fbpx
skip to Main Content
Numărul Femeilor Antreprenoare Din România Este De Două Ori Mai Mic Decât Cel Al Bărbaţilor

Numărul femeilor antreprenoare din România este de două ori mai mic decât cel al bărbaţilor

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, genul înseamnă, printre altele, „categorie gramaticală bazată pe distincţia dintre obiecte şi fiinţe de sex masculin şi de sex feminin“. Genul are semnificaţii diferite, ce diferă de perioada istorică sau de peisajul cultural sau social. Distincţia sex-gen a prins contur în cadrul valului al doilea al feminismului, genul având sensul de diferenţă construită şi interpretată social şi cultural între „bărbaţi“ şi „femei“.

Simone de Beauvoir a folosit conceptul „gen“ fără a defini termenul în afirmaţia „Nu te naşti, ci devii femeie“.

Discriminarea salarială de gen există în societatea românească de multă vreme, însă conştientizarea acesteia a fost realizată recent. Mai precis, a avut loc în ultima perioadă de timp, întrucât societatea patriarhală nu permitea accesul la informaţii femeilor; aşadar, chiar dacă în perioada comunistă femeile au intrat masiv pe piaţa muncii, acest lucru nu a însemnat că au fost tratate ca fiind egale bărbaţilor. Femeile şi bărbaţii sunt consideraţi a fi diferiţi din multe puncte de vedere, însă cel mai important este că această distincţie este pregnantă în câmpul muncii. O să iau ca exemplu două persoane de sexe diferite care au aceeaşi pregătire profesională şi aceeaşi funcţie (în cel mai bun caz) şi care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc, dar care sunt remunerate diferit. Această remuneraţie este gândită în primul rând diferit, întrucât legislaţia (deşi pare că tratează indivizii în mod egal) avantajează bărbaţii prin diversele sporuri sau beneficii acordate tocmai pentru că sunt considerăţi „capi de familie“.

Totodată, acesta este şi motivul pentru care sunt avansaţi în funcţii importante. Aşadar, legislaţia sfidează situaţiile în care există familii monoparentale şi în care părintele este, de cele mai multe ori femeie, determinând astfel aceste segregări pe sexe care devin din ce în ce mai pregnante. Întrucât politicile publice nu sunt sensibile la gen, această situaţie se perpetuează din generaţie în generaţie, făcând astfel aproape imposibilă o schimbare la nivel societal.

Aristotel a minimizat femeile şi sclavele la nivelul unui domeniu de „dreptate gospodarească“ în care indivizii ce participă nu sunt consideraţi egali cu bărbaţii liberi care participă în dreptatea politică, funcţia lor de bază fiind aceea de a fi la dispoziţia celor ce sunt pe deplin umani. Femeile sunt considerate incapabile să dezvolte un sens al dreptăţii, datorită punctelor slabe ce le determină existenţa.

Primul val al feminismului a avut un caracter individualist şi reformist, dar consecinţele sale în condiţia juridico-politică a femeilor au fost revoluţionare, comparativ cu situaţia anterioară.

În Romania, cel de-al doilea val nu a putut să se dezvolte concomitent cu mişcarea apuseană. El trebuie recuperat în perioada postcomunistă, având în vedere tendinţele spre instaurarea formelor moderne ale patriarhatului (tendinţa spre creşterea dependenţei economice şi de status a femeilor, asociată cu revigorarea culturală a patriarhatului tradiţional).

Dacă primele două valuri feministe atrăgeau atenţia asupra diferenţelor de gen între bărbaţi şi femei, subliniind faptul că femeile se află mereu, atât în spaţiul public cât şi în cel privat, cu o treaptă mai jos faţă de bărbaţi, fiind constant dominate de către acestea, valul al III-lea atrage pentru prima oară atenţia asupra diferenţelor dintre femeile aflate în diferite contexte sociale şi politice, insistând asupra relevanţei pluralităţii experienţelor feminine. De fapt, abia acest ultim val pune accentul pe adevărata putere a femeilor, eliminând abordarea conservatoare şi victimistă a celorlalte două valuri. Postfeminismul a dorit să introducă ideea că tot ceea ce există, ceea ce se produce poate fi universal acceptat, restricţiile şi canoanele de orice tip fiind anulate. Diversitatea şi flexibilitatea este ceea ce caracterizează gândirea postfeministă, în opoziţie cu constrângerile feministe ale anilor ’60, cea mai greşită strategie de atac, contribuind la scăderea şanselor de autoafirmare.

Scriitoarea de origine australiană, Germaine Greer argumentează că postfeminismul este o creaţie a corporaţiilor multinaţionale care tratează femeile ca pe propriul lor teritoriu. Trebuie menţionat că toate aceste industrii nu s-ar fi transformat în imperii dacă nu ar fi avut un susţinător de bază în promovarea produselor, ideilor şi politicilor acestora: mass-media, care a încurajat de la bun început (atât în interes propriu, cât şi pentru că asta se cere din ce în ce mai mult) tratarea femeilor ca obiecte sexuale, încurajând, astfel, indirect dispreţul şi violenţa faţă de femei.

Sexul este asociat distincţiei biologice, pe când genul este asociat diferenţei social-culturale. Genul este văzut ca o ierarhie. Astfel, bărbaţii reprezintă categoria dominantă, pe când femeile reprezintă categoria subordonată. Această inferioritate a femeilor nu este naturală, fiind concepută de gândirea patriarhală pentru a scoate în evidenţă autoritatea masculină.

Gradul de conştientizare al acestui fenomen face distincţia dintre ţări, ca şi modul în care se manifestă voinţa politică de corectare a deficienţelor existente prin diverse politici.

În România, situaţia a fost diferită de cea a politicilor publice din ţările occidentale, în sensul că dreptul şi obligaţia de a munci erau realizate şi de bărbaţi, dar şi de femei, însă, pe lângă acestea, femeile beneficiau de “dubla zi de muncă” în care, după terminarea serviciului, lucrau în gospodării, aceste sarcini casnice fiind acceptate tacit de către toţi membrii familiei.

℗PUBLICITATE


În perioada imediat următoare lui 1989, indivizii nu au mai avut obligaţia şi dreptul de a munci, iar femeile au fost favorizate în fenomenul trecerii în somaj. De vreme ce statul asistenţial a dispărut, femeile şi-au pierdut şi statutul de agenţi ai dezvoltării sociale.

Multe dintre cercetările realizate au arătat că au existat un număr mai mare de depresii în cazul femeilor gospodine faţă de femeile care au un loc de muncă plătit sau cazuri de mortalitate masculine mai ridicată, faţă de cea feminină legată de presiunea socială asupra rolurilor publice masculine. Se poate spune că deşi sunt discriminate din punct de vedere al câştigurilor, discriminarea nu are ca fundament genul, ci este vorba despre efectul procesului de tranziţie în economie.

Sistemul negocierilor salariale a permis apariţia unor discriminări de tip sexist sau a stereotipurilor paternaliste. Locurile de muncă accesibile femeilor care reintră pe piaţa muncii dupa perioadă maternităţii implică un nivel scăzut de pregătire, rezultând aşadar venituri scăzute, în acest caz fiind indiferent gradul de instruire al persoanei care doreşte să acceadă la postul respectiv.

Diferenţa salarială între bărbaţi şi femei poate fi explicată prin ceea ce se numeşte segregare ocupaţională. Segregarea pe orizontalăse referă la tendinţa de a angaja femeile şi bărbaţii în ocupaţii diferite. De aici reies domenii feminizate în care remuneraţiile sunt mai reduse. Segregarea pe verticală se referă la tendinţa de a angaja femeile şi bărbaţii pentru poziţii diferite în cadrul aceleiaşi profesii sau domeniu profesional.

În România anilor ‘2000, veniturile femeilor erau cu 20% mai scăzute decât cele ale bărbaţilor, iar în cazul femeilor tinere salariile acestora erau aproximativ jumătate din salariile bărbaţilor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre aceeaşi perioadă despre SUA şi Europa de Vest, unde salariilor femeilor tinere au înregistrat o mare creştere comparativ cu cele ale bărbaţilor. Micii întreprinzători din România preferă să angajeze bărbaţi, asta pentru că anticipează că femeile vor părăsi la un moment dar câmpul muncii pentru o perioadă nedeterminată şi vor implica costuri crescute datorită posibilităţii unei sarcini sau căsătorii, sau datorită muncii pe care ar trebui să o depuna şi acasă, scăzând astfel randamentul la locul de muncă.

Astfel, atât politicile de conciliere, cât şi diverse programe de orientare, formare, calificare şi recalificare profesională special construite pentru femei pot ajuta la reducerea segregării ocupaţionale.

În România, 63% din populaţie este de părere că treburile casnice sunt responsabilitatea femeilor, iar 70% consideră că bărbatul trebuie să întreţină familia din punct de vedere material. Femeile reprezintă în România 51% din populaţia totală, însă prezenţa lor în diferite domenii este dezechilibrată, în raport cu greutatea domeniilor în cauză.

Pe grupe de vârstă, rata de activitate a bărbaţilor este mai mare decât cea a femeilor, o diferenţă semnificativă înregistrându-se în intervalul de vârstă 35-49 de ani.

Numărul femeilor antreprenoare din România este de două ori mai mic decât cel al bărbaţilor cu această poziţie.

Aparent, egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi există, dar în spatele acestei egalităţi formale se desfăsoară o aprigă luptă între sexe. Daca la nivel atitudinal inegalitatea nu este foarte vizibilă, la nivel perceptiv inegalitatea dintre sexe este resimţită din plin. Aşadar, este nevoie de politici publice „sensibile la gen“ care încurajează creşterea calităţii participării femeilor pe piaţa muncii, prin acordarea unor concedii atractive de maternitate, paternitate şi paternale, facilităţi de îngrijire a persoanelor dependente din familie, dar şi a politicilor de perfecţionare profesională.

Bianca Sîrbu

Bianca Sîrbu - jurnalist, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută