De câțiva (foarte mulți) ani încoace, lumea a început să se concentreze pe un diagnostic format din litere: OCD (Obsessive compulsive disorder – tulburarea obsesiv compulsivă), ADHD (Attention-deficit/hyperactivity disorder – Tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate), PTSD (Post-traumatic stress disorder – tulburarea de stres posttraumatic). Încercați orice combinație de litere și veți găsi atât diagnosticul, cât și (probabilul) tratament. Ba, mai mult decât atât, n-o să prea găsiți persoane de 30+ care se asociază literelor cu pricina, ci foarte multe „mămici“, care au impresia că odraslele lor suferă de literele respective.
Nu, nu iau în derâdere un sindrom real, bazat pe consult serios și diagnostic dat de un specialist, râd doar de părinții care au impresia că, dacă asociază copilului lor niște litere, vor deveni mai interesanți. Și ei, și copilul. Și râd de ei pentru simplul fapt că, dacă ar fi puși în fața faptului împlinit, nu ar ști ce să facă. Și mai râd și pentru că, într-un fel ciudat, au fost și ei acolo.
OCD: despre tulburarea obsesiv compulsivă
N-am știut mult timp nici de existența termenului, nici ce înseamnă, nici ce presupune. Și nici nu m-a tratat nimeni pentru asta. De-abia după ce am crescut, am dat de internet și am început să citesc, mi-am dat seama că, într-o mică măsură, e posibil (subliniez: e posibil) să mă asociez cu OCD-ul. Că, dacă mă nășteam acum cel mult zece ani, probabil eram deja client fidel la psihoterapie. Și că, fără să știu, fără să cunosc, fără să se știe, mi-am „impus“ să nu mai.
Dar s-o luăm cu începutul… Nu mai știu dacă prima dată a fost partea cu separatul mâncării sau partea cu mișcări repetitive din ochi și din gât. Oricum, nu puteam mânca decât dacă separam mâncarea în farfurie. Mazărea nu avea voie să se atingă de carnea de pui. Și, dacă nu aveam voie să fac asta în farfurie (pentru că nu, nu aveam voie!), am învățat să separ carnea de legume, în gură. Știți despre ce vorbesc. Mazărea – în fălcuța dreaptă, carnea – în fălcuța stângă. Mestecat – pe rând, să nu se atingă. Și păstrat partea cea mai bună pentru final. Am făcut asta cu mâncare gătită, cu sandvișuri, cu ciocolata cu alune și, piesa de rezistență, cu Africana cu cocos. Ciocolata – dizolvată, cocosul delicios – adunat și lăsat pentru final. Orgasmic – pentru ce știam sau gândeam pe atunci că ar fi orgasmul. Dat ochii peste cap – pentru că habar n-am de ce. La fel cu mișcarea repetitivă din umeri. Acum, probabil, ți s-ar explica că „te dor ochii“ și „ai probleme cu cervicala“. Ți se recomandă să vezi un medic. Pe atunci ți se spunea, simplu: „Nu mai face așa, c-o să zică lumea că ești handicapat!“.
Da, știu, am folosit un cuvânt posibil incorect în ziua de azi dar – ghici ce? – n-am crescut într-o lume politically correct. Pe atunci lumea ți-o servea direct, fără să se gândească la faptul că, 20 de ani mai târziu, tu o să faci terapie, doar că ți-a servit-o cum a gândit-o și cum știa că se face atunci.
℗PUBLICITATE
Ok, și cum ai „scăpat“ de OCD?
Păi, cine a zis că am scăpat? Am scăpat de unele gesturi, iar pe altele le-am rărit ca frecvență. Ca să înțelegi: pe la 10-12 ani îmi dădeam ochii peste cap la jumătate de minut. În cealaltă jumătate de minut – îmi mișcam gâtul și umerii de ziceai că mai am puțin și mă rup. Mi-am impus să n-o mai fac (să nu par „handicapată“). Timp de vreo doi ani, pe la 13-14, am spus de nouă ori, în reprize de câte nouă, Tatăl Nostru, pentru că (aparent) te ajuta să nu fii ascultat la școală, să iei notă mare la lucrare și să treci nu știu ce examen, cu bine. Am bătut în lemn. Am călcat doar pe dale de o singură culoare. Am evitat capacele de canalizare. N-am trecut pe sub scări. Am scuipat în sân.
Ți se par copilării? Ascultă mai departe: De alea de dinainte am scăpat. Dar, trecută de 30 de ani, nu puteam ieși din casă decât dacă verificam: (1) Geamurile – să fie închise. Închise de tot; (2) Aragazul. Închis. Închis de tot; (3) Ușa. Închisă. Închisă de tot. Toate astea – verificate măcar de trei ori. Am ajuns până acolo încât dădeam mesaj sau sunam la prieteni să mă asigur. Că totul e închis. Închis de tot. M-am întors, de la jumătatea drumului cu taxiul, să mă asigur că totul e la fel de închis. De tot.
Ok, am înțeles. Și, cum ai „scăpat“?
Da` cine a zis că am scăpat? De tot, adică. De alea de la 10-14 ani – am scăpat nici măcar nu știu cum. Cred, doar, că nu voiam să mă ia lumea drept „handicapată“. De celelalte, cu geamurile, gazul și ușa? Am schimbat mediul. Obiceiurile. Să spunem că am ieșit din zona de confort și, în același timp, am ieșit din obiceiurile care mă făceau să mă comport ca și cum aș fi avut OCD. Știi cum a fost prima dată când n-am mai verificat ușa de 2-3-50 de ori? E-L-I-B-E-R-A-T-O-R. N-am crezut, vreodată, că voi putea închide ușa doar o singură dată, s-o verific tot doar o singură dată și, după aia, să mă duc în oraș, să petrec ore departe de casă, fără să-mi fac griji că cineva o să intre, în urma mea, și-o să-mi fure chestii. Sau că n-o să-mi fac griji că, întorcându-mă, o să găsesc blocul explodat. Sau orice alt scenariu apocaliptic. Nu spun să faceți ca mine. Nici măcar nu știu dacă merge. Pentru mine a funcționat. Dar dacă, dacă – există cea mai mică șansă să meargă doar prin puterea voinței, de ce n-ai încerca?
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
