Suntem la câteva săptămâni distanță de alegerile prezidențiale („pe repeat“) și simt cum cresc și mai mult în jurul meu discuțiile polemice, anxietatea politică și sentimentul de dezbinare.
De aceea, țin să împărtășesc cu tine câteva idei valoroase, pe care le-am auzit la finalul lunii martie, când am participat la conferința The Power of Storytelling, de la jurnalista Amanda Ripley, autoarea cărților Cei mai deștepți copii din lume și Conflict distructiv – De ce picăm în capcană și cum să ieșim din ea.
Conflictele sunt inevitabile, dar există conflictul „bun“ și cel „toxic“
Știi deja cu siguranță din discursurile lui Gáspár György și din cartea sa, Când conflictul are sens – explorarea științei relațiilor și măiestria gestionării conflictelor, că nu putem evita conflictele și nici n-ar trebui să o facem. Așa cum susține și un mare principiu din terapia imago, conflictul apare i) pentru a semnala partenerilor că sunt pe poziții antagoniste și că a dispărut conexiunea interpersonală, ii) pentru a-i determina să crească și să învețe unul de la altul cum pot să evolueze și iii) pentru a gestiona diferit față de cum au învățat în familia de origine.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Conflictele apar în relațiile de cuplu, dar și de familie, la muncă și chiar în conversațiile de zi cu zi, cu trecători pe stradă sau cu persoane alături de care împărțim transportul în comun. Dar nu toate conflictele sunt la fel. Amanda Ripley face o distincție esențială între „conflictul toxic“ (high conflict), care escaladează și consumă oamenii, și „conflictul bun“ (good conflict), care poate fi constructiv și chiar transformator.
Pentru mine, caracterul constructiv al conflictului nu este o noutate. Probabil că și tu îți aduci aminte, când ai citit Creierul copilului tău de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson că ei vorbesc despre cum îi putem învăța pe copii să se certe cu „noi“ în minte. Iar Gáspár György adaugă această dimensiune transformatoare esențială: „conflictele nu sunt doar despre cine are dreptate, ci despre înțelegerea profundă a propriilor răni și nevoi“. El adaugă astfel o perspectivă profund umană: conflictele nu sunt doar despre ceea ce se întâmplă la suprafață, ceea ce ne enervează la celălalt nu este doar despre prezent, ci despre ceva ce purtăm în noi de mult timp, despre rănile noastre mai vechi. Din perspectiva aceasta, cred că asistăm astăzi la dovada că încă nu am vindecat răni din istoria poporului nostru – pogromul romilor și al evreilor, discriminarea maghiarilor, regimurile totalitariste.
De ce ajungem la „conflict toxic“
Ripley explică faptul că un „conflict toxic“ apare atunci când oamenii se blochează într-un tipar de gândire rigid de „noi vs. ei“, în care fiecare parte își vede poziția ca fiind singura corectă. Acest tip de conflict:
- Este alimentat de emoții intense, mai ales de furie și frică;
- Duce la demonizarea celeilalte părți;
- Pare fără ieșire – orice compromis este perceput ca o pierdere;
- Creează tabere și întărește convingerile fiecărei părți, în loc să permită învățarea sau schimbarea;
- Se autoalimentează și este consumator pentru toată lumea, căci fiecare parte iese din el mai rău decât când a intrat.
Exact acest tip de conflict apare adesea și în certurile dintre copii și părinți. Copilul spune „Urăsc școala, nu mai vreau să merg!“, iar părintele reacționează imediat: „Nu fi absurd, școala e importantă!“ sau „Ce n-aș da eu să mai merg la școală!“, „Dacă nu mai vrei la școală, treci la muncă“. În loc să avem o conversație, avem două poziții rigide, fiecare convingându-se mai tare că are dreptate.
Știi cu siguranță și tu de cei patru călăreți ai apocalipsei care apar în conflictele de cuplu și că cel mai nociv dintre ei este disprețul. Am reținut de la Amanda Ripley alți doi factori (din cei patru menționați de ea), pe care-i consider relevanți și care contribuie la creșterea toxicității în cuplu: umilirea („bomba nucleară a emoțiilor“) și antreprenorii conflictului (de exemplu, soacra, prieten(a) sau fratele/sora). Ceilalți doi factori au relevanță din perspectiva realității sociale conflictuale în care ne aflăm: identitatea de grup (acea caracteristică care ne unește) și corupția (neîncrederea în aparatul statal de a soluționa probleme).
℗PUBLICITATE
Ce înseamnă un „conflict bun“
Așa cum îl definește Ripley, este acel conflict care ajută oamenii să învețe unii despre alții și să evolueze. Caracteristicile acestuia sunt:
- Permite exprimarea emoțiilor, dar fără escaladare;
- Nu duce la diviziuni rigide/dihotomice, ci la curiozitate;
- Implică ascultarea activă și dorința de a înțelege perspectiva celuilalt;
- Lasă loc pentru nuanțe și soluții creative;
- Creează la final conectare, înțelegere și, chiar dacă este stresant, este și util.
În termenii lui Siegel, „putem privi conflictul [bun] ca pe oportunitatea de a fi în relații într-un mod benefic și de a ne dezvolta abilitățile mindsight“. Pentru a ajunge de la conflictul toxic la un conflict bun, trebuie să-i învățăm pe copii (și pe noi înșine) următoarele trei aspecte:
- Privește prin ochii celuilalt: înseamnă să rămâi în dialog, fără să minimizezi sau să negi perspectiva celuilalt, și în nici un caz să-l umilești. Încearcă să găsești punți de conectare, puncte de intersecție sau explicații alternative pentru comportamentele sale.
- Ascultă (mai ales ceea ce NU spune) cealaltă persoană: înseamnă să asculți argumentele verbale, să exprimi clar ceea ce simți, dar, mai ales, să citești limbajul non-verbal și paraverbal – limbajul corporal, expresiile faciale, tonul vocii (care, de multe ori, comunică mai multe decât o fac cuvintele).
- Repară: înseamnă să scurtcircuitezi gândirea de tip „împărțirea vinei“ și să cauți răspunsuri care repară, reconectează. Asta poate însemna, de exemplu, prioritizarea dorinței de a avea în continuare o relație cu cealaltă persoană, chiar în pofida unei opinii cu care nu suntem de acord.
Consider că mulți dintre noi, adulții, nu am învățat niciodată nici măcar una dintre cele trei abilități de mai sus, dar am avea mare nevoie, mai ales pentru a ne putea învăța copiii. Acțiunile sunt mai edificatoare decât orice prelegeri pe care le-am ține.
Un exercițiu pentru a transforma conflictul în sens
Astfel, îți las aici un exercițiu personal, care m-a scos din multe impasuri, „Ce îmi spune acest conflict despre mine?“, inspirat din cartea-jurnal În toate există un sens, unde Gáspár György propune să ne întrebăm sincer și fără judecată:
- „Ce emoție dominantă am simțit în conflict (cel asupra căruia îmi propun să reflectez mai mult)?“ și „care au fost nevoile pozitive ale inimii mele?“
- „Ce parte din mine s-a simțit amenințată?“ (siguranța mea, identitatea mea, nevoia mea de a fi respectat(ă), înțeles(ă)?)
- „Ce am învățat despre mine din acest conflict?“ (identifică alternative sănătoase la nevoile negative exprimate prin critică)
- „Dacă aș privi acest conflict din perspectiva celeilalte persoane, ce aș descoperi?“.
În loc de concluzie, te las cu o invitație la exersare și cu o strategie de aplicat în contextul alegerilor politice. Data viitoare, când simți că ești pe punctul de a intra într-un conflict toxic, întreabă-te: „Pot să transform asta într-un conflict bun?“.
Amanda Ripley ne recomandă ca, pentru a ieși din capcana discuțiilor politice adversative și simpliste care au tendința de a se fixa în negativitate, să complicăm narațiunea, să adăugăm complexitate, să stârnim curiozitatea, subliniind varietatea în interiorul grupurilor de oameni. „Acest lucru ar putea însemna să votezi pentru lideri care resping limbajul de tipul «noi versus ei», care-l extind în mod repetat pe «noi» pentru a-i include și pe «ei»“.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
