Nu mi-am cerut-o – nici când eram o copilă și mi-a fost dat să îmi iasă în cale diverși onaniști, fie la ștrand, fie în scara blocului. Atunci nu înțelegeam mare lucru și nici nu știam că e începutul. Nu le-am spus nici părinților, poate pentru că îmi era jenă să vorbesc despre asta, de parcă era vina mea că erau peste tot. Frică, dezorientare.
Nu mi-am cerut-o nici mai târziu, în adolescență, când am ieșit cu prietenele la discotecă și un băiat a considerat că nu sunt altceva decât un obiect pe care trebuie să îl dețină, arătându-și forța. Luni de zile am privit peste umăr, când mă trimitea mama să iau pâine de la magazin, pentru că el m-a amenințat, iar eu am crezut atunci că e capabil de orice, chiar dacă, probabil, doar gura era de el. Frică, dezorientare, vulnerabilitate.
Nu mi-am cerut-o nici când am devenit femeie și un om cu apucături de animal m-a făcut să mă îndoiesc pentru prima oară în viață de capacitățile mele intelectuale și de felul în care percep eu lumea. Etalându-și superioritatea de sex și condiție socială, a considerat că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru cuvintele și gesturile grețoase, pe care toată apa și săpunul nu au reușit să le șteargă de pe mine. Am făcut o reconstituire a tuturor vorbelor și gesturilor adresate lui, să caut unde am greșit, dacă am făcut ceva ce ar fi putut să îi dea de înțeles că o cer. Am căutat degeaba. Nu era nimic. Frică, dezorientare, vulnerabilitate, greață.
Nu mi-am cerut-o niciodată. Nici atunci când am mers pe stradă și mâna cuiva, mânată de o voință proprie, a trebuit să verifice dacă port sau nu chiloți și nici atunci când, în cea mai bună zi a mea, mă simțeam frumoasă și puternică, iar un individ m-a redus la o fluierătură și la confirmarea pe care credea că o aștept, și anume că aș merge o tură. Frică, dezorientare, vulnerabilitate, greață, ură.
℗PUBLICITATE
Da, toate astea sunt experiențe de care am avut parte. Eu, tu și alte femei. Experiențe cărora, atunci când s-au întâmplat, poate că nu le-am dat prea multă importanță sau, într-un mod absurd, le-am luat ca atare. Experiențe care, poate, ne-au marcat atât de mult, încât amintirea lor ne bântuie și în prezent, fără să știm de fapt. „Se mai întâmplă“, ar zice unii. Tocmai asta e problema, că se mai întâmplă!
Pot să îmi reproșez multe, dar nu și că sunt femeie. Mă iubesc îndeajuns de mult încât să nu tolerez discursurile sexiste și glumele proaste – la care mie nu îmi vine să râd, dar la care altele râd, ca și cum nu ar râde și de ele. Și ce, dacă stric cheful tuturor? Și ce, dacă spune lumea că sunt prea sensibilă?
Cred că e momentul să vorbim despre asta. Eu, tu și alte femei. Nu pentru că suntem victime și nu ca să ne plângă cineva de milă, ci pentru că azi suntem aici, purtând toate aceste urme ale lipsei de educație și ale instinctelor sălbatice – fără să o fi cerut, uneori cu rușine, alteori povestind cu teama de a fi judecate, chiar și unei prietene. De parcă e ceva de judecat, de ascuns sau de vorbit pe la colțuri. Să vorbim despre asta, pentru că putem și pentru că aș vrea ca niciunei copile să nu îi fie rușine să spună că a văzut ceva greșit, ca niciunei adolescente să nu îi fie teamă să meargă cu prietenele la dans și ca nicio femeie să nu se mai îndoiască de ea însăși.
Sunt femeie, iar dacă vreau să port o rochie scurtă și decolteu adânc, să dansez până dimineața, să beau o întreagă sticlă de vin sau să ies în pijamale din casă, o voi face – pentru că pot. Asta nu înseamnă că mi-o cer, nici că vreau să atrag atenția, ci doar că trăiesc fix așa cum vreau. Nu sunt un obiect, nici o marionetă de afișat la braț și nici o curvă. Sunt femeie și nu mi-am cerut-o niciodată.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
