fbpx
skip to Main Content
Panel Online: Față în Față Cu Dependența

Panel online: Față în față cu dependența

Despre dependențe și adicții se pot spune foarte multe lucruri, iar despre semenii noștri pe care-i etichetăm ca fiind dependenți avem tendința de-a genera cele mai negative gânduri. Probabil că nu există nicio persoană care să citească acest panel online și care să nu aibă vreo legătură cu o formă de dependență. Indiferent că este vorba despre noi, despre cei dragi nouă sau despre cei dragi celor care ne sunt dragi nouă – cu toții manifestăm într-un anumit moment al vieții o apropiere periculoasă față de acel „ceva“ care se află în afara noastră și de la care ne așteptăm să aducă alinare și împlinire.

Potrivit specialiștilor în domeniul psihologiei și al psihoterapiei, mecanismul dependenței este același, indiferent de „obiectul“ care ajunge să ne controleze viața și liberul arbitru. Cu aceleași chinuri – doar că la intensități diferite – se poate confrunta dependentul de alcool, de droguri și medicamente, dar și cel care este dependent de shopping, de muncă, de jocurile de noroc, de sex, de mâncare, de internet etc.

Pentru a ne lămuri mai bine și a ne putea orienta din punct de vedere științific pe tărâmurile alunecoase ale dependenței, am invitat mai mulți specialiști din România să ne răspundă la câteva întrebări.

℗PUBLICITATE


1. Cum am putea defini cel mai bine „dependența“ – indiferent de forma de manifestare pe care o capătă aceasta? Ce se ascunde în culisele unui comportament adictiv?

Ramona Lupu: Foarte pe scurt, dependența este o autoprivare de libertate. Când ești dependent de ceva sau de cineva, nu mai ești cu adevărat liber – în gânduri, alegeri, sentimente. O imagine a unui dependent ar fi imaginea unui om prins din toate părțile de tentaculele unei caracatițe.

Krisztina Gabriela Szabó: Noi ne-am obișnuit să ne gândim la dependență ca la ceva exclusiv negativ. Și cred că nu trebuie să devenim dependenți nici de ideea de „independență“… În teoria autodeterminării, există o distincție bine trasată între independență și autonomie. Autonomia înseamnă libera alegere, pe baza voinței proprii. Deci, într-o anumită situație, putem alege să fim dependenți sau independenți, în funcție de scopuri, posibilități sau context. Și atunci, din punctul meu de vedere, dependența problematică este aceea care nu este aleasă în mod autonom, care presupune pierderea autodeterminării. Și, revenind la întrebare, se poate ca dependența problematică să fie uneori doar un prost obicei; alteori însă reprezintă un comportament de evitare a unui „gol“, legat tocmai de posibilitatea insuficientă a trăirii unei dependențe sănătoase  (de tipul atașamentului caracterizat prin siguranță) în relațiile semnificative.

Cristina Petrescu-Ghenea: Cred că dependențele se manifestă atunci când din viața noastră lipsește ceva – Gabor Maté vorbește de lipsa interconectării umane – și încercăm să acoperim acea „gaură“ cu alcool, droguri, mâncare sau orice alt act compulsiv.

Sabina Strugariu: Putem numi dependență orice repetare compulsivă a unui comportament menit să ne ofere plăcere, relaxare sau o senzație de eliberare pe moment, dar care pe termen lung generează dificultăți și consecințe negative (care însă nu ne opresc din a-l repeta din nou și din nou și din nou). Cel mai adesea, în culisele unui comportament adictiv se ascunde o traumă din copilărie – neexprimată, neexplorată, neprocesată și, uneori, neconștientizată.

Gáspár György: Văd dependența ca fiind căutarea constantă a ceva din afara noastră, pentru a ne satisface o nevoie din interior. Este o strategie mai puțin sănătoasă de a compensa, ascunde sau umple un gol mult prea dureros pentru sufletul nostru rănit și vulnerabil. În spatele comportamentului adictiv zace, de cele mai multe ori, durerea unei nevoi neconștientizate. Nu știm de ce avem nevoie cu adevărat și ne agățăm de opțiunile ce ne ies în cale sau par cele mai cunoscute.

2. Literatura de specialitate despre adicții ne îndeamnă să înlocuim întrebarea „De ce dependență suferă o persoană?“ cu întrebarea „De ce durere este afectată?“. Prin urmare, ce tipar de viață putem recunoaște în poveștile oamenilor dependenți?

Krisztina Gabriela Szabó: Tiparul „deconectării“ – de celălalt și de noi înșine.

Cristina Petrescu-Ghenea: Cel mai frecvent tipar pe care îl observ în legătură cu adicțiile este acela al „automedicării“ unei suferințe prin obiectul dependenței: jocuri de noroc, alcool, ecrane sau diverse substanțe ș.a.m.d. Atât timp cât mă distrag de la durerea mea, nu mai sunt forțat să mă gândesc la cât de greu îmi este de fapt.

Ramona Lupu: Depinde de tipul de dependență. Deși cel mai adesea e de așteptat ca dependența să ascundă o durere fizică sau emoțională (pe care cel în cauză caută să o diminueze), există și dependențe care ascund lipsa de control emoțional (vorbind chiar și de emoții pozitive) – ca vorba din popor… „Nu mai știi ce să faci, de atâta bine“. În oricare dintre situații, cel în cauză simte o durere, dorește să compenseze ceva cu altceva, chiar dacă de multe ori nu o conștientizează. Dependenții caută să-și alunge suferința în mod instinctiv, dar fără a alege variantele care le-ar aduce beneficii, ci pe acelea care pe termen lung le determină o și mai mare suferință. Dacă ne gândim la dependenții care zic „Așa vreau eu“, chiar și aceia se luptă cu lipsa de valorizare a propriei persoane, după modelul: „Nu valorez prea mult, în consecință ce contează că mă distrug?!“ Repet, de multe ori acest proces nu este conștientizat și conștietizabil în mod facil, necesitând ajutor.

Sabina Strugariu: Cred că cel mai ușor de identificat ar fi neputința, frica de a nu suferi, de a nu fi dezamăgit, trădat sau abandonat, sentimentul de însingurare, de izolare, sentimentul de a nu fi fost înțeles, incapacitatea de a vedea resursele, soluțiile, sentimentul de a nu fi îndeajuns de bun sau demn de iubire, sentimentul de gol interior și lipsă de sens, nevoia de relaționare și neputința de a o împlini.

Gáspár György: Vorbim de vieți suprasaturate de durere, adesea o durere surdă și oarbă. Dependența vine cu falsa promisiune a eliberării sau cel puțin a diminuării durerii. Majoritatea celor care se rătăcesc pe tărâmul dependențelor provin din familii disfuncționale, au povești de viață definite de neglijență, abuz și violență de variate feluri. Ce aud în cabinet, de la clienții care se luptă cu propria dependență, sunt mărturisiri ale unui trecut marcat de bătăi și violență fizică, cu rușinare și umilință, viol și abuz sexual, respingere, abandon, supraresponsabilizare și insecuritate psihologică și emoțională constantă. Am mai putea vorbi și despre o teamă față de viață (ei experimentând atât de multă durere): atunci când se amorțesc cu efectele mai mult sau mai puțin durabile ale dependenței, simt că nu-i mai deranjează nimic, că nu mai au niciun stres în viață. Atunci uită de durere și de suferință, de toate probleme lor. Alcoolul, drogurile, medicamentele etc. au această putere – de a face mai suportabilă o viață îndurerată, creând astfel iluzia unui confort psihologic. Comportamentul adictiv are funcția de a anestezic emoțional.

3. Adesea ne emoționează suferința unui copil sau tragica viață a semenilor noștri care mor de foame ori de sete. Dar nu avem aceeași deschidere – manifestată prin empatie și compasiune – atunci când vedem sau auzim povestea unor persoane dependente. De ce nu vedem copilul interior (copilul invizibil) și în acești adulți?

Ramona Lupu: Atunci când observăm mediul, automat scanăm aspectele negative și periculoase de care probabil trebuie să ne ferim. Așa se explică și faptul că mai întâi vedem defectele și doar apoi calitățile (acestea din urmă nu prezintă un pericol, nu-i așa?!). Faptul că o persoană dependentă ascunde unele suferințe mai vechi sau mai noi nu este atât de evident ca suferința unui copil sau lipsurile semenilor. În cazul dependenților, suferința nu se vede cu ochiul liber – e nevoie de atenție, empatie, dorința de a ajuta sau de a afla ce se ascunde în spatele dependenței. În celelalte cazuri, lucrurile sunt evidente. Iar când este evident, nu mai e nevoie de efort susținut. Și nu toți suntem dispuși să depunem efort pentru a-i ajuta pe alții. Poate și pentru că noi înșine am avea nevoie de ajutor.

Krisztina Gabriela Szabó: Probabil că reușim să ne mobilizăm înțelegerea și compasiunea cel mai greu acolo unde avem noi înșine zonele cele mai sensibile în profunzime: temeri sau răni personale. Pe de o parte, noi am trăit multă vreme într-o cultură a independenței și, din start, tindem să ne temem de orice fel de dependență, respectiv să o considerăm o slăbiciune personală; pe de altă parte, există atâtea exemple în jurul nostru (și, poate, chiar foarte aproape) care ne arată consecințele dramatice ale unor dependențe problematice, încât, neștiind ce altceva să facem, încercăm să ținem cât mai mult la distanță tot ce ține de acest subiect.

Cristina Petrescu-Ghenea: Pentru prea multă vreme, lumea nu a înțeles că suferința psihică este la fel ca și cea fizică, adică de multe ori legată de o patologie pentru care nimeni nu este de blamat. Și, dacă ne este greu să găsim vinovat un om pentru că suferă de lupus sau cancer, nu același lucru este valabil și pentru cel care suferă un episod depresiv sau are o dependență – și pe care cei din jur îl etichetează și-l judecă de multe ori foarte aspru.

Sabina Strugariu: Cred că motivul pentru care suntem mai empatici cu suferința unui copil sau a unui adult al cărui motiv de suferință e undeva în afara sa (foamete, lipsă de apă, boală incurabilă etc.) este dat de accentul pe care îl punem pe voință și intenție. Cel mai adesea, considerăm dependența drept o slăbiciune, o lipsă de voință din partea persoanei în cauză, îndărătnicie sau inferioritate. Îl responsabilizăm (blamăm, învinovățim etc.) pe celălalt – atât pentru problema sa, cât și pentru consecințe. Ca să vedem copilul din adultul dependent, e nevoie de un proces de acceptare și înțelegere a mecanismului prin care s-a instalat dependența. Trebuie să vedem ce se ascunde în spatele ei și a limitelor ce împiedică persoana respectivă să facă ceva diferit.

Gáspár György: Cred că sunt prea multe posibile răspunsuri la această întrebare. Aș face referire la faptul că puțini dintre noi sunt într-o relație suficient de bună cu latura lor întunecată. Adesea ne ascundem în spatele acelor dependențe personale care poartă mănuși albe. Dar dacă nu-ți accepți propria predispoziție spre dependență (care există în noi toți), nu vei putea empatiza nici cu a celor din jur. Eu, personal, atâta vreme cât nu mi-am asumat propria latură dependentă, nu am putut empatiza cu dependența de alcool a tatălui meu. Alții consideră că dependența este contagioasă ori o văd ca pe o lipsă de voință care trebuie abordată cu dispreț, critică și respingere. Este nevoie de un efort de imaginație, de cunoaștere de sine și ceva inteligență relațională pentru a vedea, în adultul de alături, copilul invizibil. Iar asta poate deveni ceva mai ușor de făcut, dacă acceptăm că toate dependențele au la bază o traumă psihologică și relațională.

4. De ce este atât de greu să eliminăm un comportament adictiv?

Krisztina Gabriela Szabó: Ne confruntăm cu dificultatea modificării unui obicei („puterea obișnuinței“), cu atât mai mult cu cât „recompensa“ comportamentului respectiv este mai importantă pentru persoana în cauză și mai dificil de „înlocuit“. De fapt, dacă ne gândim la comportamentul adictiv ca la un comportament de evitare, ceea ce evităm prin el sunt tocmai cele mai dificile trăiri, față de care încă nu am reușit să găsim alte răspunsuri.

Sabina Strugariu: Din cauza fricii de a pierde controlul și a ne simți neputincioși. Pentru o persoană dependentă, imprevizibilitatea celorlalți este dificilă, adesea intolerabilă. Simte nevoia să își mențină senzațiile și emoțiile la un nivel predictibil și ușor de controlat, pentru că doar așa se simte în siguranță, stabil.

Ramona Lupu: Pentru că pe termen scurt (la o analiză atentă și conștientă, pot să spun că e pe termen scurt) ne oferă beneficii, ne face să ne simțim mai bine. Și atunci – dacă eu caut să mă simt mai bine, să scap de o durere, de o stare neplăcută și acel ceva de care sunt dependentă îmi oferă ce-mi doresc – ca să reușesc să elimin comportamentul adictiv, ar trebui să îmi activez imediat instrumentele de analiză a costurilor și beneficiilor nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung.

Cristina Petrescu-Ghenea: Cred că sunt multe motive care îngreunează vindecarea în cazul adicțiilor, dar cele mai importante sunt acelea legate de modul în care ne înțelegem și asumăm dependența, cât și răspunsul la întrebarea: „Ce punem în locul comportamentului adictiv?“ Dacă nu găsim un alt comportament mai sănătos cu care să înlocuim dependența ce ne cauzează probleme, curând ne vom regăsi în aceeași situație.

Gáspár György: Dacă mă gândesc la tatăl meu, pot spune că el nu vedea nicio altă modalitate de a exista și de a face față greutăților vieții. Nu-și putea imagina un viitor în care să nu fie dependent de alcool și, din păcate, în acele vremuri nici eu (adolescent fiind) nu l-am putut vedea altfel. Și chiar dacă era conștient de costurile dependenței, frica de-a se pierde pe sine era mai mare. Cred că, în mintea lui, acea persoană dependentă trebuia să înceteze să mai existe ca să poată renaște o alta, mai puțin dependentă. Din păcate, el își pierduse speranța și chiar noi, ca familie, ne pierduserăm speranța că lucrurile s-ar mai fi putut schimba în bine.

5. Se spune că orice pasiune poate deveni dependență, dar cum se deosebesc cele două?

Sabina Strugariu: Între pasiune și dependență diferența este dată de gradul de conștientizare pe care îl avem, atunci când ne implicăm într-un anumit tip de comportament. Putem face un lucru cu pasiune, dedicând pentru acel lucru timp, efort și energie chiar și până dincolo de limitele noastre; însă, la finalul zilei, noi suntem cei care am ales acest lucru asumat, putând în orice moment să ne oprim sau să alegem altceva. În adicții, nevoia, impulsul, incapacitatea de a alege altceva stau la cârmă și ne conduc comportamentul.

Cristina Petrescu-Ghenea: Cu toții avem diferite dependențe. Dar putem vorbi cu adevărat de un obicei patologic când acesta ajunge să ne afecteze funcționalitatea din punct de vedere social, familial, academic sau profesional ori atunci când dependența ne duce la diverse alte patologii organice.

Ramona Lupu: Pasiunea îi provoacă plăcere celui în cauză, iar celor din jur le provoacă aceeași senzație – persoana pasionată de ceva se simte bine, iar pasiunea pe care o practică îi face bine. Dependența are o latură care produce daune.

℗PUBLICITATE


Krisztina Gabriela Szabó: Privind așa lucrurile, putem să spunem că o dependență problematică este o pasiune scăpată de sub control. Adică, din ceva ce însuflețeşte viața, devine ceva ce o drenează.

Gáspár György: Pasiunea mea față de muncă este văzută de mulți dintre cei din jurul meu drept dependență. Eu văd granița dintre cele două ca fiind reprezentată de capacitatea de a spune „stop“ sau de a putea controla comportamentul respectiv. Dependența este un comportament repetitiv în care persoana se implică, chiar dacă știe că asta îi face rău ei însăși și celor din jur. Și apare întrebarea-cheie: „Dat fiind răul pe care-l provoci, ești gata să te oprești?“ Dacă nu, atunci vorbim despre dependență. Mai apoi, pasiunea este ceva ce ne însuflețește, ceva ce aduce lumină și adesea are la bază intenția de a face sau dărui ceva celor din jur. Pe când dependența este ceva ce ne stoarce de vitalitate, ne duce către întuneric și este egocentrică. Pasiunea îmbogățește, dependența te sărăcește. Pasiunea ne oferă sentimentul de flux și ne dă o stare de libertate, este o formă de exprimare a sinelui și de conectare la viață.

6. Care sunt, pe scurt, criteriile clinice pentru a pune diagnosticul de dependență?

Ramona Lupu: Pentru orice diagnostic, criteriul conform căruia se produce o afectare a funcționării persoanei respective mi se pare cel mai relevant. Fără o afectare a funcționării academice, personale, profesionale, vorbim doar de niște caracteristici care nu pot avea valoare de diagnostic. Lipsa de control este un criteriu întâlnit în majoritatea dependențelor, apoi căutarea de senzații este ceva caracteristic dependețelor.

Cristina Petrescu-Ghenea: În funcție de comportamentul adictiv pe care îl luăm în considerare, criteriile sunt numeroase și diferă, astfel încât spațiul alocat nu ne permite detalierea. ICD11, cel mai recent publicat manual de diagnostice al Organizației Mondiale a Sănătății, include următoarea definiție: „Tulburările cauzate de consumul de substanțe și de comportamentele de dependență sunt tulburări mentale și comportamentale care se dezvoltă ca urmare a utilizării substanțelor predominant psihoactive, inclusiv a medicamentelor sau a comportamentelor specifice de recompensare și consolidare repetitivă.“

Sabina Strugariu: Printre criteriile clinice de diagnostic pentru dependență aș enumera: manifestarea unui comportament adictiv o perioadă mai lungă de timp; incapacitatea de a te opri, chiar și după ce ți-ai propus să o faci și în ciuda consecințelor negative; implicarea în comportamente tot mai variate, mai dese și mai intense, pentru a ajunge la obiectul dependenței; renunțarea la alte activități sau contacte sociale, pentru lucrul respectiv; disfuncționalitatea produsă de comportamentul adictiv fie în viața de familie, fie în cea profesională (concediere, divorț, închisoare etc.); atingerea unui prag de toleranță și nevoia de a-l mări; intrarea în stare de sevraj, în absența obiectului dependenței.

Krisztina Gabriela Szabó: Din punctul meu de vedere, o dependență devine problematică din momentul în care ajunge să ne controleze viața, împotriva valorilor noastre. Adică, ajunge să ne răpească timpul, energia, sănătatea tocmai de acolo de unde am dori, de fapt, cel mai mult, să investim. Cu cât comportamentul adictiv interferează mai mult cu o funcționare optimă a persoanei, cu atât tulburarea este mai semnificativă clinic.

Gáspár György: Dependența este acel comportament repetitiv care are sau nu legătură cu consumul de substanțe; unul față de care persoana în cauză resimte compulsie, în ciuda impactului negativ pe care acest comportament îl are asupra sinelui sau asupra celor din jur. Astfel, eu consider drept criterii pentru diagnosticarea dependenței: angajarea compulsivă într-un comportament; lipsa de control asupra comportamentului; persistența sau recidiva (în ciuda efectelor dăunătoare); frustrarea crescută, iritabilitatea crescută și dorința crescută până la obsesie, atunci când acel „ceva“ nu este disponibil imediat.

7. Ce anume caracterizează o personalitate dependentă?

Ramona Lupu: O personalitate dependentă crede cu tărie, simte și se comportă ca și cum nu s-ar descurca singură. Nu poate lua decizii singură (nici chiar cu ce să se îmbrace), nemaivorbind de deciziile complexe legate de carieră sau de viața personală. Partea neplăcută apare atunci când această personalitate dependentă se leagă de o personalitate antisocială – cea dintâi nu poate fără cea de-a doua, iar personalitatea antisocială îi va face mult rău celei dependente. Această relație este, probabil, cea mai intensă și cea mai dureroasă. Persoana cu astfel de trăsături dependente nu va dori sub nicio formă să rămână singură, în ciuda oricăror costuri și experiențe negative la care este supusă de persoana de care devine dependentă.

Krisztina Gabriela Szabó: O „personalitate dependentă“? Adică o personalitate construită esențialmente pe motivații ce nu sunt (suficient) autodeterminate. Alegerile și deciziile ei se bazează mai mult pe dorința de obținere a unor rezultate (inclusiv evitarea unor consecințe nefavorabile) ce nu au foarte multă legătură cu ceea ce ne-am obișnuit să numim „vocea interioară“ (care știe ce este cu adevărat important pentru noi). Adică, alegerile „depind“ în mare măsură de altceva/altcineva decât de ceea ce vrem să fim.

Cristina Petrescu-Ghenea: În toate cazurile unde putem vorbi de dependențe, vom găsi un istoric de traumă netratată în familia sau în copilăria acelor persoane. Această traumă, deseori neconștientizată, le duce la vârstă adultă la nevoia constantă de a repeta comportamentul adictiv, singurul care le ajută să se simtă mai bine, deși starea de bine este de scurtă durată.

Sabina Strugariu: Personal, cred că există anumite trăsături comune ale persoanelor ce suferă de dependență, însă nu cred că există un singur tip de personalitate predispusă la a deveni dependentă. Câteva trăsături comune ar fi: dificultatea de a gestiona situații cu un nivel ridicat de stres, impulsivitate, nevoia de gratificare imediată, stimă de sine scăzută, instabilitate emoțională, anxietate, depresie etc.

Gáspár György: Vorbim despre o autoreglare emoțională slabă, despre lipsa unui sentiment sănătos al sinelui, de un sentiment de gol profund și de un slab control asupra impulsului. Atunci când universul nostru interior nu este suficient de bine echipat, căutăm sursele de consolare în exterior. Cu tot respectul pentru cei afectați, îndrăznesc a spune că personalitatea dependentă este o personalitate care nu s-a maturizat psihologic și emoțional.

8. Cum putem scăpa de dependențe și ce forme de tratament există? 

Ramona Lupu: Prevenția ar fi calea de aur. Programele educaționale de la vârstele indicate în studiile de specialitate, implementate în tot sistemul de învățământ – tot avem discipline opționale – ar fi extrem de utile pentru a scădea la minimum daunele unui astfel de diagnostic. Apoi, autocunoașterea ar fi de mare ajutor pentru a reuși să stai cât mai departe de dependențe. Lipsa de autocontrol emoțional contribuie la gravitatea dependențelor. Dacă am avea un autocontrol emoțional mai bun, am prezenta un risc mai scăzut de a dezvolta dependențe, în ciuda, să zicem, a zestrei genetice. Educația este un element-cheie – informarea corectă, științifică, cu privire la ce anume poate duce la dependență și ce anume înseamnă comportament „nevinovat“ – ar putea ajuta multe persoane. Și, nu în ultimul rând, psihoterapia și farmacoterapia.

Cristina Petrescu-Ghenea: Există și cazuri în care renunțarea la diverse dependențe s-a putut face fără ajutorul unor specialiști, dar acestea sunt rare și, prin urmare, consider că cea mai bună cale este aceea în care combinăm psihoterapia individuală (ghidată de un terapeut specializat în domeniul adicțiilor) cu participarea la grupuri de suport pentru dependenți. Grupul de suport ar trebui să fie nelipsit din tratamentul adicțiilor, deoarece aici putem găsi exact acea susținere și relaționare care lipsește din viața persoanelor cu dependențe.

Krisztina Gabriela Szabó: Pe de o parte, construind noi obiceiuri, noi deprinderi, mai în acord cu ceea ce ne dorim și care vor putea „înlocui“ comportamentul de odinioară. Pe de altă parte, probabil că de multe ori este necesar ca, în paralel, să recurgem la o abordare mai de profunzime, pentru a înțelege „povestea deprinderii de deconectare“ și pentru a putea construi mai multă susținere în interior, în „miezul sufletului“, chiar acolo unde sălășluiește copilul din noi – lucru prin care dorim să facilităm un mod de funcționare mai conectat atât la propriile nevoi, cât și la posibilitățile de satisfacere a acestora. Dacă un mediu „toxic“ ne poate influența mai degrabă în sensul adâncirii în comportamentul problematic, un mediu „sănătos“ (în primul rând, emoțional) poate reprezenta un sol fertil, capabil să sprijine dezvoltarea noastră înspre bine.

Sabina Strugariu: Pentru a putea scăpa de o dependență și a face o schimbare, e nevoie ca persoana dependentă să dezvolte un anumit grad de conștientizare și control asupra dorinței și acțiunii de a folosi obiectul dependenței. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, e nevoie de o abordare multidisciplinară și de o înțelegere profundă a mecanismelor din spatele dependenței – psihoterapie, medicație, sisteme de suport (terapie de grup, programe de recuperare și reabilitare). Dar e necesară mai ales înlocuirea stigmatizării și pedepsirii persoanei ce suferă de dependență cu compasiunea și acceptarea.

Gáspár György: Eu recomand cu toată încrederea tratamentul psihoterapeutic. Cred că este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, să scapi singur de o dependență adevărată. De aceea, mereu îi sfătuiesc pe clienții mei ca terapia individuală să fie acompaniată de o psihoterapie de familie sau de cuplu (în funcție de caz). Și pentru a mă lega puțin de răspunsul anterior, atunci când mă gândesc la un plan de intervenție, mereu am în minte întrebarea: „Cum anume aș putea încuraja maturizarea psihologică și emoțională a clientului meu?“ Iar printre răspunsuri mereu se află relația terapeutică (acea legătură interpersonală care-l poate readuce pe client de pe tărâmul dependențelor în cel al oamenilor) și cultivarea stării de mindfulness (de prezență conștientă). Studiile ne arată că un adjuvant bun este și terapia prin lectură, iar aici le recomand tuturor cartea lui Janet Woititz, Intimitate zbuciumată, dar și volumul lui Maté Gabor, Pe tărâmul fantomelor înfometate. Tot experiența din cabinet îmi arată și că tratamentul funcționează mai bine în cazul acelor persoane care cred într-o putere mai presus de ei înșiși – ar putea să fie Divinitatea, Natura, Universul, Inconștientul Colectiv, Puterea Relațiilor sau orice alt concept care ne îndeamnă să slujim unui scop mai mare decât satisfacerea egoistă a propriilor impulsuri sau dorințe.

9. Ce putem face, din rolul de aparținători ai unor persoane care suferă de dependențe?

Ramona Lupu: Dacă deja dependența s-a instalat, pe lângă a ne informa cu privire la aceasta, ar trebui să convingem persoana să meargă la un specialist – psiholog/psihiatru, dacă e cazul – și aș adăuga (subliniind acest aspect) să rămânem permanent în sprijinul persoanei respective (să o motivăm să se schimbe, cu ajutorul specialistului).

Krisztina Gabriela Szabó: În principiu, aș spune că e recomandat să facem ceea ce ar fi oricum sănătos pentru acea relație. Adică, înainte de toate, să avem cu acea persoană o relație în care să facem tot ceea ce ar fi de altfel sănătos și pentru noi înșine, nu doar pentru celălalt și pentru relație (în funcție de cadrul și particularitățile legăturii dintre noi). Astfel, odată ce alegem să fim alături de acea persoană, dacă ea își exprimă intenția și angajamentul de a se elibera de dependența problematică, probabil că cel mai eficient lucru este să apelăm la sprijinul unui specialist, care să ne îndrume în mod concret pe această cale. E important să continuăm să ne raportăm la persoana dragă nouă ca la egalul nostru demn de prețuire și iubire, respectând limitele și responsabilitățile (atât personale, cât și ale celuilalt) și aducându-ne mereu aminte că suntem parteneri și că am ales să participăm la această întreprindere numită „împreună“. Și pentru a nu cădea în capcana dependenței, să nu lăsăm problema noastră sau a celui drag să ne controleze relația, să ne controleze viața. Dependența problematică sau orice fel de problemă exact asta este: o problemă. Nu înseamnă că de vină sunt eu, nici tu și nici relația sau viața.

Sabina Strugariu: Cel mai important lucru pe care îl putem face este să încercăm să rămânem deschiși și empatici, să lăsăm la o parte cât de mult posibil judecata și blamarea (sau orice altă atitudine ori comportament ce induce rușine sau vinovăție). Să discutăm despre posibilitatea asistenței medicale, atunci când este necesară (vizavi de alcool, substanțe etc.). Acceptarea propriilor limitări, de asemenea, ne poate susține în a înțelege limitele persoanei care suferă de dependență.

Cristina Petrescu-Ghenea: Cred că cel mai important lucru pe care îl poate face aparținătorul unei persoane care suferă de o dependență este să aibă grijă de el însuși înainte de toate și să realizeze că nu poate ajuta pe cineva care nu i-a cerut ajutorul. Asta poate însemna că transmit permanent mesajul conform căruia „Sunt aici pentru tine și te voi ajuta dacă îmi ceri asta“, dar în paralel sunt atent la propriile nevoi, incluzând aici propria psihoterapie, dacă este cazul.

Gáspár György: Cineva trebuie să-și păstreze vie încrederea în capacitatea persoanei dependente de a depăși această problemă – și aici, de cele mai multe ori, este nevoie de ajutorul celor din jur. Dar adesea aceștia nu vor putea oferi o asemenea încredere fără a beneficia și ei de suport psihologic și emoțional. Dependența este o problemă a întregii familii, iar asta se vede din felul în care adesea reacționează membrii acesteia. Sunt de evitat cu orice preț critica, disprețul, umilirea, intrarea în defensivă și blocajele în comunicare (Călăreții Apocalipsei relaționale). Și trebuie încurajate modalitățile prin care persoana dependentă și-ar putea redobândi controlul asupra propriului comportament. Iar decizia de a rămâne sau a pleca din relația cu o persoană dependentă este una dintre cele mai dificile alegeri din spectrul relațional, de aceea psihoterapia este atât de necesară.

Repondenții acestui panel sunt:

Ramona Lupu – doctor în psihologie și psihoterapeut cognitiv-comportamental. Este vicepreședinte al Romanian Association for the Study of Gambling.

Krisztina Gabriela Szabó – doctor în psihologie, formator în psihoterapie și trainer invitat al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Cristina Petrescu-Ghenea – medic specializat în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de familie și cuplu, coordonator pentru grupuri de formare complementară în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Sabina Strugariu – psiholog și psihoterapeut integrativ, contributor la paginadepsihologie.ro.

Gáspár György – psiholog clinician, psihoterapeut relațional, autor. Este președintele Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută