Skip to content

Fragmente din trecut s-au întors zilele acestea în viața mea. Un teanc de scrisori din ˊ94-ˊ96 (rătăcite printr-un sertar de birou, în locuința foștilor mei socri) s-a întors să-mi răspundă la întrebarea pe care mi-am pus-o din ce în ce mai des în ultima vreme: „Unde greșesc?“ Printre ele, o epistolă de amor. O declarație de dragoste în cel mai adevărat sens al cuvântului, primită în anul I de facultate, după o practică la un post de radio dintr-un oraș departe de casă. 

Departe de mine să râd de dragoste. Dar recitind-o, am realizat: deși tânjim după ea, de cele mai multe ori, când apare, ne e frică de dragoste. Pe declarantul de dragoste îl privim cu superioritate, ca și când noi n-am putea fi vreodată afectați de această boală. Căutăm dezacordurile între faptele și sentimentele lui (eu, și pe cele gramaticale, dar asta-i altă poveste), citim declarațiile de dragoste pe ascuns, le declarăm nule și aruncăm iubirea într-un sertar. Până la declarația următoare, pe care, cu puțin noroc, o vom primi și simți ca atare. 

Când în clasa a V-a am primit prima mea declarație de dragoste, toată școala a știut. O profesoară fără tact pedagogic a interceptat-o și, impresionată de talentul băiatului, a avut proasta inspirație să o citească în fața clasei. A altei clase, respectiv cea în care învăța sora mea mai mare. Vă dați seama ce ironii mi-am auzit trimestre întregi de la toți colegii de școală. Nu vreau să-mi imaginez cât de greu i-a fost colegului care mă plăcea și a cărui poezie, un acrostih, de fapt, era de-a dreptul remarcabilă pentru vârsta aceea. Nu-mi amintesc versurile. Țin minte doar că toată situația m-a făcut să mă simt inconfortabil.

N-am reacționat mai bine nici câțiva ani mai târziu. Îmi reproșez și acum că atunci când prietenul meu dintr-a VIII-a a venit la mine triumfător, cu o sticlă de Pepsi (o raritate în vremurile cu pricina), n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să-l cert că a risipit banii de meditații primiți de la părinți. 

Cele mai frumoase declarații de dragoste pot trece neobservate. Nu toate folosesc cuvinte sforăitoare. Și nici nu-și vor da viața în vreun roman, pentru a bântui visele unor femei care caută dragostea și, poate, știu s-o întâmpine mai bine decât tine, când o primesc. Dar altele dăinuie peste ani.

Cea mai veche declarație de dragoste pe care o cunoaștem are mai bine de 4000 de ani. „Cântecul de dragoste pentru Shu-Sin“ este inscripționat în scriere cuneiformă pe o tabletă din lut, care a stat 7 decenii într-un sertar de muzeu în Istanbul până să ajungă să fie tradusă, după ce a fost descoperită la finalul secolului al XIX-lea în Nippur (în sudul Irakului). Poemul nu era o declarație oarecare, e drept, ci parte a unui ritual anual pentru prosperitate – o căsătorie sacră între regele Shu-Sin și zeița Inanna. 

Cuvântul „dragoste“ ca atare (ást, în original) apare prima oară într-un text islandez de secol X-XI, într-o inscripție runică abia vizibilă. (Cine-ar fi crezut că nordicii sunt atât de pasionali?)

℗PUBLICITATE



Secolul XXI, însă, nu stă spectaculos la declarații de dragoste. Vă vine să credeți sau nu, oamenii caută pe Google „ce înseamnă o declarație de dragoste“. 

Site-urile – pe care ne trăim o treime din viață (6 ore și 42 de minute, în medie, petrecute în lumea digitală, zilnic, în 2019! vezi fig. de mai jos) – ne dau tot felul de sfaturi de amor, care de care mai folositoare. „Spune «te iubesc» după minimum două luni“, dar „nu aștepta prea mult“, „n-o spune înainte, după sau în timpul sexului“ (când cureți cartofi e, aparent, mult mai bine(!), „n-o spune când ești emoțională și când nu poți gândi rațional“ (hei, cum rămâne cu teoria că te îndrăgostești în a cincea parte dintr-o secundă și că dragostea e o adicție asemănătoare cu dependența de cocaină?), „n-o spune niciodată primul și nu-i răspunde partenerului la o declarație de iubire, decât după ce ați petrecut mult timp împreună“.

Bulversați de-atâtea indicații, spunem din ce în ce mai greu „Te iubesc!“. Hărțile iubirii moderne nu mai urmează traseul de-altădată: ne întâlnim, ne iubim, ne căsătorim. Nu-l mai căutăm pe Mr. Right, ci pe Mr. Right Now. Și nu-l mai găsim prin familie, cunoscuți și biserică (nu degeaba își puneau oamenii hainele bune la slujba de duminică…), ci-i dăm un search online. Aproape jumătate dintre cupluri se formează online – arăta un studiu din 2017, iar procentele sunt în continuă creștere. Și știu că dragostea „de dar“ nu se caută „la defecte“, dar în varianta online ea vine la pachet cu clauza de retur în termen de 30 de zile, așa cum plastic se exprima o jurnalistă de la TIME. Când avem atât de multe alegeri, de unde să mai știm cui să-i declarăm dragostea? În materie de amor, more înseamnă întotdeauna less. Ne blocăm în teama de a pierde o ofertă mai bună (trăiască efectul FOMO! – fear of missing out) și-nțepenim în indecizii, cu declarația noastră de dragoste fără „adrisant“ în sertar.

În ceea ce mă privește, mărturisesc, nu mai înțeleg nimic din dragoste, relații și declarații. Și zău dacă puteți să mă învinovățiți. O listă a filmelor de dragoste cu cele mai mari încasări din istorie arată că iubirea ne place când cineva moare (ce altceva e nou, de la Romeo și Julieta încoace?). E o bestie. Sau măcar un vampir.

Aș putea, ce-i drept, să adopt atitudinea „if love is the answer, can you please rephrase the question?“, dar mi-am propus, în schimb, să mă documentez mai bine pe subiect și mi-am trecut pe lista de lecturi suplimentare următoarele: aceste cărți despre iubire și cuplu, Tot ce știu despre dragoste, Dragostea cea veche îți șoptește la ureche.

Până la articolul următor, vă doresc să fiți iubiți (așa cum aveți voi nevoie), să primiți cele mai frumoase declarații de dragoste și să puteți să spuneți din toată inima „Te iubesc!“

Simona Calancea este jurnalist cu o experiență de 25 de ani în presa scrisă și online. În ultimii ani a coordonat proiecte editoriale de parenting și a colaborat cu mai multe organizații neguvernamentale pe programe de educație și sănătate.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0