Oficial, primăvara își intră în drepturi, iar zilele însorite ne anunță că vara e pe aproape. Renașterea naturii începe cu mărțișorul și se continuă cu 8 martie, ziua în care sărbătorim femeile și… mamele (deși aici e o discuție lungă, asupra căreia voi reveni). Poate că lucrurile par idilice, dar la o privire mai atentă asupra acestor motive de sărbătoare observăm că există o suprapunere între rolul de mamă și cel de femeie (cel puțin în țara noastră). Iar femeile care nu bifează (și) rolul de mamă se simt, în această zi, mai puțin femei și, prin urmare, nedemne de a fi celebrate pe 8 martie.
Poate părea delicat să abordăm această temă, mi-am spus, atunci când am început să „croșetez“ acest articol, dar cred că e timpul să vorbim deschis despre un subiect pe care n-avem curajul să-l abordăm decât în șoaptă, într-o discuție intimă cu cea mai bună prietenă.
De ce devenim părinți la vârste tot mai înaintate?
Tot mai multe femei se luptă cu infertilitatea. Din păcate, statisticile confirmă această afirmație, iar realitatea ne arată că vârsta până la care femeile mai pot aduce, în mod natural, pe lume copii începe să crească din ce în ce mai mult, asta în timp ce menopauza și perimenopauza par să-și facă apariția mult mai devreme decât se întâmpla la generațiile mamelor noastre. Dacă bunicii noștri deveneau părinți undeva în jurul vârstei de 20 ani, iar părinții noștri pe la 25 ani (cel mult!), generațiile actuale ajung să aibă copii la aproape de 40 ani (și chiar și după această vârstă).
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Motivele sunt diverse. Lista obiectivelor pe care ne propunem să le atingem devine din ce în ce mai lungă și mai greu de bifat, în primii ani de după absolvirea studiilor. Desigur, migrarea din localitățile de provincie către orașe mai mari sau spre Capitală și lipsa unui ajutor consistent pot constitui un alt impediment, în atingerea mai rapidă a targetului personal. Piața extrem de volatilă a locurilor de muncă și lipsa stabilității financiare ne fac să amânăm momentul în care devenim părinți. La toate acestea se adaugă și găsirea unui partener compatibil, misiune care pare din ce în ce mai dificilă în zilele noastre, pentru că și exigențele noastre au crescut.
Nu sunt mamă, am 37 de ani și sunt întrebată, adesea, ce am de gând cu viața mea. Desigur, interlocutorii care adresează această întrebare (intruzivă) sunt seniori, dar asta nu înseamnă că, odată cu înaintarea în vârstă, avem dreptul să intrăm cu bocancii în viața altora. Discutând și cu alți prieteni despre acest subiect, am ajuns la concluzia că există în mod real o curiozitate față de femeile care n-au (încă) copii, curiozitate pe care aș dori să o analizăm prin filtrul psihologilor de la paginadepsihologie.ro.
Suntem mai puțin femei dacă nu îndeplinim și rolul de mame?
Pentru a afla răspunsul la această întrebare, am apelat la ajutorul Alinei Uricec, psiholog și psihoterapeut, și al Cristinei Petrescu-Ghenea, psihiatru și psihoterapeut, ambele cu activitate în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie (AMPP), pentru a înțelege mai bine de ce absența maternității din biografie ne clatină statutul de femeie.
Psihologul Alina Uricec neagă această ipoteză, spunând că: „Maternitatea este doar una dintre multiplele fațete ale feminității. Este, însă, un rol și un construct social care este încă strâns legat de identitatea de femeie. Trăim încă într-o societate (cel puțin în România), în care fetele sunt socializate să devină viitoare mame. Iar în acest context, atunci când o femeie nu este mamă, fie prin circumstanță, fie prin alegere, ea este considerată «incompletă», inclusiv de unele femei care sunt mame. Cert este că numărul femeilor care n-au copii este în creștere, iar femeile par a se separa în două triburi – cele cu copii și cele fără copii“.
Ceea ce punctează Alina Uricec este că: „Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că, atunci când apare un copil, prioritățile se schimbă, iar mamele cu copii tind să graviteze unele spre altele, din cel puțin două motive: nevoia de reasigurare din partea altei mame că ceea ce fac în calitate de părinte este bine, precum și din cauza lipsei unei familii extinse care să le ofere susținere“.
Mergând pe aceeași idee, psihiatra Cristina Petrescu-Ghenea pune punctul pe i, menționând că: „Fiecare dintre noi avem, în interiorul nostru, atât părți pe care societatea le-a desemnat ca feminine, cât și părți considerate tradițional ca fiind masculine“. Conform Cristinei, „Este important ca, indiferent de sexul sau de genul nostru, să integrăm toate aceste părți, iar pentru a putea face asta, avem nevoie și de gândire critică de care să ne ajutăm, în mod conștient, pentru a analiza regulile și presiunile sociale, care ne sunt impuse, să ne informăm pentru a înțelege de ce există acestea și cui îi servesc, dar și de a vedea în ce măsură acestea ne sunt utile nouă în viață“.
Concluzia este aceeași: a fi sau nu părinte nu te face mai mult sau mai puțin femeie sau bărbat. Mai mult decât atât, Cristina Petrescu-Ghenea este de părere că: „Persoanele care aleg să nu aibă propriii copii pot fi deosebit de utile comunității: pot fi profesioniști foarte buni, pot fi unchi și mătuși sau mentori extraordinari în viața copiilor și tinerilor“.
Infertilitatea: despre durerea de a nu putea fi părinte
Tot mai mulți tineri „se luptă“ cu infertilitatea (și ne referim atât la femei, cât și la bărbați, afectați în egală măsură de această problemă medicală). Infertilitatea are puterea de a destabiliza un cuplu, afectând dinamica relațională, și poate duce chiar la destrămarea legăturii dintre doi oameni, cu atât mai mult cu cât nu-și găsește leac ori, după caz, acceptare.
Nu există o rețetă general valabilă pentru a putea gestiona problema infertilității (dacă se întâmplă să ne confruntăm cu ea). În acest sens, psihologul Alina Uricec crede că: „Depinde de foarte multe aspecte – de modul în care sunt structurate psihicul și identitatea noastră, de mesajele pe care le-am primit vizavi de maternitate și feminitate și de suportul pe care-l avem de la cei apropiați atunci când ne confruntăm cu o astfel de experiență“.
℗PUBLICITATE
Psihologul Alina Uricec explică prezența cuvântului „pierdere“ în vocabularul femeilor care nu pot avea copii, pentru că „altfel n-ar exista durere, iar atunci când am crescut cu ideea maternității ca fiind intrinsec legată de ideea de feminitate și de parte importantă a identității unei femei, o astfel de situație poate fi dificil de integrat și, cu siguranță, va fi nevoie de timp, pentru a o face“.
Pentru cineva care chiar își dorește să aibă copii, problemele de fertilitate pot reprezenta o mare durere, într-adevăr, conchide și psihiatra Petrescu-Ghenea. Totodată, din experiența sa de psihoterapeut a observat că: „Această durere este însoțită frecvent și de foarte multă rușine. Și cred că asta are legătură exact cu stereotipul pe care am încercat să-l demontăm mai sus: ești mai puțin femeie dacă n-ai copii“. Un îndemn pe care psihiatra Cristina Petrescu-Ghenea îl face este ca: „Înainte să trecem la rezolvarea problemei, gândindu-ne să recurgem la intervenții medicale pentru creșterea fertilității sau adopție, sănătos ar fi să analizăm critic cum ne rănește și cum ne face să suferim presiunea socială de a deveni părinte“. Mai exact, cât din dorința noastră de a fi părinți ne aparține și cât este reprezentat de dorințele și așteptările familiei extinse, presiunea că toată lumea din jur pare a avea deja copii, iar noi am rămas în urmă, dar și de o sumedenie de roluri construite social și promovate de mass-media, biserică sau chiar și de social media.
Potrivit Cristinei Petrescu-Ghenea: „Nu există o certitudine că acest proces va edulcora durerea, ci s-ar putea ca, inițial, să simțim foarte multă furie și durere, dar ulterior vom ajunge să trăim o viață mai liberă, cu mai multă acceptare de sine și seninătate“.
Din perspectivă psihologică, psihologul Alina Uricec apreciază că: „Acceptarea vine după ce ne-am dat voie să traversăm travaliul doliului și abia după aceea, de cealaltă parte a durerii, să descoperim sensul experienței noastre și să putem manifesta diferite aspecte ale maternității, în alte contexte“.
Cum transmitem partenerilor noștri că nu ne dorim copii?
Comunicarea în cuplu este un subiect delicat și îl cataloghez așa întrucât, la începutul oricărei relații, conversația dintre cei doi parteneri este presărată cu inimioare, steluțe și vorbe dulci (fără a exista subiecte complicate care să se dezbată cu seriozitate), iar odată cu depășirea etapei îndrăgostirii romantice și intrarea în lupta pentru putere, în mod automat, încep acele „jocuri“ psihologice prin care fiecare partener își gândește atent interacțiunea, în așa manieră încât să nu reiasă că ar fi subordonat celuilalt sau că ar fi numai el cel ce inițiază discuțiile.
Dincolo de aceste tachinări și contabilizări primare relaționale, foarte multe cupluri apreciază că își comunică liber dorințele, nevoile și planurile personale partenerului, dar, la o privire mai atentă, ele sunt transmise de fapt pe ocolite, fie pentru a nu-l speria pe celălalt, fie pentru a nu se poziționa inferior.
Astfel, multe persoane ajung să intre în relații de durată, fără să reușească să transmită (direct) partenerilor lor așteptările pe care le au de la ei. Ulterior, multe dintre aceste cupluri se și destramă, întrucât se află în puncte existențiale diferite, dar pentru că partenerii n-au fost capabili sau suficient de curajoși să verbalizeze aceste lucruri, povestea lor a luat sfârșit, însă cu un cost serios: timpul irosit, fără o viziune de viitor.
În viziunea Alinei Uricec: „Abordarea acestui subiect într-o relație de cuplu, mai ales atunci când conștientizăm că ne dorim o relație de lungă durată, demonstrează maturitate și asumarea unor alegeri. Problematic este atunci când, după ani de relație, partenerii își dau seama că-și doresc lucruri diferite, în ceea ce privește ideea de familie, și se simt înșelați vizavi de așteptările pe care și le-au creat, în urma unor proiecții“.
De aceeași părere este și Cristina Petrescu-Ghenea care accentuează că: „Dacă suntem sigure de acest lucru, cu cât comunicăm mai repede și mai clar acest fapt, cu atât mai bine și pentru noi și pentru partenerul nostru. Astfel, fiecare poate să-și ia propriile decizii în cunoștință de cauză“.
A fi femeie nu este un rol ușor (o demonstrează realitatea, dar și istoria), însă tocmai acest amalgam de trăiri și provocări ne face să fim pe cât de vulnerabile, pe atât de puternice. Absența maternității nu exclude feminitatea, ceea ce înseamnă că ne naștem femei, nu devenim, atunci când alegem să fim și mame.
8 martie este ziua femeilor, dar în România este o sărbătoare asociată, în mare măsură, mamelor. Este important să spunem că, în alte țări, ziua mamei este celebrată în a doua duminică a lunii mai, ceea ce diferențiază încă o dată cele două roluri: cel de mamă și cel de femeie.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
