să facă ce vrea, ca să nu-i îngrădească personalitatea?
Da, nu impun adecvat reguli, ceea ce conferă structură, iar copiii au mare nevoie de aceste limite. Acest stil este asociat cu efecte negative, în special pentru acei copii care sunt la risc pentru tulburări de externalizare, pentru aceia care au temperament mai dificil, caracterizat de emoționalitate negativă, reactivitate și dificultăți în reglarea emoțiilor. Acești copii sunt cei care ar avea nevoie de structură și de limite, pentru a învăța să-și controleze emoțiile, doar că părintelui îi este foarte greu să le implementeze. Și atunci, tocmai în cazul acestor copiii, există mari riscuri să dezvolte probleme de comportament, să manifeste agresivitate și noncomplianță, opoziționism sau comportamente deviante mai târziu, în perioada adolescenței.
Cum poți pune limite sănătoase în condițiile în care copilul vede în jur că alții au voie să facă tot ce vor?
Da, întotdeauna copiii vor face aceste comparații, cu atât mai mult cu cât avem reguli și limite care sunt diferite de ale celorlalți părinți. Atunci când copilul vede că ai lui colegi pot să facă acele lucruri, este mai dificil să impui o regulă. Dar aici relația cu copilul este cea care ne salvează. Ne bazăm pe fundamentul unei relații cu copilul care este pozitivă, la care am lucrat, în care am investit în fiecare zi și la care construim. Dacă există o relație caracterizată de interacțiune pozitivă, cu activități realizate împreună, cu empatie, cu ascultare, cu explicații, pe fundamentul acesta putem clădi și putem să aplicăm și limite și putem să stabilim și reguli; desigur, într-o manieră în care explicăm de ce sunt ele importante. Cu cât regula se diferențiază de a celorlalți copii, va fi mai important să înțeleagă de ce pentru noi este importantă.
În domeniul parentingului, strategiile parentale pot fi gândite sub forma unei piramide, iar partea de limite nu este fundamentul piramidei, ci este plasată undeva la etajul intermediar al acestei piramide, ca modalitate în care ele funcționează. La baza piramidei sunt acele strategii parentale și practici care contribuie la o relație eficientă între părinte și copil. În lipsa unei astfel de relații, orice tehnică de stabilire a limitelor nu va funcționa: vom intra în lupte de putere cu copilul, în răspunsuri opoziționiste. Cheia este întotdeauna într-o relație pozitivă, de încredere și acceptare, în care ne implicăm în fiecare zi.
Ultimii ani au făcut loc conceptului de „părinte suficient de bun“. Ce înseamnă să fii un părinte (suficient de) bun în aceste vremuri?
Ar fi multe de spus. Generic, aș spune că, așa cum a fost propus conceptul acesta, el vine dinspre o abordare terapeutică – terapia focalizată pe scheme, care este un tip de psihoterapie cognitiv-comportamentală. De aici a venit acest construct, care se referă la capacitatea părintelui de a găsi un echilibru între a se îngriji de propria persoană, adică a răspunde propriilor nevoi și, în același timp, de a răspunde adecvat și nevoilor copilului. Tocmai ca răspuns la orientarea aceasta excesivă, de autosacrificiu a părintelui, înspre a fi un părinte perfect și a răspunde nevoilor copilului, de orice fel, tendință care se regăsește ca recul la ceea ce am trăit noi când eram copiii, când mamele erau nevoite să reintre în câmpul muncii la scurt timp după nașterea copilului și nu existau soluții legate de suficiente creșe, de îngrijire corespunzătoare.
Noi am fost copiii care au crescut „cu cheia de gât“.
Da, noi am fost în mare parte subiect al neglijării și al abandonului de la vârste fragede, fie în creșe, de dimineață până seara, fie la bunici, pentru că părinții au fost nevoiți să găsească soluții.
Și atunci, generațiile care au vrut să răspundă altfel și au conștientizat importanța parentingului (și studiile au clarificat rolul pe care parentingul îl are) și-au dat silința să fie părinți perfecți.
Suficient de buni ca părinți putem fi în momentul în care ne îngrijim și de propria persoană. Pentru că, din nou, studiile arată importanța și rolul sănătății mintale și al stării de bine parentale în calitatea parentingului. Altfel spus, nu există parenting de calitate fără un părinte care să fie bine!
Trăim într-o epocă în care demonizăm tehnologia și dăm vina pe ea pentru toate problemele, prin care copiii nu ar fi trecut dacă nu i-am fi lăsat tot noi în fața ecranelor (dar asta este altă discuție). Am văzut că exploatați tehnologia înspre bine și aș fi vrut să ne povestiți puțin despre REThink.
Cele mai recente studii arată că acele intervenții parentale și psihologice care folosesc tehnologia funcționează la fel de bine ca cele față în față. Dacă noi știm că putem livra terapia, intervențiile parentale față în față sau prin intermediul tehnologiei sau prin metode asincrone, și acestea vor funcționa și îi putem ajuta pe cei care au nevoie – aceasta este o veste foarte bună.
REThink este o aplicație pentru publicul larg sau este concepută pentru specialiști?
Sub sintagma aceasta, de REThink, am dezvoltat mai multe tipuri de intervenții. Pe de-o parte, o intervenție parentală, numită REThink parenting și care este un program de intervenție parentală organizat în cinci module separate, pe fiecare nevoie emoțională a părintelui și a copilului, putând fi accesat și pe calculator și pe telefonul mobil. Părintele poate să-și autoevalueze foarte facil o serie de componente legate de stilul parental și să primească recomandări legate de ce modul ar avea nevoie ca să-și optimizeze parentingul.
Și cu copiii putem lucra direct și putem să le antrenăm o serie de abilități emoționale, despre care știm că sunt foarte importante pentru funcționarea lor.
În relație cu copiii, ne-am gândit, și de mai bine de zece ani lucrăm la intervenția aceasta gândită sub forma unui joc terapeutic, tocmai mergând pe ideea că ar trebui să ne folosim de ceea ce-i interesează pe ei cel mai tare, pentru că altfel nu vom reuși să-i ținem angajați într-o intervenție didactică, în care să învețe așa cum învață la școală abilitățile acestea. Cel mai bine ar fi să le învețe, fără să le spunem neapărat că le învață, dându-le o serie de sarcini în cadrul jocului.
Jocul este gratuit pe baza proiectelor de cercetare pe care noi le derulăm. Există o variantă de tip trial – varianta pe care noi am testat-o pentru evaluarea abilităților. Prin proiectele pentru care primim finanțare, oferim acces tuturor celor care se înscriu, pentru a putea să joace jocul și, sigur, noi și monitorizăm în ce măsură acest lucru este eficient: faptul că ei joacă jocul îi ajută sau nu-i ajută în privința sănătății mintale. Și aici avem date serioase publicate în jurnalele prestigioase (NATURE, de exemplu), în care arătăm faptul că jocul acesta poate să îmbunătățească o serie de abilități de reglare emoțională și poate să reducă simptomatologia depresivă și pe cea anxioasă. Ne-am uitat și la categoriile de copii care beneficiază cel mai mult și nu am găsit diferențe între fete și băieți, pe diverse grupe de vârste. Jocul poate fi la fel de eficient pentru copiii de școală primară sau pentru adolescenți. În schimb, cei care au înregistrat îmbunătățirile cele mai mari sunt cei care au raportat în trecutul timpuriu traume – ceea ce este foarte promițător.
Într-o cu totul altă direcție a discuției, vreau să vă întreb un lucru legat de fenomenul acesta al fetelor (foarte tinere) care-și fac niște intervenții considerate estetice. Imaginea de sine a fetelor la pubertate este foarte scăzută – arată studiile, iar aceasta este o perioadă în care sunt foarte vulnerabile. Cum putem proceda cu fetele care, în continuare, cresc într-o cultură în care sunt valorizate în principal pentru frumusețe, astfel încât să nu fie atât de afectate și influențate de ce văd în mediul online: imagini retușate și intervenții estetice exagerate?
Foarte complexă întrebarea! Ține foarte mult de valorile familiei, de ce anume insuflă părinții ca fiind important. Sigur, nu putem reduce influența co-vârstnicilor la vârsta adolescenței și a ceea ce înțeleg ei din contextul lor că este asociat cu succesul în viață. Dacă o fată asociază succesul în viață cu componenta financiară și i se pare că șansa ei de a se valoriza ar fi să fie admirată și apreciată de sexul opus, atunci va dori să capitalizeze pe componenta aceasta și să iasă în evidență și să se apropie de ceea ce înseamnă perfecțiunea pentru ea. Este important ca părinții să facă ceea ce ține de ei, în sensul de a transmite niște valori sănătoase și pot face lucrul acesta până la vârsta adolescenței. Și de la acel moment încolo, dar la vârsta adolescenței este un moment de cotitură, când adolescenții pun la îndoială ce au învățat în familia de origine și testează și iau în considerare și alte variante în ceea ce privește valorile pe care decid să le adopte. Dar dacă fundamentele sunt sănătoase, atunci părintele poate să exercite o influență benefică în sensul alegerilor pe care le face adolescentul. În cazul acestor fete, cu siguranță, părintele a trebuit să fie prezent și să-și dea acordul pentru aceste proceduri. Și atunci reiese de aici că și valorile familiei au fost tot în direcția respectivă.
Care ar fi acele lucruri bune din parenting pe care ar trebui să le păstrăm, indiferent de teorii care se vehiculează în anumite perioade?
Componenta de afecțiune, de afectivitate exprimată – pentru că tot am vorbit puțin despre stilurile parentale. Aceasta este una dintre componentele care a fost asociată în mod consistent cu rezultate benefice în privința sănătății mintale pentru copii. Asta știm: că ar fi de așteptat din partea părinților să-și exprime iubirea și afecțiunea. Și părinții noștri ne-au iubit, dar mulți dintre ei n-au reușit să exprime foarte bine acest lucru, pentru că nu exista mentalitatea aceasta: se spunea că un copil trebuie pupat în somn, pentru că apoi i se urcă la cap. Din fericire, sunt foarte puțini părinți care mai procedează așa. Studiile ne arată acum că afecțiunea trebuie exprimată cât mai des posibil, că nu poți greși exprimând-o prea des și că nu din cauza aceasta ajung copiii răsfățați, ci pentru că nu reușești să implementezi componenta de limite și de cerințe adecvate. Poți să-ți pupi copilul și să-l strângi în brațe toată ziua: nu greșești și nu o să se întâmple nimic rău din cauza aceasta, dimpotrivă!
Încă un element important legat de exprimarea afecțiunii ar fi transmiterea ideii că i se oferă copilului într-o manieră necondiționată. Copilul are nevoie cu atât mai mult de afecțiunea noastră în momentul în care greșește, în momentul în care nu ne ascultă, când are dificultăți să implementeze o sarcină sau când își dă seama de anumite imperfecțiuni sau caracteristici ale lui care nu sunt pozitive.
E foarte important să-i transmitem copilului și să înțeleagă că-l iubim necondiționat. Indiferent de ceea ce face, afecțiunea noastră, sentimentele noastre sunt aceleași pentru el sau pentru ea. Și îl acceptăm ca persoană, ca ființă, chiar dacă anumite comportamente nu ne plac, chiar dacă anumite performanțe ar fi bine să le îmbunătățească. În momentul în care oferim condiționate afecțiunea și acceptarea, sădim terenul fertil pentru a dezvolta scheme dezadaptative: perspectivă defectuoasă asupra propriei persoane și asupra lumii. Dacă sunt eu și mă exprim așa cum sunt, nu pot fi acceptat, pentru că, probabil, sunt defect într-un fel, dacă mama mea nu poate să mă accepte și nu mă iubește așa cum sunt. Ni se pare legitim să tragem concluzia aceasta într-o asemenea conjunctură, iar de aici se pot naște multe probleme emoționale.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
