Teoria relațională imago pune un accent aparte pe bagajele psihologice cu care venim de acasă și care ajung să pună presiune pe relațiile noastre, până când le conștientizăm și alegem să facem ceva cu ele. Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt (creatorii terapiei imago) spun că nevoile neîndeplinite, formula inconștientă a iubirii, mecanismele de adaptare și părțile pierdute ale sinelui sunt principalele elemente psihologice care se regăsesc în bagajele cu care venim de acasă. Iar pentru a înțelege mai bine ce sunt aceste părți pierdute ale sinelui, am invitat la o conversație online patru terapeuți imago din cadrul Academiei de Terapie Imago din România.
Repondenții acestui panel sunt: Mihaela Bercea (psiholog și terapeut imago) ● Niculina Gheorghiță (psiholog clinician, terapeut și supervizor imago) ● Delia Raduca (psiholog și terapeut imago) ● Miruna Szilvasy (psiholog și terapeut imago).
Ce înțelegem prin conceptul psihologic de sine pierdut?
Niculina Gheorghiță: Sinele pierdut sunt acele părți din noi care n-au fost acceptate ca manifestare de părinți, societate și mediul apropiat, iar noi am blocat energia vieții acolo. În copilărie, am primit mesaje conform cărora ar trebui să ne exprimăm într-un anumit fel și n-ar trebui să ne manifestăm sau să ne exprimăm în alt fel. Adică ne-am deconectat de noi, ca sine, și nu ne-am mai ascultat nevoile.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Mihaela Bercea: Sinele pierdut simbolizează acele părți din noi pe care le-am „pierdut“ crescând în sistemul familial de apartenență, încercând să ne adaptăm regulilor și așteptărilor celor din jur, pentru a fi acceptați și iubiți. Nevoiți fiind să renegăm anumite trăsături, obiceiuri sau comportamente, acestea ajung să fie depozitate în subconștient și uităm de ele. Dar asta nu înseamnă că ele nu există sau că nu ne deranjează, uneori.
Miruna Szilvasy: Conceputul de sine pierdut reprezintă acele părți din noi care sunt atât de bine ascunse, încât nici noi și nici cei de lângă noi nu le cunoaștem. Sinele nostru pierdut ajunge la noi, adulți fiind, prin vocea noastră interioară. O parte din sinele meu pierdut este bucuria de a dansa, de a cânta. Când eram mică, profesorul de la cor mi-a zis că pot să dau doar din buze, pentru că n-am ureche muzicală. Astfel, vocea mea interioară spunea: „Nu e potrivit să dansezi, să cânți la concerte, la petreceri, doar cei talentați pot face asta“.
Delia Raduca: Sinele pierdut reprezintă părți din noi la care a trebuit să renunțăm sau să le exacerbăm în copilăria noastră pentru a putea face față realității dificile cu care ne-am confruntat. Aceste părți din noi au fost respinse de îngrijitorii noștri, dar și de noi, pentru a putea corespunde cerințelor lor și pentru a putea supraviețui.
Care este legătura dintre proiecții și sinele pierdut?
Delia Raduca: Aș putea spune că legătura este una surprinzătoare la prima vedere: noi respingem părți din oamenii dragi nouă prin cel puțin două modalități. Odată pentru că activează în noi părți pe care le-am pierdut și de care avem mare nevoie, iar pe de altă parte ne pun în contact cu părți pe care le avem și nu ne plac, dar de care nu suntem conștienți că există.
Miruna Szilvasy: Sinele pierdut, care se ascunde de noi și ceilalți, parcă se joacă de-a v-ați ascunselea. Stă pitit până când în viața noastră apare cel mai adesea cineva care ne atrage atenția, cu care la început ne dorim așa de mult să fim. Și apoi apar proiecțiile care se manifestă tot ca o voce interioară. În cazul meu: „Ce fain ar fi să danseze și să cânte și el la concert!“. Sau: „Uau, ce fain dansează ceilalți!“. Și apar critica, judecata, invidia. Ceea ce se întâmplă frumos atunci când suntem însoțiți, în procesul terapeutic, este că începem să privim spre ceilalți cu admirație și curiozitate, iar sinele nostru pierdut are curajul să crească și să ne aducă bucuria.
Mihaela Bercea: Ajungem să proiectăm părțile pierdute asupra celorlalți. Mai exact, tot ce nu am avut voie să fim sau să exprimăm putem „vedea“ în oamenii de lângă noi. Iar partenerul de cuplu este unul dintre acei oameni asupra cărora proiectăm ceea ce pentru interiorul nostru este interzis. Este greu să identificăm când proiectăm, fiind un proces inconștient. În momentele în care devenim reactivi, sau ne simțim răniți, avem nevoie să înțelegem ce se întâmplă cu noi și de ce este așa de dureros și de confuz.
Niculina Gheorghiță: În teoria imago se explică că atragem parteneri de cuplu care au părți pierdute din noi, iar noi proiectăm asupra lor acele părți. Prin aceste proiecții, de fapt noi rămânem în contact cu energia noastră blocată în trecut. Este modalitatea prin care câmpul sau sinele cuantic aduce împreună părțile separate din noi.
În teoria relațională imago se face diferența între sinele pierdut, sinele negat, sinele ascuns și sinele de prezentare. Cum putem identifica părțile lipsă ale sinelui nostru?
Miruna Szilvasy: În teoria imago, cele patru părți ale sinelui nostru sunt frumos descrise și în procesul terapeutic de cuplu ele pășesc spre noi cu mult sens. Iar dacă este să facem un exercițiu scurt, vă las mai jos câte o întrebare pentru fiecare: Sinele pierdut: Este ceva ce ai visat să faci în primii șapte ani din viață, iar cei din jur ți-au zis că nu e pentru tine sau că e o prostie?; Sinele negat: Este ceva ce auzi de la ceilalți (o laudă, o apreciere), dar tu nu crezi acest lucru? Ce amintire dureroasă se leagă de această calitate a ta?; Sinele ascuns: Ce anume faci doar când ești singur și nu discuți cu nimeni despre asta?; Sinele de prezentare: Cum ești în societate ca să primești acceptare, iubire, siguranță? Cum te adaptezi zilnic în activitățile tale?.
Niculina Gheorghiță: Câteva diferențieri le găsim prin următoarele: Sinele negat: negi că ai unele trăsături pe care le vezi la alții și nu-ți plac; Sinele renegat: sunt acele părți pe care le vezi la ceilalți, le accepți, le admiri, le aprobi, dar pe care la tine nu le vezi, însă ceilalți le pot vedea; Sinele ascuns: sunt părți din manifestările sau comportamentele noastre pe care le ascundem de ochii celorlalți, dar le manifestăm când suntem doar noi singuri; Sinele de prezentare – arătăm la suprafață cum vrem să ne vadă oamenii din jur, depunem un efort imens să ne vadă astfel, dar pierdem multă energie și resurse de timp, financiare și sociale în această direcție.
℗PUBLICITATE
Mihaela Bercea: Putem începe prin a fi curioși și a ne adresa câteva întrebări: De ce trăiesc ce trăiesc?; Care este povestea mea de viață și unde am nevoie să cresc?; De ce simt ce simt în corpul meu?; Ce anume mă activează?; Ce resping sau judec la ceilalți?.
Delia Raduca: O modalitate oarecum simplă este să privim la cei de lângă noi și să observăm ce ne deranjează cel mai tare, ce admirăm cel mai mult la ei, dar credem că nouă ne lipsește, în ce anume investim energie pentru că ne dorim să fim percepuți astfel, cu ce anume ne rușinăm. Toate acestea sunt părți din noi la care ne este dificil să avem acces, dar vestea bună este că sunt în noi și avem posibilitatea și speranța că le putem reaccesa.
Este posibil să redobândim părțile sinelui și să ne reîntregim prin efort personal și muncă individuală sau este, mai degrabă, un proces relațional?
Mihaela Bercea: Este important să lucrăm cu noi înșine, să stăm cu noi și trăirile noastre, să identificăm anumite aspecte ale propriei ființe, pentru a descoperi care sunt punctele noastre de creștere. Iar procesul relațional ne ajută în acest demers, am pierdut acele părți prin interacțiunea cu ceilalți, prin modul în care am fost văzuți, acceptați, valorizați (sau nu) și tot prin relațiile noastre ne reîntregim.
Delia Raduca: Având în vedere că ne naștem integri și pierdem aceste părți pentru a supraviețui în relațiile cu îngrijitorii noștri, redobândirea și reîntregirea au sens să fie făcute tot într-un proces relațional, iar pentru că partenerii noștri sunt oglinzi ale îngrijitorilor din copilărie, prin interacțiunea cu ei se recreează frustrarea originală, dar și posibilitatea valoroasă de vindecare.
Niculina Gheorghiță: Redobândirea părților sinelui și reîntregirea lor sunt proces relaționale, deoarece doar în relație cu cineva le descoperi, le poți lucra și integra.
Miruna Szilvasy: În fiecare relație în care intrăm redobândim părți ale sinelui. În procesul terapeutic de cuplu, avem ocazia să scormonim în bagajul propriu. Efortul este al fiecăruia de a scoate din bagaj și de a ne asuma o relație cu noi înșine și cu celălalt, plină de curiozitate și prezență. Eu zic că e mai frumos în doi! Continuând cele scrise la al doilea punct, acum mă bucur să merg la concerte, e o bucurie să-mi dau voie să dansez, să cânt, să fiu!
Care sunt primele indicii că a început transformarea și cât de important este dialogul imago în acest proces?
Niculina Gheorghiță: Dialogul imago este resursa cea mai importantă în acest proces relațional de reîntregire a părților din sine. Prin aceste dialog, deblocăm energia stagnată, care ne ajută să creștem și să trăim plenitudinea vieții. Unele indicii prin care realizăm că a început transformarea sunt: (1) când ajungi să nu mai proiectezi și să folosești și în manifestare și în vocabular că tot ce apare este despre tine și nu despre celălalt; (2) atitudinea lipsită de critică și judecată, care duce la starea de zero negativitate; (3) activarea stării de pace, bucurie și liniște din relație.
Miruna Szilvasy: Când scad judecata, critica și arătatul cu degetul spre celălalt. Când vocile a două persoane se aud pe rând și se observă curiozitatea din tonul vocii, din postura corporală, din mimica feței. Datorită dialogului imago, cele de mai sus se întâmplă, mai întâi prin oglindire, apoi prin validare și empatie. Unul dintre lucrurile care a rămas cu mine de la Rebecca Sears, formatoarea noastră, este cum a rămâne în oglindire, atât cât partenerii au nevoie, este cel mai bun start spre îmbunătățire. Și aici e rolul nostru ca terapeuți să susținem energia schimbării în ritmul cuplului.
Mihaela Bercea: Dialogul imago ajută la crearea unui spațiu sigur între parteneri, îi ajută să treacă de la judecată la curiozitate și empatie. În acest fel, creierul va folosi mai mult cortexul prefrontal și nu creierul defensiv (al cărui rol este de a proteja propriul sine, de a activa sistemul de supraviețuire). Apoi, partenerii se simt în siguranță și conectați. Transformarea începe din momentul în care fiecare partener alege să rămână în prezent și conștient atât de propriile trăiri, cât și de cele ale partenerului (chiar dacă nu le poate îndeplini în acel moment).
Delia Raduca: Primele indicii le-am observat la mine în momentul în care părțile pe care le-am conștientizat și explorat sub forma dialogului imago au început să devină bucăți din realitate, iar asta a adus o mare satisfacție. Sunt conștientă că este o călătorie care are nevoie de timp și disponibilitate continuă de a crește și de a ne vindeca, iar dialogul imago creează contextul ideal de siguranță pentru a ne permite să explorăm orice apare în spațiul dintre noi și… întotdeauna apar situații care ne scot din zona de confort și ne conduc spre creștere, dar pentru asta este nevoie de relații conștiente.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
