Nu cunosc terapeut care să nu fi auzit în cabinet fraze precum: „Este inutil să scormonim trecutul…“, „Ce-a fost a fost…“, „Nu vreau să vorbesc despre…“ sau „Nu-mi amintesc mare lucru…“. Când mi se întâmplă, le spun clienților: „Este inutil să rememorezi trecutul, cu excepția cazului în care are un efect asupra prezentului“ (Charles Dickens), citat care-mi permite să fac legătura între modul în care ne exprimăm, în care ne purtăm dialogurile interioare, și stilul de atașament.
Pe scurt, modul în care îngrijitorii noștri au contribuit la construirea relațiilor noastre primare în primele 18-24 de luni de viață determină identitatea noastră (modul în care ne vedem pe noi înșine și lumea din jur), care la rându-i influențează modul în care ne vom spune povestea personală. Cu cât am avut un atașament mai sigur, cu atât narativul nostru va fi mai coerent, și avem o capacitate mindsight mai crescută. Chiar dacă experiențele noastre din copilărie nu au fost din cele mai sigure, nu suntem prizonierii trecutului nostru. Prin conștientizarea tiparelor noastre de atașament și a modului în care acestea influențează modul în care ne exprimăm, putem începe să facem schimbări pozitive și să ne creștem capacitatea de mindsight.
Trecutul este important pentru a înțelege cum variază coerența poveștilor personale în funcție de stilul de atașament
Exemplele de mai sus sunt un narativ asociat atașamentului evitant, adesea folosit de persoanele în a căror copilărie au prevalat mai degrabă indisponibilitatea emoțională și respingerea din partea părinților. Poveștile lor se caracterizează prin independență și fugă de intimitate; sunt adesea rupți de semnalele emoționale ale propriilor corpuri și nu exprimă emoții, căci au un grad redus al conștientizării acestora. Adulții care insistă că nu-și amintesc evenimente din copilărie nu par să asimileze ideea că ceilalți și trecutul contribuie la evoluția naturală a sinelui, astfel că minimizează importanța relațiilor. Poveștile lor sunt foarte sărace în detalii personale și pot abunda în suprageneralizări (erori de gândire, distorsiune cognitivă care favorizează experimentarea anxietății sociale, a dezamăgirii, a neputinței, a depresiei, a neîncrederii în propria persoană și/sau în alte persoane).
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Pe de altă parte, adulții crescuți de persoane care aveau un comportament situat la extreme – câteodată calzi și înțelegători, alteori reci și intransigenți, sau câteodată prezenți, alteori intruzivi sau absenți, sau câteodată cu standarde exagerate, alteori foarte permisivi, au dezvoltat ceea ce numim un atașament ambivalent. Poveștile lor sunt marcate adesea de îndoieli și temeri când trebuie să se bazeze pe ceilalți, par copleșiți chiar și de evenimente nesemnificative, căci încărcătura emoțională din trecut interferează cu preocupările din prezent. De multe ori, narativul lor este cu multe semne de întrebare sau nesiguranță: „Oare o fi util să…?“, „A fost și bine, a fost și rău…“, „Nu știu ce aș putea spune…“ sau „Cred că…, dar ar putea și…“, „Tu cum zici să facem…?“. Firul narativ este îmbârligat sau sar de la o idee la alta; se îndoiesc foarte mult de propriile lor abilități sau competențe, nu fac afirmații categorice, ci mai degrabă îi vor lăsa pe ceilalți să ia decizii. De asemenea, dacă ceilalți au o opinie contrară, nu-i vor contrazice niciodată fățiș, ci mai degrabă vor avea un discurs de people pleaser.
Prezentul este important pentru că ne putem redobândi controlul asupra stilului narativ, la fel cum putem redobândi un atașament sigur
În abordarea mindsight, pentru a ajunge la o integrare narativă, este încurajată integrarea bilaterală (a celor două emisfere cerebrale), căci aparent persoanele cu un stil de atașament evitant au o predominanță a emisferei stângi, iar persoanele cu un stil anxios-ambivalent au o predominanță a emisferei drepte. Este important de precizat că acestea sunt mai degrabă niște taxonomii didactice, iar în realitate nimeni nu poate fi încadrat într-o singură categorie, fiecare dintre noi având elemente din diverse tipare de atașament, în funcție de diferiții adulți cu care am interacționat în copilăria noastră.
Astfel, strategiile de integrare narativă prezentate mai jos pot fi folosite cu succes de fiecare din noi.
- Observarea
Pentru a identifica tiparele narative este important să vedem de unde pornim. Personal, atunci când am aflat despre această legătură, m-a ajutat să văd că, de-a lungul timpului, am fost mai degrabă o persoană care povestea mult cu oricine, modelâmdu-mi discursul în funcție de interlocutor. Încă din adolescență am avut obiceiul să preiau expresii sau mimici care mi se păreau interesante la anumite persoane pe care le admiram (de cele mai multe ori, erau expresii din jargon sau trivialități). În Parentaj sensibil și inteligent, Daniel J. Siegel preia din Interviul pentru determinarea Atașamentului la Adulți (AAI – Adult Attachement Interview) întrebări care te vor ajuta să-ți clarifici și tu care este stilul tău predominant.
℗PUBLICITATE
- Externalizarea
Când am auzit-o pe fiica mea cea mare spunând despre ea „sunt o proastă“, m-am panicat! În primă fază, am contrazis-o, am încercat să-i arăt că, pentru cei patru ani ai ei, este foarte deșteaptă. Dar am început și să investighez cum a ajuns ea la acea concluzie. Am întrebat-o dacă la grădiniță i-a spus cineva așa, vreun copil sau adult. Până când am conștientizat că eu eram cea care folosea foarte mult acest tip de discurs, de fiecare dată când greșeam ceva, îmi ziceam cu voce tare „cât de proastă ești, Nora?“ sau „Nora, ești proastă!“. Mi-am dat seama că foloseam acest discurs fie ca pe o îmbărbătare, fie ca să mă justific, fie ca să mă simt mai puțin vinovată. În realitate, tot ce reușeam să obțin era o întărire a schemei mele de not good enough (insuficient de bună), deci o întărire a caracteristicilor personale, nicidecum o schimbare a comportamentului meu. Schimbarea a venit când am înlocuit cuvântul „sunt“ cu descrierea a ceea ce simt. Dacă folosești și tu mult expresii precum „sunt… (furios, fricos, puternică, timidă)“, schimbă cât mai repede în „acum simt… (furie, tristețe, teamă)“. Ideea de la bază e că ne este mult mai greu să schimbăm o caracteristică personală (intrinsec), decât un comportament pe care îl facem (extrinsec).
- Creșterea procesărilor specifice emisferei drepte
Cel mai util exercițiu pentru persoanele care sunt deconectate de la propriul corp este scanarea corporală. De fiecare dată când conștientizezi că apare o schimbare de stare sau de context (discuți cu un coleg și apare șeful; cineva te contrazice etc.), încearcă să numești cel puțin trei senzații resimțite sau trei emoții care te traversează. Poate fi util să cauți un inventar de sentimente și emoții (roata emoțiilor lui Robert Plutchik de exemplu – acesta pune în mijloc opt emoții centrale: furie, dezgust, frică, tristețe, bucurie, surpriză, încredere, anticipare, iar spre exterior regăsim emoții tot mai variate) și să-l pui undeva la vedere. De asemenea, un exercițiu foarte util este să începi să citești non-verbalul celorlalți – fie uitându-te la televizor cu sonorul oprit și imaginându-ți în funcție de mimica feței sau postură ce resimt personajele, fie atunci când ești într-o țară a cărei limbă nu o cunoști.
- Creșterea procesărilor specifice emisferei stângi
Când te simți copleșit de emoții, este util să reiei firul povești, căutând explicații alternative sau să aplici tehnica deconstrucției, căutând care este miezul problemei cu care te confrunți. O clientă îmi povestea deunăzi că se activează foarte tare în prezența unor femei foarte aranjate și îmbrăcate în branduri scumpe. Când am despicat firul în patru, explicațiile pe care le-a identificat erau: (1) că este într-o reconversie profesională și nu mai câștigă banii proprii; (2) că se frustrează pentru că ea nu-și mai cumpără haine, prioritizând cheltuielile cu cursurile de formare; (3) că nu se mai ocupă de ea prin ritualuri de auto-îngrijire și (4) că dacă nu va fi și ea la fel ca acele femei, partenerul său își va pierde interesul pentru ea.
În felul acesta i-a fost mult mai ușor să găsească soluții pentru fiecare din aspectele problemei, decât dacă se uita la situația de suprafață. Însă, uneori, intensitatea emoțională este prea mare, și atunci este important să înveți câteva exerciții de relaxare (respirație abdominală sau respirația pătrată) sau să adopți o tehnică de autoliniștire prin dialogul cu autocompasiune, înainte de a pune în cuvinte întreaga poveste din spatele situației.
- Linia vieții
Este tehnica inconturnabilă în abordarea cognitiv-comportamentală, căci permite clientului să facă legătura dintre evenimentele autobiografice și credințe care s-au structurat de-a lungul vieții și care au ajuns să-i guverneze prezentul. O modalitate de a face un astfel de exercițiu singur este să te gândești ce titlu ai da romanului care ar povesti viața ta și să identifici cinci sau șapte capitole care ar conține exemple despre cum s-a manifestat.
În cazul meu, l-aș numi O poveste despre curiozitate, iar capitolele ar putea să fie despre cum cotrobăiam prin sertare și dulapuri când eram mică (chiar și în casele unde mergeam în vizită); cum am învățat diferite tipuri de drept; cum am învățat să fiu o mamă suficient de bună citind cărți de parenting; cum am învățat să fac terapie punând întrebări clienților; cum am învățat despre sexualitate, abundență, manifestare, tarot, fazele lunii, menopauză etc. Cu siguranță un capitol ar fi și despre ce curiozități mi-aș mai dori să-mi satisfac până la sfârșitul vieții.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
