Skip to content

Lectura cărții De neîmblânzit, scrisă de Glennon Doyle, a avut puterea de a-mi completa niște spații încă goale în analiza ultimului deceniu al vieții mele. Mi-a adus aminte că am trăit în această perioadă cu o intensitate care m-a făcut scrum de câteva ori bune, doar ca să renasc ceva mai vie de fiecare dată. M-am recunoscut în efervescența interioară pe care ți-o dă trezirea, indiferent de experiențele concrete prin care te trece viața. M-a ajutat să dau mult mai multă coerență poveștii mele legând fragmentele într-un întreg.

Nu pot spune că mi-a făcut poftă cât să mă întorc să o iau de la început. Încă nu am uitat cât de tare m-am temut pe parcurs. Adevărul este că mi-am savurat călătoria doar la sfârșitul fiecărui sezon, când devenea cert că am scos-o la capăt și cu acea bucată de aventură. În lumina prezentului, însă, nu am niciun regret. Nu aș schimba absolut nimic. Tot ceea ce a părut un dezastru la fața locului s-a dovedit peste timp că a fost exact ce aveam nevoie să experimentez pentru a mai evada dintr-o închisoare a minții.

Când sfârșiturile duc la alte începuturi 

Mi-am început abrupt această călătorie când am divorțat. Habar nu aveam ce avea să urmeze. Mi-ar plăcea să spun că divorțul a fost o alegere conștient făcută în numele libertății și al reconstrucției personale, dar adevărul este că îmi lipseau cu desăvârșire asemenea perspective la acea vreme. M-am simțit doar atât de grav bumbăcită de felul în care relația de cuplu se degradase în ultimii doi ani, încât tot ce am mai putut face a fost să arunc prosopul ca să rămân în viață. Lui am reușit să-i explic că nu mai pot într-un fel în care a priceput cât se poate de bine. De fapt, a înțeles atât de bine și de repede doar pentru că ale mele cuvinte au răsunat cu ecou în interiorul lui. Amândoi ne sufocam, nu doar eu. Și ne împroșcam toxicitatea și asupra copiilor noștri. Îmi aduc aminte că timp de două săptămâni am vorbit zi și noapte vorbe nespuse ani de zile. Am priceput împreună că scriam deopotrivă un sfârșit și un alt început. Ne-am prezentat de mână în fața copiilor, familiei, prietenilor cu această veste. Noi ne simțeam tare mândri că ne-am regăsit într-un alt fel. Eram înspăimântați de necunoscutul drum din fața noastră, dar, în această nouă formulă, jurămintele „până când moartea ne va despărți“ păreau mai adevărate ca niciodată. Celorlalți s-a dovedit a fi aproape imposibil de explicat decizia. Simplul fapt că am ajuns la un capăt de drum nu părea credibil. Au trebuit să treacă ani ca să se convingă că nu am avut și motive nemărturisite, pentru că nu ne purtam deloc predictibil. Divorțam ca „nelumea“: vorbeam mai mult, ne sprijineam mai mult, continuam să ne creștem copiii împreună. Și continuăm și astăzi să ținem pasul unul cu celălalt.

La acea vreme eram încă de profesie economist. Cunoșteam legislație, fiscalitate, jonglam cu cifre și hârțogărie, dar nu atinsesem nicio carte de dezvoltare personală și nu mă preocupasem conștient de niciun detaliu al sufletului. Mă impresionează extrem de mult, în retrospectivă, cum undeva, sub straturi groase de negură, s-a activat o parte din mine despre care nici nu știam că există. „Era vocea unei fete care trăise înainte ca lumea să-i spună cum să trăiască“ – vorbe împrumutate de la Glennon

℗PUBLICITATE



Cuștile în care am învățat să trăim

Împrumutul nu este întâmplător. De fapt, articolul curge prin vocea acelei părți de neîmblânzit din mine căreia îi datorez împlinirea actuală și despre care nu aș fi devenit atât de conștientă dacă nu aș fi avut parte de lectura acestei cărți. M-am tot întrebat, de-a lungul ultimilor ani, cum am reușit să intuiesc prin noaptea minții în care mă aflam că viața este despre mult mai mult decât trăisem până atunci. M-am temut multă vreme că tânjeam ca o nebună după ceva aievea, când aievea s-au dovedit a fi doar cuștile create de condiționările și mentalitățile cu care eram virusată. Dar până am reușit să identific monștrii cu care mă luptam, a fost terifiant să dau de ei în întuneric. Au fost multe clipe de-a lungul procesului meu în care continuarea drumului a depins exclusiv de activarea celor mai sălbatice instincte. Ele m-au împins tot înainte, chiar și atunci când logica și bunul simț s-au opus din răsputeri. Ele au fost cele care nu i-au dat voie fricii să îmi determine viitorul.

Astăzi mă iau din ce în ce mai puțin la trântă cu instinctele mele. Încă învăț să le ascult necondiționat, dar cu siguranță am mult mai multă încredere în ele. Grație lor, am învățat să mă reinventez, să mă vindec și să vindec. Grație lor, am schimbat lecția pe care le-o dau copiilor mei: în loc să mor încet pentru ei, le arăt că viața poate fi trăită pe deplin. Le-am luat de pe umeri povara de a fi ei motivul pentru care aș fi încetat eu să trăiesc. Învățăm împreună că a ne preface că suntem mai puțin decât suntem înseamnă a fura și din permisiunea altora de a exista pe deplin. 

Momentul de trezire al fiecăruia este cât se poate de particular. Am convingerea că vine sub forma potrivită atunci când ne permitem să ne reconectăm cu visurile și simțurile noastre. Când recunoaștem că e terifiant să avem încredere în alți oameni și uneori chiar în noi, dar că, totodată, iubirea nu e iubire dacă nu e înfricoșătoare și scăpată de sub control. Inclusiv iubirea de sine, pentru că ce e autentic în noi nu poate fi îmblânzit.

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut. A lăsat deoparte cariera de economist la 40 de ani și în ultimii 7 ani s-a dedicat psihoterapiei. Lucrează sub metafora „Sculptez cu unelte potrivite minți complexe“ pentru că noi toți, ca o piatră brută, putem fi sculptați prin diverse și complexe unelte terapeutice pentru a ne dezvălui frumusețea unică și autenticitatea. Pentru mai multe informații o găsiți pe ancapavel.com.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0