skip to Main Content
Nu Ne Putem Salva Mamele De Propria Lor Durere

Nu ne putem salva mamele de propria lor durere

Am început acest articol pregătindu-mă să scriu despre relațiile toxice dintre mame și fiice, despre tiparele, dificultățile și blocajele ce erodează, uneori, relația apropiată și sigură dintre o mamă și ființa căreia i-a dat viață. Mi-am făcut bine temele: m-am documentat; am adunat informații relevante despre diferitele tipuri de mame dificile (mamele care controlează, mamele furioase, mamele invidioase, mamele narcisiste, mamele indisponibile emoțional ș.a.m.d.) și implicațiile pe care le au atitudinea și comportamentele lor asupra dezvoltării fiicelor lor de-acum adulte; am vorbit cu prietenele mele despre relațiile lor cu propriile mame și m-am gândit la relația mea cu mama, apoi la toate fetițele, adolescentele și femeile care au trecut pragul cabinetului căutând răspunsuri la întrebări pe care nu știau că le au. Apoi, am găsit o frază care mi-a acaparat gândurile ceva timp: „Nu ne putem salva mamele de propria lor durere.

Trăim într-o lume complexă și plină de contraste, paradoxuri și contradicții. Creștem în mijlocul tuturor influențelor celor care ne formează ideile despre lume, despre ceilalți și despre noi înșine și ne străduim, întreaga viață, să ne găsim propriile voci și să dăm sens experiențelor. Poate, mai mult ca oricând, trăim timpuri interesante. Existența feminismului, drepturile omului, implicarea tot mai mare a femeilor în profesii preponderent „masculine“ până nu cu foarte multe decenii în urmă, schimbarea rolurilor familiale, progresul tehnologic și accesul la educație – toate aceste lucruri aduc cu sine schimbări și perspective noi, care continuă să ne solicite adaptabilitatea și flexibilitatea. Însă, există niște lucruri care rămân mai mult sau mai puțin aceleași, atât timp cât prezența noastră conștientă se îndreaptă spre tot ce poate fi altfel în exterior, dar nu și spre modul în care interiorul și exteriorul nostru sunt interconectate: tiparele relaționale inconștiente.

Există o presiune uriașă pe umerii femeilor, de a întruchipa aceste idealuri absolute de frumusețe, grație, stil, senzualitate, charismă, inteligență, intuiție, protecție, realizări profesionale nemaipomenite, maternitate etc. Capacitatea femeilor de a fi empatice a fost mereu exploatată de societate și transformată în vinovăție, un sentiment de obligativitate, de co-dependență și de rușine. Însă, înainte de a fi expuse în fața societății, femeile sunt copiii părinților lor, fiicele mamelor lor, în spațiul primar în care învață cine sunt, ce roluri au, ce se așteaptă de la ele, ce pot primi de la ceilalți, cum pot trăi. Iar modul în care o mamă, femeie la rândul ei, își trăiește viața interioară și exterioară este primul instrument al fiicei sale de a percepe lumea și de a interacționa cu ea. Dar ce se întâmplă când acel spațiu primar este contaminat de durere, suferință, neputință, abuz și pierdere?

Durerea unei mame poate îmbrăca o infinitate de forme: o căsnicie nefericită, adicții, boli psihice, probleme de sănătate, singurătate, neîmplinire profesională, frica de bătrânețe și moarte, traume din propria copilărie sau tinerețe etc. Pentru copilul acestei mame, însă, durerea rămâne durere și, indiferent de formă, durerea nu dispare dacă nu este acceptată, înțeleasă și transformată în primul rând de cel ce o trăiește. Nu de puține ori, ajunse la maturitate, fiicele acestor mame simt nevoia de a le salva și de a le vindeca, simțind că altfel nu au ele însele dreptul la reparare și vindecare. Există multe moduri prin care putem avea relații sănătoase cu mamele noastre, însă există cel puțin la fel de multe moduri prin care disfuncționalitatea își face loc – adesea, înainte chiar de a ne fi născut. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Disfuncționalitatea se poate prezenta în multe feluri, în relațiile mame-fiice:

• Mama își folosește fiica pentru confort sufletesc și descărcarea emoțiilor neprocesate.
• Fiica are nevoie de aprobarea mamei vizavi de toate alegerile, credințele sau experiențele ei, pentru a putea fi împăcată și fericită.
• Mama își folosește fiica pentru validare constantă și supunere, respingând-o în caz că nu se conformează credințelor și viziunilor ei și manifestă independență.
• Mama își folosește fiica drept instrument narcisic de a atrage atenția și lauda către sine.
• Fiica, simțindu-se copleșită de nevoile mamei, își consumă timpul și energia cu griji referitoare la mamă, la problemele acesteia și la cum ar putea să i le rezolve.
• Mama trebuie să vorbească cu fiica o dată pe oră sau de câteva ori pe zi, pentru a-și menține propria stabilitate emoțională.
• Mama se simte îndreptățită să-și controleze fiica cu privire la orice aspect al vieții, plecând de la lucruri fizice și ajungând la informații personale sau detalii intime.
• Mama nu poate accepta ca fiica ei să aibă viața pe care ea însăși nu a avut-o.
• Fiica ajunge să fie „mama mamei sale“, pentru a primi afecțiune și validare ș.a.m.d.

Pentru că există atât de multă presiune aruncată asupra mamelor și o imagine atât de puternic împământenită despre ceea ce reprezintă maternitatea (iubire necondiționată, grijă, mângâiere, protecție), ne este dificil, uneori, să privim onest și deschis relația cu propriile mame. Nu vrem să vedem întotdeauna ce este acolo, de frică să nu scoatem la lumină monstruleții ascunși atât de bine în întuneric de nevoia noastră de a ne proteja imaginea ideală despre ce înseamnă să fii mamă. Astfel, dacă păstrăm imaginea asta vie suficient de mult timp și dacă încercăm suficient de mult, poate, vom beneficia și noi de atenția, siguranța și iubirea încrustate în această imagine. Însă realitatea nu este aidoma reprezentării mentale pe care o avem despre ea și uneori, oricât de dureros ar fi, nu putem obține ceea ce ne dorim – decât dacă acceptăm, jelim și transformăm durerea, după o confruntare sinceră cu realitatea.

Scopul meu nu este acela de a demoniza mamele sau de a le judeca pentru defectele lor. În fond, nici unul dintre noi nu este perfect și fără cusur. Cel mai adesea, mamele își iubesc copiii ca pe ochii din cap și tot ce fac are ca scop protejarea și îngrijirea acestora. Însă, uneori, inconștient și involuntar, ajung să își rănească fiicele (ca mijloc de a-și ușura propria durere sau pentru a se ascunde de ea); și atât timp cât nu își pot recunoaște și asuma propriile trăiri sau dificultăți nerezolvate, vor sfârși prin a se folosi de fiicele lor – pentru a-și domoli anxietatea, pentru a-și trăi visurile neîmplinite sau pentru a-și menține intacte credințele și mecanismele care le-au ajutat să supraviețuiască.

„Mamele sunt cuprinse de multe dorințe și fantezii intense legate de ceea ce vor deveni copiii lor, cu cine vor semăna, ce nevoi vor îndeplini, ce realizări vor atinge; dar sunt cuprinse și de frici și terori inevitabile. Ca psihoterapeuți, înțelegem că aceste fantasme și frici sunt proiecții – aspecte ale sinelui sau ale lumii interne care sunt proiectate asupra copilului. Dintr-o anumită perspectivă, legătura maternă este puternică, instinctivă și mânată de sentimente de contopire posesivă. Lupta mamei de a echilibra, pe de o parte, dorința de a-și gratifica propriile fantasme prin intermediul copilului cu, pe de altă parte, capacitatea ei de a accepta individualitatea copilului pregătește scena pentru un dans de-o viață între mamă și copil. Acest conflict este reeditat și re-elaborat de-a lungul relaționării dintre mamă și copil.“ – Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman și Catherine L. Anderson în La terapie în fustița de balerină și alte povestiri de psihoterapie.

Însă fiicele nu sunt responsabile pentru stabilitatea emoțională a mamelor lor. Chiar dacă am vrea, nu stă în puterea noastră să ne vindecăm mamele. Ce putem face, în schimb, este să fim fiice bune și să setăm limite sănătoase în relația cu propriile mame. Doar în momentul în care ne asumăm responsabilitatea pentru propria viață, pentru deciziile pe care le luăm și emoțiile pe care le trăim, putem întrerupe ciclul durerii transmise de la o generație la alta. Nu putem vindeca durerea mamelor noastre, dar putem alege să nu o transmitem mai departe – întrucât așteptarea mamelor de a primi de la fiicele lor hrana emoțională pe care nu au primit-o de la propriile mame este modul în care transmitem această rană de la o generație la alta.

Este destul de ușor să alunecăm în vârtejul durerii emoționale a celei care, se presupune, ne iubește mai mult decât orice pe lume. Este ușor să ne asumăm rolul salvatorului, din dorința de ne vedea mama fericită. Este ușor pentru copilul interior să încerce să preia durerea copilului rănit din propria mamă, în speranța că, procedând astfel, mama va putea să-și vadă fiica așa cum este ea, și nu prin lentila tuturor traumelor nevindecate pe care însăși mama le poartă. Da, este ușor să aluneci în același tipar disfuncțional, sperând să obții ceva diferit și vindecător; este, de asemenea, inutil.

Mamele noastre nu beneficiază de pe urma relațiilor noastre co-dependente și de sacrificiu. Co-dependența menține atitudinea de negare și durerea mamei; în plus, împiedică fiica să-și trăiască propria viață și să-și exploreze și construiască propria identitate. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Ce poți să faci?

1. Renunță la idealizare

Cu toții tindem spre ceva: fericire, mai bine, mai frumos, mai vindecat etc. Dar singurul mod prin care putem ajunge la ce ne dorim este să privim locul din care pornim, să ne cântărim resursele, să evaluăm obstacolele aflate în drum și să ne întrebăm cu sinceritate dacă suntem sau nu dispuse să ne asumăm călătoria. Doar renunțând la imaginea unei mame ideale și la dorința noastră de a le întruchipa pe fiicele ideale, de asemenea, la nevoia noastră de a ne salva mamele, partenerii, prietenii etc., doar așa ne putem explora propriile nevoi și neputințe și putem alege să pornim de la ceea ce suntem și avem, pentru a descoperi ce înseamnă pentru noi înșine, cu adevărat, acea fericire, acel mai bine, mai frumos sau mai vindecat.

Să renunțăm la imaginea ideală înseamnă să acceptăm suferința provocată de pierderea ei, să acceptăm durerea pe care, la rândul lor, mamele noastre au purtat-o cu ele de-a lungul vieții lor, să acceptăm și să plângem lucrurile pe care nu le putem schimba. Nu putem să schimbăm trecutul mamelor noastre, indiferent cât de dureros ar fi, la fel cum nu putem să ne schimbăm propriul trecut sau propria copilărie. Dar putem să accesăm durerea, sentimentul nedreptății, al neputinței, al neîmplinirii și, apoi, putem căuta resurse pentru a ne trăi prezentul în moduri diferite.

2. Asigură-ți un sistem de susținere

Nu ești singură. Nu te baza doar pe opinia mamei tale despre tine. Familia este „pentru totdeauna“, însă familia nu este mereu locul în care ne simțim cel mai în largul nostru, cel mai văzuți și acceptați. Se spune, de asemenea, că familia îți este dată, în schimb prietenii ți-i alegi. Nu știu în ce măsură este un adevăr mereu valabil, însă există resurse peste tot în jurul nostru și putem apela la ele, în afara familiei. Uneori, aceste resurse sunt persoane similare nouă, care au o istorie asemănătoare și ne pot oferi înțelegere și susținere; alteori, sunt persoane diferite de noi, care ne pot oferi perspective inedite; uneori, sunt situații ori evenimente de viață; alteori, sunt propriile resurse de care uitaserăm, dar care nu s-au pierdut.

3. Stabilește-ți granițele

Este nespus de important să reziști compulsiei de a-ți liniști mama prin sacrificarea propriilor nevoi, granițe, credințe etc. Însă atunci când spui „nu“, oprești ciclul victimizării și al neputinței și – punând granițe între cine ești tu și cine este mama ta – creezi, de fapt, un spațiu care îi poate permite și ei să se confrunte cu unele dintre poverile pe care, până atunci, le purtai tu în locul ei. Poate alege să nu meargă mai departe, poate încerca să îți trezească sentimentul de vinovăție și nevoia de a reîncerca să o salvezi, dar poate alege și să primească invitația ta de a te vedea ca pe o ființă de sine stătătoare (cu individualitate și resurse dictincte) și de a avea cu tine o relație onestă.

A seta limite nu presupune a respinge, a judeca, a rupe legături, a întoarce spatele sau a răni. Limitele nu sunt setate pentru a le face rău celorlalți sau pentru a-i ține la distanță, ci pentru a ne contura identitatea și pentru a ne păstra sănătatea fizică, mentală și emoțională. E ca și cum am spune: „Granițele mele nu sunt ziduri și nici arme, sunt repere despre ce este ok, bine, suficient și sănătos pentru mine. Iar granițele tale sunt același lucru. Când știm cine suntem, ne putem întâlni în spațiul dintre noi, conștienți și liberi să stabilim un contact care ne va transforma, în măsura în care alegem acest lucru.

4. Ai grijă de tine

Fiecare relație mamă-fiică este diferită, însă există anumite credințe profund înrădăcinate în noi. Din generație în generație, de la o societate și de la o cultură la altele, se transmit, sub diferite forme, felurite mesaje despre ce anume se cuvine să facă o femeie: să fie fericită și să aibă grijă de ceilalți (e în natura ei); să nu fie prea vocală și să-și cunoască locul; să fie sfioasă și să nu pretindă prea multe; să considere sacrificiul de sine o virtute – aceste convingeri sunt întipărite și în relațiile familiale. Poate că ești de acord cu unele dintre ele; de exemplu, îți face plăcere să ai grijă de ceilalți (gătindu-le, oferind sprijin și căldură când ceilalți au nevoie etc. Însă amintește-ți că și tu ești în grija ta. Obișnuiește-te să faci și pentru tine o parte din lucrurile pe care le faci pentru ceilalți sau alte lucruri pe care ți le dorești doar pentru tine – lucruri care să îți întărească propria valoare și să îți aducă satisfacție și calm.

5. Ține un jurnal

Timpul este o resursă tot mai prețioasă. Mereu a fost, însă acum, când tehnologia a accelerat modul în care se desfășoară și evoluează lucrurile, parcă timpul a devenit o resursă din ce în ce mai importantă. Atunci când îți dai voie să ieși din vâltoarea de zi cu zi, când te așezi în liniște cu tine însăți și poți medita la lucrurile care se întâmplă în viața ta și la rolul tău în lume, un jurnal te va ajuta să te deschizi, să îți lași mintea să exploreze și să ai conversații cu sine la care să poți reveni ulterior, pentru a te regăsi pe tine însăți, chiar și atunci când trăirile și gândurile tale se transformă.

Îți poate fi mai ușor să îți clarifici ce simți și ce îți dorești, atunci când așezi lucrurile în scris, astfel încât să le poți da greutate. Poți să scrii lucrurile pe care ți le-ai fi dorit de la relația cu mama ta, să explorezi nevoia de a o salva, sentimentele tale față de refuzul ei de a se ajuta pe sine sau față de neputința ei, față de nedreptățile ce nu se pot schimba și care ar fi inutil de abordat în discuții. Poți să scrii despre lucrurile pe care i le-ai spune, dar pe care nu ești pregătită încă să le verbalizezi sau despre care nu crezi că e ea pregătită să le audă de la tine. Și dacă scrisul nu este o metodă care să ți se potrivească, explorează și găsește ceea ce funcționează pentru tine.

6. Practică vizualizarea

Nu putem schimba trecutul, dar putem să ne gândim la el, să privim cu atenție la momentele care ne-au marcat, la lucrurile pe care le purtăm după noi; și putem căuta mijloace de a schimba modul în care se perpetuează ele în prezent, pentru a ne proiecta un alt viitor. Pentru noi și pentru fiicele noastre.

Ia-ți un răgaz să vizualizezi cum ți-ai fi dorit să fie relația cu propria mamă; iar dacă ceea ce îți dorești este aproape de ceea ce ai trăit, vizualizează moduri în care poți îmbogăți și duce mai departe același tip de relație. Dacă relația cu mama ți-a fost dificilă sau toxică, vizualizează cum ți-ai dori să fie, pornind de la cine ești și ce poți face tu în contextul actual, nu de la cum ar putea mama ta să se schimbe pentru tine – fiindcă acest lucru ar putea să nu se întâmple.

Imaginează-ți propria fiică și ce anume ți-ai dori să-i transmiți. Cum ai vrea să fie relația voastră? Hrănește prin gândurile și comportamentele tale această nouă imagine. Lucrurile nu ies mereu de la prima încercare – nu renunța! Mecanismele disfuncționale se perpetuează ani și ani, din generație în generație, ele nu dispar peste noapte. E nevoie să crezi că lucrurile pot fi diferite, pentru a deschide calea unor noi mecanisme și noi stiluri relaționale. Și pentru ca acestea să-și facă loc în spațiul tău interior, iar apoi, prin efort, prezență conștientă și asumare, în lumea din afară.

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută