„Suntem o familie cu doi copii şi nimic nu merge…” Cred că am auzit asta de zeci de ori în ultimele luni, în cabinet. Fie că a venit ea, soţia şi mama, pentru terapie individuală, fie că a venit el, soţ şi tată, pentru că era stresat la locul de muncă, fie că au venit amândoi la terapie de cuplu sau consiliere parentală. Iar eu sunt o femeie căsătorită și am doi copii. Te pune pe gânduri să tot auzi asta. Şi, da, e greu. Şi parcă nu pot să nu mă întreb: de ce e aşa de greu? Cum făceau mamele şi bunicile noastre cu mai mulţi copii? De ce, parcă, nu mai putem face nimic în afară de rolul de părinte, odată ce devenim părinţi? Restul lucrurilor le facem mereu pe fugă, parcă furând un pic de timp de altundeva.
Am analizat familiile care au apelat la mine, în ultimele luni, şi am găsit ceva ce am întâlnit la toţi: sunt familii fără suport social. Oameni relativ recent mutaţi în oraş, cu un job foarte solicitant. Până la sosirea copilului, din varii motive ce țin în principal de job, nu au reuşit să îşi formeze o reţea socială de sprijin. Prieteni la distracţie au cu toţii, dar, vorba proverbului, „prietenul la nevoie se cunoaşte”. Şi la nevoie… prietenii n-au mai fost: nevoia de a-i ajuta cineva pentru cumpărături, nevoia să le ia cineva copilul din braţe două-trei ore, cât să poată respira şi părinţii şi să îşi amintească cum e să fii şi fără grija unei alte fiinţe în gând.
Greu a fost şi pentru bunicile şi mamele noastre. Dar cele care cumva au reuşit să o scoată la capăt aveau suport social, sprijin din partea comunităţii. Bunici aproape, o vecină care lua copilul în grijă şi… se ajutau reciproc. O soră, o cumnată, cineva care oferea ajutor. Parcă pe măsură ce se lărgeşte comunitatea virtuală, se îngustează cea reală. Prietenii de pe facebook nu se oferă să aibă grijă de copil o oră, până mergi la un tuns, nu?
Toţi părinţii îşi doresc ce e mai bine pentru copiii lor. Iar azi avem, probabil, cea mai bogată informaţie documentată ştiinţific despre cum e sănătos să ne creştem copiii. Dar asta presupune timp şi efort. Încercăm să facem tot ceea ce presupune parentingul informat (să îi spunem aşa, ca să nu ne limităm la diverse curente) concomitent cu a ne dezvolta cariera, a avea grijă în continuare de relaţia noastră de cuplu, de prieteni şi de hobby-uri. E misiune imposibilă, fără sprijinul comunităţii. Şi asta mă doare cel mai tare, când lucrez cu astfel de familii: deşi îmi doresc mult să îi ajut, ceea ce pot face în terapie ca să reduc presiunea asupra lor este limitat de posibilitatea lor de a-şi construi o reţea socială reală. Una care să le ofere sprijin cu adevărat. Un proverb britanic spune: „It takes a village to raise a child.” E nevoie într-adevăr de un sat întreg, de o comunitate, pentru a creşte un copil.
Mulţi părinţi nu au în jurul lor o comunitate care să îi spijine cu adevărat. Fie că au părinţii departe (mulţi dintre copiii primilor români care au plecat din ţară să muncească în străinătate devin azi părinţi), fie că nu se înţeleg cu propriii părinţi (pentru că nu le împărtăşesc valorile de viaţă în general sau cele despre creşterea copiilor în special), fie nu au fraţi sau surori, fie au avut un job care i-a împiedicat să formeze relaţii de prietenie ş.a.m.d. Foarte mulți părinți sunt singuri. Singuri şi disperaţi, încercând să crească cât mai bine unul, doi sau mai mulţi copii. Iar efortul lor de a se descurca singuri cu toate ne costă mult pe toţi: multe familii se despart, cu toată povara economică a divorţului (există studii despre asta), copiii suferă, adulţii se îmbolnăvesc, oameni valoroşi îşi irosesc potenţialul creativ, pentru că nu se pot încadra în cerinţele rigide ale unei corporaţii sau ale alteia ş.a.m.d.
Ce e de făcut, aşadar?
În primul rând, haideţi să nu mai blamăm părinţii. Haideţi să nu ne mai dăm ochii peste cap şi să recunoaştem cu toţii deschis: E al naibii de greu să fii părinte. Haideţi să nu ne mai dăm ochii peste cap, când auzim o mamă care se plânge că nu a dormit o noapte întreagă de X ani. Haideţi să nu mai luăm la mişto un tată care spune că nu poate veni azi la fotbalul săptămânal, că e bolnavă soţia şi trebuie să ia el copilul de la şcoală.
℗PUBLICITATE
În al doilea rând, haideţi să ne întrebăm (fiecare) ce putem face ca să ajutăm părinţii. Dacă aţi fost recent la o nuntă, aţi auzit la starea civilă următoarea frază: „Familia este celula de bază a societăţii”. Dincolo de interpretările comico-ironice cu sens de temniţă, da, aşa este. O societate se întemeiează pe fiecare familie în parte, este suma tuturor familiilor. Iar cetăţenii săi au în mare parte valorile şi sănătatea cu care vin din familie. Şi, din păcate pentru unii, familia ajunge o celulă în sensul de temniţă. Părinţii singuri şi disperaţi, fără ajutor, aşa se simt, ca în temniţă. Şi se mai simt şi vinovaţi că au aceste sentimente. Aşadar, haideţi să ajutăm. Cum?
Dacă eşti părinte, cere şi acceptă ajutorul celor din jur. Dacă spui că ţi-e greu şi ceri ajutor, nu înseamnă că eşuezi sau nu eşti un părinte destul de bun. Tu, familia şi copilul tău veți avea doar de câştigat, dacă ceri şi accepţi ajutor.
Dacă eşti prieten adevărat, fii alături de prietenii tăi şi după ce devin părinţi, chiar dacă tu încă nu eşti părinte. Împrieteneşte-te cu noul membru al familiei, ca să îţi poţi ajuta prietenii. Dacă eşti şi tu părinte, ştii ce greu e. Ajută cum poţi şi, doar pentru că pe tine nu te-a ajutat nimeni, nu perpetua această greşeală a comunităţii.
Dacă lucrezi cu părinţi, indiferent că eşti coleg, subordonat sau şef, nu te gândi automat că părinţii „profită” de rolul de părinte şi cer condiţii speciale. Normal că nu mai pot face lucrurile la fel ca înainte să devină părinți. Sigur că memoria şi concentrarea lor nu mai e la fel. Încearcă să îţi pui o săptămână ceasul să sune din oră în oră noaptea şi vezi cum te afectează asta. Ai răbdare cu ei, va trece perioada cea mai grea şi ei îşi vor folosi din nou potenţialul la maximum. Până atunci, ajută-i atât cât poţi şi ai răbdare cu ei. Aşa, toată lumea câştigă pe termen lung.
Dacă eşti părinte de părinte, ajută-ţi copilul. Dar ascultă-l cum are nevoie să fie ajutat. Respectă-i deciziile în privinţa propriului copil. Dacă l-ai crescut bine, şi-a ales bine şi partenerul de viaţă şi ştie să decidă singur cum e mai bine pentru copilul său. Simplul fapt că el procedează azi diferit de cum ai procedat tu ca părinte nu înseamnă că cineva greşeşte. E pur şi simplu diferit, încearcă să ţii pasul. Nu îl şantaja cu ajutorul tău, ai răbdare alături de copilul tău, ca să învăţaţi cu toţii noile roluri: el de părinte, tu de bunic. Nu încerca să fii mamă sau tată, străduieşte-te să fii bunic. Fii alături de el necondiţionat şi în rolul de părinte, înţelege că are uneori zile mai grele şi nu te tratează aşa cum ţi-ai dori. Iartă-l şi ajută-l necondiţionat.
O societate sănătoasă şi prosperă are nevoie de oameni sănătoşi. Iar oamenii sănătoşi cresc în relaţii sănătoase. Nu îţi place societatea, comunitatea din jur? Schimbă ceva la tine şi relaţiile tale. Relaţiile sănătoase vor forma o societate sănătoasă. În loc să blamăm, haideţi să ajutăm şi să construim împreună relaţii sănătoase.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
