În fiecare zi de miercuri, avem pe Pagina de Psihologie, câte un interviu (im)perfect, (in)discret și (in)vulnerabil cu oameni care îndrăznesc să ne vorbească despre ei înșiși într-o altă lumină.
Oameni care renunță la filtrele psihologice și la photoshopul sufletesc, îndrăznind să se arate pentru câteva secunde fără nicio armură – doar cu o tentă de umor și o porție sănătoasă de sinceritate.
Invitatul din această săptămână, a seriei de interviuri #Ce Nu Vreau Să Știe Lumea Despre Mine, este Oana Moraru.
Oana este consultant educațional în domeniul școlilor publice și private, cadru didactic cu peste 20 de ani de experiență, fondator și manager al școlii Helikon.
La ce materie din școală ai avut cele mai multe provocări, când ai fost elevă?
Chimia. Nimic n-am înțeles. Nici chimie cu profesorii de chimie n-am avut.
Multă lume te place și sunt câteva voci care te critică. Care este primul lucru pe care-l faci atunci când cineva aruncă cu vorbe urâte în tine?
Până la urmă, înjurăturile m-au ajutat. Datorită lor, am depășit rușinea, îndoiala de sine, dojana interioară de tipul „Oana, cine naiba te crezi?“ Mă ținea în loc o convingere mai veche și foarte vătămătoare, aceea băgată în sistem devreme, în copilărie, că există ceea ce s-ar chema un om „conform“, un om de tip „varianta corectă“ sau „bună“; că, într-un fel sau altul, prin ceea ce spun și fac ar trebui să mulțumesc pe cineva sau să primesc aprobare; altfel n-aș exista, n-aș fi încă o prezență suficient de validă în lume. După ce am aruncat convingerea asta în aer, am învățat să accept că fiecare om are dreptate: și cel care mă apreciază, și cel care mă înjură. Lumea e produsul percepției fiecăruia. Eu sunt bine dacă îmi asum ce spun, dacă e sincer ce spun, dacă sunt cu mine în ceea ce spun. Așa mi-a trecut. Nu mai simt deloc tristețe când sunt dezaprobată. Dacă n-aș fi fost ridiculizată sau contestată vehement, n-aș fi ajuns să mă cunosc la nivelul ăsta.
Care este acel comportament pe care-l ai și care o face pe fiica ta să se simtă stânjenită?
Zice că i se pare că prea mulți oameni „are fishing for compliments“, ceea ce înseamnă a te purta cu teatreală modestie, ca să îi faci pe ceilalți să te laude. Cred că se referea la mine, de fapt.
Care este partea corpului la care te uiți prima dată când te privești în oglinda de la baie?
Mă uit întâi în ochi, să fiu sigură că mă mai recunosc după ce mă uit la restul. Mereu văd două femei de două vârste diferite. Una se duce în sus, alta în jos.
℗PUBLICITATE
În discursurile tale, uneori, integrezi și idei din teoriile spirituale; cum împaci partea ta rațională cu latura spirituală?
Deja nu mai trebuie să le împac eu. Știința a început să prindă din urmă și să explice ceea ce se chema înainte mambo-jambo spiritual. Uite, de pildă, am citit de curând niște documente desecretizate de CIA unde studii fundamentate științific vorbeau despre tehnici spirituale de influențare a realității, experimentate și validate cu tot scepticismul academic de rigoare. Nu trebuie să îmi bat eu capul cum se împacă cele două: există, în lumea asta, cunoaștere adusă de intelect și cunoaștere prin corp, emoție și inimă. Știința este un limbaj accesibil emisferei noastre stângi pentru explicarea misterului știut deja de dreapta.
Care sunt calitățile pe care le apreciezi la un bărbat?
Ultimul lucru apreciat la bărbatul de lângă mine este că a știut să-și țină mâna unde simțeam durere pentru atâta vreme cât a fost nevoie ca ea să dispară.
Ultima minciună pe care ai fost „nevoită“ să o spui…
Sunt zile în care sunt atât de obosită, că mint la telefon că sunt într-o întâlnire și nu pot vorbi.
3 lucruri care se află pe noptiera ta, în dormitor…
Am verificat chiar acum. Caraghios lucru: un buchet de lavandă, un carnețel minuscul, cu un pix, unde îmi scriu cu sârg și încordare planurile pentru a doua zi și, culmea, lângă carnet, cartea lui Hawkins, „Calea renunțării“. Hahahaha!
Ultimul serial care ți-a mâncat mai mult timp decât ai fi vrut…
M-am uitat la „The Good Wife“. Mă văd uneori în femeia aia: jonglează mereu cu multe bile; cele mai multe stau în aer, gata să cadă. S-a încheiat dezamăgitor… sau previzibil: cu ea la pământ, dar bine îmbrăcată și cu zâmbetul pe buze.
Dacă te nășteai bărbat crezi că ar fi contat mai mult în România secolului XXI?
Nu, cred că peste tot în lume, femeile se trezesc mai repede decât bărbații. E un privilegiu să fii femeie astăzi. Apuci să simți din interior o nouă paradigmă spirituală în mișcare, aflată abia la răsăritul ei. Sunt, parcă, parte a unui început de istorie „altfel“, una scrisă din interior, cu mișcări ale sufletului și manifestări ale realității dincolo de „a face“ sau „a avea“.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
