fbpx
skip to Main Content
Panel Online: Atașamentul – Sănătatea Relațiilor Interumane

Dintre toate nevoile de dezvoltare ale ființei umane, atașamentul reprezintă acea parte a existenței noastre care ne aduce cele mai multe satisfacții, dar ne și complică cel mai mult viața. Pentru a avea o imagine cât mai clară și pentru a înțelege cu adevărat acest concept (atașamentul), pe care-l auzim tot mai des, am invitat câțiva dintre psihologii ce au studiat teoria atașamentului să ne răspundă la câteva întrebări lămuritoare.

Despre ce este atașamentul și cum putem satisface cel mai bine instinctul de conectare și relaționare, ne vorbesc mai jos experții în psihologie relațională:

Diana Stănculeanu – psihoterapeut și expert național în sănătatea mintală a copilului și adolescentului. Formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
Raluca Adela Moldovan – doctor în psihologie, psihoterapeut relațional Imago, cofondator Holo Project. Formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
Oana Calnegru – psiholog și psihoterapeut de familie și cuplu. Coordonator de programe de formare și formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
Anca Pavel – psiholog și psihoterapeut de familie și cuplu. Contributor al platformei paginadepsihologie.ro.
Gáspár György – psiholog și psihoterapeut relațional, autor, președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, cofondator al platformei paginadepsihologie.ro.

Cum ați defini pe scurt atașamentul uman?

Adela Moldovan: O grilă de lectură a relațiilor, un „cod“ pentru decodificarea relațiilor și conectării cu persoanele apropiate.

Gáspár György: O nevoie biologică și psihologică cu care ne naștem și de care depinde la modul cel mai serios traseul pe care-l parcurgem în viață.

Anca Pavel: Predispoziția genetică a copilului de a crea legături emoționale intime cu persoanele de referință (în primul rând cu mama, apoi cu tatăl și cu ceilalți oameni). S-a demonstrat că un nou născut, chiar dacă este hrănit corespunzător, în lipsa unui contact emoțional cu persoana de îngrijire, se poate îmbolnăvi și chiar poate să moară. Nu se poate trăi fără o formă de atașament.

Oana Calnegru: Ataşamentul uman este acea legătură de natură emoţională care se formează în primii ani de viaţă, între un copil şi adultul cu care îşi petrece cea mai mare parte din timp, şi care împlineşte cel mai des – fie într-un mod adecvat, fie neadecvat – nevoile copilului. Acest model de interacţiune umană pe care copilul și-l formează în primii ani de viaţă va fi reiterat de el ulterior, în toate relaţiile lui semnificative, pe durata întregii vieţi.

Diana Stănculeanu: Atașamentul se referă la instinctul înnăscut al ființei umane de a se baza pe o altă ființă umană, pentru a fi ocrotită, îngrijită, protejată, alinată. Experiențele directe din relațiile interumane și felul în care acestea sunt așezate în mintea, trăirile și corpul nostru vor face ca relațiile în sine să fie caracterizate de un atașament mai mult sau mai puțin sănătos. Aș completa această definiție cu un citat ce îi aparține lui Jalaluddin Rumi, din secolul XIII, ce precede în mod evident orice teorie psihologică a atașamentului, dar îi surprinde totuși atât de autentic și complet esența: „Ai sentimentul, pentru că unu și cu unu fac doi, că îl înțelegi pe doi. Dar pentru a pătrunde cu adevărat natura lui doi, trebui să îl înțelegi întâi pe «și».“

Care sunt principalele stiluri de atașament și cum se formează acestea?

Gáspár György: Atașamentul se împarte în 2 categorii și este de 4 tipuri. Atașamentul sigur – care se formează prin conectarea psihologică și emoțională de calitate, care există între copil și figura de atașament (un părinte, un bunic etc.). Și atașamentul nesigur – care cuprinde stilul anxios, evitant și dezorganizat – și care se conturează atunci când relația dintre copil și îngrijitor este ambivalentă sau rece; distantă sau abuzivă; ori plină de neglijare.

Adela Moldovan: Atașamentul securizant, cel pe care ni-l dorim cu toții, apare atunci când nevoilor copilului li se răspunde într-o manieră consistentă și predictibilă (asta nu înseamnă mereu și tot timpul). Când nevoilor copilului li se răspunde într-o manieră inconstantă și impredictibilă, se poate forma un atașament de tip evitant (în care copilul renunță să mai ceară îndeplinirea nevoilor sale și aparent este un copil liniștit, dar suferă în tăcere) sau un atașament anxios (în care copilul nu știe când și cum îi vor fi îndeplinite nevoile și strategia pe care o găsește este cea de a atrage atenția adultului prin maximizarea nevoilor sale și a reacțiilor, atunci când conectarea nu vine). Când experiențele de conectare ale copilului nu sunt doar inconstante și impredictibile, ci și dureroase, terifiante, când creierul său se află într-o stare de alertă aproape permanentă, se instalează un atașament de tip dezorganizat (în care, practic, copilul nu înțelege cum funcționează relaționarea umană, ce poate face și nimic nu are pentru el vreun sens).

Oana Calnegru: În funcţie de felul în care ne-au fost împlinite nevoile în copilărie, ne putem forma unul dintre cele două stiluri de ataşament: cel securizant (atunci când nevoile ne-au fost împlinite de cele mai multe ori în mod adecvat) sau unul nesigur (atunci când nevoile nu ne-au fost împlinite adecvat). Ataşamentul nesigur, în funcţie de particularitatea răspunsului nostru la neîmplinirea nevoii, se împarte în alte 3 categorii: anxios, evitant sau dezorganizat.

Diana Stănculeanu: Într-o descriere mai degrabă didactică, vorbim despre patru stiluri de atașament: atașamentul sigur (ce caracterizează relația în care părintele disponibil, consecvent și atent îl ajută pe copil să învețe că nevoile lui vor fi îndeplinite – atât cât poate el, părintele, de bine și de consecvent, bucurându-se în egală măsură de momentele de apropiere și conectare cu copilul, dar și de cele în care acesta explorează autonom). Atașamentul evitant caracterizează relația în care copilul învață în preajma unui părinte indisponibil emoțional că distanța este mai degrabă protectivă, că apropierea nu numai că nu garantează îndeplinirea emoțiilor, ci aduce mai degrabă suferință și frustrare; evită intimitatea, se prefac că nu le pasă și au mari dificultăți în a se apropia autentic de cineva. Într-o relație de atașament ambivalent, rezistent, copilul învață de la un adult, impredictibil în răspunsul comportamental și emoțional, că nu se poate baza pe acesta pentru îndeplinirea nevoilor sale. Copleșit de trăirile sale, acest copil experimentează cu aceeași intensitate frica de abandon și teama de conectare; dorește să se apropie, dar în aceeași măsură se teme că apropierea aduce suferință; devine un adult cu risc să se agațe de partenerii săi doar în momentele în care anticipează că va fi părăsit. Atașamentul dezorganizat îl menține pe copil confuz în legătură cu nevoile sale, incoerent și impredictibil în comportament, atitudini și trăiri emoționale, ca urmare a interacțiunilor repetate cu un părinte având reacții extreme, instabile, cu oscilații severe între o permisivitate vecină cu neglijența și amenințări sau condiționări de intensitate traumatică.

Anca Pavel: Atașamentul matern este forma primară ce stă la baza conturării viitorului tipar de atașament în relații. Atașamentul patern nu îl poate înlocui, dar poate stimula dezvoltarea sufletească a copilului. Atașamentul sigur se construiește în relația cu o mamă caldă, sensibilă, care dă senzația unui „teritoriu sigur“. Un copil cu o mamă mai degrabă indisponibilă, distantă, rigidă, care face față cu greu nevoilor copilului, dezvoltă un atașament evitant. O mamă atentă, dar anxioasă ori depresivă, generează un atașament anxios, asociat cu dependența de persoana de referință. Iar în situația în care persoana ce trebuie să-i ofere copilului protecție reprezintă, în același timp, și o sursă de amenințare la adresa copilului, acesta dezvoltă un stil de atașament dezorganizat.

Pentru cât timp sunt oamenii atașați unii de ceilalți?

Diana Stănculeanu: Dacă suntem cu adevărat norocoși și am dus o viață cu semnificație din punct de vedere emoțional, o vom părăsi având alături sau în gând o altă ființă umană de care ne simțim atașați. Răspunsul, pe scurt? Până în ultima clipă.

Oana Calnegru: Ne naştem cu predispoziţia de a ne ataşa, cu nevoia de apartenenţă. Această nevoie rămâne manifestă în noi pe întreaga durată a vieţii. Pe parcursul anilor, persoanele de ataşament se schimbă: la începutul vieţii sunt părinţii, bunicii, fraţii, iar ulterior sunt prietenii, partenerii de viaţă, copiii. Felul în care ne manifestăm împlinirea nevoii de apartenenţă ține de felul în care este definit stilul nostru de ataşament.

Adela Moldovan: Depinde de relație. Unele atașamente durează toată viața, indiferent de distanță. Alteori, distanța fizică rupe un atașament. Iar în alte cazuri, în ciuda unei proximități fizice, conectarea dispare și atașamentul se stinge încet.

Anca Pavel: O relație profundă de atașament poate dura întreaga viață, chiar și după trecerea în neființă a celeilalte persoane.

℗PUBLICITATE


Gáspár György: Atașamentul este o nevoie pe care o avem încă de la naștere și nu dispare până la sfârșitul vieții. Însă modul de exprimare și manifestare a atașamentului variază, în funcție de experiențele pe care le avem în relația cu o anumită persoană semnificativă. Unele experiențe au rolul de a ne hrăni nevoia de atașament, în timp ce altele ne distrug încrederea și siguranța.

Ce înseamnă dacă avem un atașament nesigur? Cum ne influențează viața?

Adela Moldovan: Este un șablon pe care îl avem by default; reprezintă ochelarii cu care privim inițial oamenii și constituie matrița originară pe care ne construim, instinctiv relațiile. Însă nu echivalează cu o sentință definitivă și irevocabilă. Putem contribui conștient și voluntar la construirea acelui atașament (a relației) și celălalt poate învăța alături de noi cum să ne ofere o conectare sigură. Unele studii indică faptul că (în medie) după 5 ani, într-o relație securizantă ne putem schimba stilul de atașament.

Anca Pavel: Stilul de atașament, consolidat în jurul vârstei de 3 ani, reprezintă „un model de lucru intern“ pentru relațiile viitoare, în special în relația de cuplu și cu propriii copii. În linii mari, tipul evitant dezvoltă o teamă de intimitate, având dificultăți în a se atașa de alte persoane; tipul anxios dezvoltă o teamă de abandon, cu dificultăți în funcționarea independentă; iar tipul dezorganizat va fi prins într-o dilemă teribilă: percepe persoana de care își dorește să se apropie ca fiind și sursa celui mai mare pericol.

Gáspár György: Înseamnă să avem o credință nefavorabilă despre valoarea noastră ca persoane, despre rolul și locul celorlalți în viața noastră și să vedem lumea mult mai periculoasă ori meschină decât este în realitate. Consider că atașamentul este unul dintre cei mai importanți factori, atunci când vine vorba despre calitatea vieții noastre. Prin urmare, un atașament nesigur înseamnă multă anxietate, singurătate, durere și suferință, adicții față de substanțe și, uneori, multă agresivitate fizică și psihologică. Într-un cuvânt, multă nefericire.

Diana Stănculeanu: Să trăim într-o constantă îndoială de sine și în raport cu ceilalți, cu strategii diferite de a face față acestei îndoieli – distanțarea, izolarea, retragerea, amorțeala emoțională sau, dimpotrivă, agățarea, verificarea, controlul excesiv; sau dansul impredictibil al celor două extreme. Este o viață chinuită, lipsită de bucurie, liniște, confort, mulțumire, relaxare, încredere, siguranță.

Oana Calnegru: Ataşamentul nesigur apare ca un rezultat al neîmplinirii repetate a nevoilor de către oamenii semnificativi din viaţa noastră. Devreme în viaţă – atunci când adultul nu este receptiv la nevoile bebeluşului sau când nu reuşeşte să desluşească adecvat indiciile care exprimă nevoile acestuia, când îngrijirea pe care o oferă este inconsistentă şi impredictibilă – copilul învaţă că lumea este un loc nesigur și că el, ca fiinţă umană, este lipsit de valoare sau importanţă. O viaţă trăită sub semnul ataşamentului nesigur are, din perspectivă relaţională, o fragilitate aparte, în care neîncrederea şi teama îşi fac un cuib durabil.

Cum putem trece de la un atașament de tip nesigur la unul sigur, ca adulți?

Adela Moldovan: Prin autocunoaștere, în primul rând. Apoi prin relaționarea conștientă cu o altă persoană. Atașamentul ni-l putem „corecta“ doar într-o relație cu cineva, o relație de încredere, în care să avem parte de conectare sigură.

Oana Calnegru: Tranziţia de la un ataşament nesigur la unul sigur nu este simplă; nu se face, din păcate, prin comutarea unui buton magic. Adesea, ataşamentul nesigur este transmis transgenerațional. Trecerea la un ataşament sigur este lentă şi presupune mult efort; şi apare ca urmare a traversării unui proces terapeutic ghidat de un psihoterapeut sau prin angrenarea în relaţii sănătoase şi armonioase. Este dificil, totuși, să vorbim de o vindecare completă, deoarece în perioadele de stres foarte puternic, „fantomele copilăriei“ revin să-i bântuie pe adulţi. Tocmai de aceea, prevenţia este infinit mai eficientă decât vindecarea, în ceea ce priveşte stilul de ataşament relaţional.

Diana Stănculeanu: Întâlnind și alegând conștient să rămânem în relație cu oameni care nu doar că nu se sperie de „greul“ nostru (nici nu fug de el, nici nu ne pedepsesc din pricina lui, nici nu ne critică, judecă sau condiționează), dar rămân lângă noi și ne țin de mână, până când greul devine suportabil. Întâlnind și alegând conștient să rămânem în relație cu oameni care aduc liniște în haosul nostru; alături de care știm cum arată „mâine“; de lângă care putem pleca știind că, la întoarcere, îi vom găsi așteptându-ne cu bucurie; de care ne va fi dor, fără să ne fie însă și frică.

Gáspár György: Stilul de atașament e stabil, dar din fericire și flexibil. Dacă îndrăznim să descoperim teoria atașamentului și să ne sondăm universul psihologic pentru a ne descoperi propriul stil de relaționare, avem șanse mari să căutăm proximitatea fizică a unor persoane cu un atașament sănătos și alături de care ne putem „upgrada“ atașamentul. Cert este că nimeni nu poate face această trece de unul singur. Avem nevoie de #PutereaRelațiilor, pentru o astfel de metamorfozare psihologică.

Anca Pavel: În relații suntem răniți, prin relații ne putem vindeca. Șansa migrării către un atașament sănătos este dată de posibilitatea de a construi, conștient, o relație sănătoasă cu un alt adult. Deseori, terapia este prima ocazie de a trăi o formă de atașament sigur.

Cum pot cultiva părinții un atașament sănătos în copiii lor?

Adela Moldovan: Fiind prezenți, atenți nu doar la copilul lor, ci și la ei înșiși. Relaționarea cu propriul copil nu este ușoară, oricât de mult ne-am iubi copilul. Iar dificultățile ne arată adesea care sunt punctele noastre vulnerabile, adică unde trebuie să progresăm, pentru a le putea oferi o bază de siguranță copiilor noștri.

Anca Pavel: Prin disponibilitate pentru conectare emoțională. Pentru că tot ne aflăm în perioada sărbătorilor de iarnă, părinții pot profita de timpul liber pentru a-l transforma în timp de calitate. Când copiii se simt, în prezența părinților, în siguranță emoțională (iubiți, apeciați, importanți), ei dezvoltă o părere pozitivă asupra lor înșiși, a partenerilor și a relațiilor lor viitoare.

Oana Calnegru: Un ataşament sănătos este cultivat atunci când adulţii răspund adecvat şi constant nevoilor pe care le au copiii lor, când în mediul în care cresc şi se dezvoltă copiii există receptivitate, reguli şi structură, însoţite de multă căldură şi afecţiune.

Diana Stănculeanu: Ajutându-l pe copil să se simtă în siguranță, atunci când trăiește frică sau orice alt disconfort. Ajutându-l pe copil să se simtă suficient de încrezător încât să exploreze lumea și, astfel, să crească și să se dezvolte. Acceptând orice experiență emoțională a copilului, oricât ar fi de grea, rămânându-i alături cu răbdare și cu siguranța că el însuși (adultul) nu se va prăbuși sub greutatea suferinței copilului său.

Gáspár György: Primul pas este să ne descoperim stilul de atașament și apoi să ne acceptăm propria poveste de viață. Părinții modelează atașamentul copilului, prin modul în care-l fac pe acesta să se simtă. Dacă acțiunile adultului sunt dătătoare de siguranță, acceptare, înțelegere și confort psihologic, lumea devine un mediu sigur pentru copil. Dacă părinții exprimă respingere, amenințare, indiferență sau teroare, lumea devine un mediu nesigur. Este surprinzător cât de multă libertate ne-a oferit Natura, atunci când vine vorba despre destinul uman și cât de puține suntem dispuși să facem noi înșine pentru a ne exercita acest drept uman.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută