Skip to content

Pentru triumful urii și al dezbinării, este suficient ca cei blânzi și moderați să stea deoparte. De aceea, comunitatea specialiștilor paginadepsihologie.ro are o opinie pe care o va spune răspicat. Am vrut însă, ca de fiecare dată, să dăm dreptul la opinie unei palete variate de oameni și să facem auzite atât păreri pro, cât și contra referendumului. Din păcate, susținătorii așa-zisei familii tradiționale au refuzat invitația noastră la dialog. Indiferent de rezultatul acestui vot, de luni încolo, stelele vor străluci la fel pe cer, anotimpurile se vor succeda în același ritm și, la un moment dat, toată ura, furia și tristețea vor trece la fel cum au apărut.

Repondenții acestui panel sunt: Oana Moraru – consultant educațional, Raluca Anton – doctor în psihologie, Paula Herlo – jurnalist, Petronela Rotar – autor, Iuliana Alexa – redactor-șef Psychologies, Adrian Teleșpan – autor, Dragoș Bucurenci – activist civic și jurnalist, Bogdan Nicolai – jurnalist, Alex Livadaru – jurnalist, Gáspár György – psiholog și autor.

Ce înseamnă pentru voi familia?

Oana Moraru: Acum numai câteva decenii, familia era ceea ce o fotografie alb-negru, pusă grijuliu în ramă de lemn, arăta: o femeie și un bărbat – serioși, cu privire fixă și postură țeapănă, înconjurați de 3-4 copii, în hainele lor cele mai bune. Astăzi, familiile apar în orice feed de Facebook, color, în mișcare, în vacanțe, la petreceri – în variantele cele mai diversificate: o mamă singură și copiii ei; un tată recăsătorit, cu doi copii (unul aparținând soției de-a doua); o bunică alături de nepoții ei, făcând bezele mamei plecate la muncă peste hotare; cupluri interrasiale, multietnice; copii cu frați vitregi sau doar din partea unuia dintre părinți; copii de o rasă anume, adoptați la capătul celălalt al pământului etc. Dacă odinioară familia aduna membrii care trăiau sub același acoperiș, pe mai multe generații și legați de grade apropiate de rudenie, astăzi, sigur familia înseamnă și aceia dintre noi care stau la distanță unul de altul, din varii motive – și tatăl rămas singur cu doi copii, și bunica rămasă să aibă grijă de copiii părinților plecați la muncă peste hotare. S-au schimbat mult definiția și structura familiei, așa cum s-au schimbat și diversificat rolurile noastre în societate. Singurul lucru care mai poate spune astăzi cu adevărat cine este parte a unei familii este măsura în care împărtășim dragostea între noi.

Gáspár György: Familia e locul în care sufletele noastre se pot simți în siguranță. Grupul de oameni căruia simți că-i aparții, fără să fii nevoit să pari altceva sau altcineva decât ești.

Paula Herlo: Familia suntem noi. Fiecare e proiecția familiei lui. Pentru mine, sunt rudele de sânge și prietenii.

Dragoș Bucurenci: Familia mea sunt cei de care mă leagă cea mai mare dragoste, nu neapărat legături de sânge sau înscrisuri oficiale.

Alex Livadaru: Familia este echivalentă pentru mine cu acasă. Locul în care ești așteptat, iubit, susținut, acceptat cu bunele și relele tale, grupul de care simți că aparții. Sunt persoanele cele mai apropiate, cu care te bucuri sau suferi, sunt oamenii împreună cu care treci prin viață.

Iuliana Alexa: Eu am o definiție personală, laxă și poetică: orice grup de oameni care vor să împartă un dram de viață. În sensul acesta, pentru mine, familia e compusă din totalitatea prietenilor mei. Familia e la fel de redefinibilă și de relativă cultural cum e orice altă instituție omenească. Ba mai și evoluează. Seamănă familiile de azi din Occident cu cele de acum 150 de ani? După revoluția sexuală și feminism? Eu zic că nu.

Adrian Teleșpan: Grupul de oameni în preajma cărora mă simt protejat, iubit, apreciat și nejudecat. Am prieteni pe care îi consider familie.

Raluca Anton: „Spațiul“ în care găsesc confort, siguranță, conectare. Acel „loc“ înspre care mă pot îndrepta mereu știind că voi primi sprijinul de care am nevoie.

Bogdan Nicolai: Când două sau mai multe destine, aflate sub semnele dragostei și încrederii, sunt unite pentru mult timp, poate pentru totdeauna.

Petronela Rotar: Iubire. Legături de sânge și de inimă. Familie am fost și când eram mamă singură, familie sunt și când am un soț. Familie îmi sunt și partenerii fetelor mele. Familie îmi sunt și prietenii dragi.

Care considerați că sunt cele mai mari pericole care planează asupra familiilor cu copii din țara noastră?

Alex Livadaru: În cazul copiilor mici, minori, cele mai grave pericole sunt lipsa accesului la educație, la servicii medicale de calitate, sărăcia, foamea. Despărțirea de părinții care pleacă pentru un trai decent în străinătate la muncă este o problemă națională. În cazul copiilor mari, de peste 18 ani, pericolele se adâncesc. Cei plecați de acasă în alte orașe la muncă sau la studii nu-și pot vedea părinții și bunicii din cauza lipsei infrastructurii, iar sentimentul de abandon, de alienare se mută și în sufletul părinților. În ceea ce privește unitatea familiilor, România traversează una dintre cele mai grave perioade: pe de-o parte, avem copiii lăsați de părinți acasă. Pe de altă parte, avem părinții abandonați de copiii plecați la oraș sau în străinătate, cu pensii mici, captivi într-un univers în care unul dintre puținele refugii este televizorul. România trăiește o tragedie de proporții, cu familii rupte, copii despărțiți de părinți și părinți ajunși la bătrânețe abandonați de copii.

Adrian Teleșpan: Incapacitatea sau neputința unor părinți de a înțelege conceptul de parenting, violența domestică și consumul excesiv de alcool.

Iuliana Alexa: Eu cred că lipsa educației sexuale, care duce mai departe niște racile și niște probleme sociale de anvergură. Generalizarea educației sexuale ar duce la beneficii mari pentru fete și femei – și, prin ricoșeu, pentru toată populația. Pentru că femeile educă generațiile viitoare. Ar mai fi și altele: lipsa sprijinului real pentru părinții singuri, de pildă.

Petronela Rotar: Neiubirea. Perpetuarea și pasarea ei din generație în generație. Faptul că părinții nu știu să oprească în ei înșiși răul care li s-a făcut și îl dau mai departe copiilor lor. Neiubirea duce și la agresivitate, și la traumă, și la toate celelalte rele care planează asupra familiilor cu copii. Alt pericol mi se pare lipsa curiozității. Frica. Tot a părinților. Care nu sunt pregătiți și nu vor să afle cine sunt copiii lor cu adevărat, ca să îi poată susține necondiționat, așa că preferă să proiecteze și să se mintă, provocând o ruptură mare între ei și copii.

Bogdan Nicolai: Sărăcia, lipsa educației și un sistem sanitar plin de lipsuri.

Paula Herlo: Cel mai mare pericol e legat de violența domestică și abuzurile fizice la care sunt supuși copiii din țara noastră. Într-un studiu World Vision, doar un părinte din 10 a spus că nu și-ar lovi copilul niciodată. Astea sunt pericolele care planează asupra lor, nu fabulațiile pe care le-am auzit zilele astea, cum că ar putea fi adoptați de cupluri de gay.

Gáspár György: Abuzul psihologic, fizic și cel sexual. Ignorarea nevoilor de bază și lipsa de implicare a părinților în poveștile de viață ale copiilor.

Raluca Anton: Nu cred că sunt, neapărat, pericole în sensul clasic, dar consider că sistemul de învățământ, sistemul de sănătate și instabilitatea financiară sunt elemente care pun în pericol viitorul copiilor noștri și care multor familii tinere le dau de gândit cu privire la dacă sau cât să mai rămână în țară.

Dragoș Bucurenci: Sărăcia endemică, migrația părinților, alcoolismul și violența domestică. În această ordine, în ordinea prevalenței și a importanței.

Oana Moraru: Cred că, pentru buna creștere a oricărui om, este nevoie de dansul echilibrat al energiilor care construiesc lumea: jocul masculin-feminin. Într-un cuplu bărbat-femeie, energia masculină este, pe rând, preluată și adusă în joc și de tată, și de mamă. Cea feminină, de asemenea, este jucată sau întruchipată de ambii părinți. Cred că un copil crește bine când mama este predominant în femininul ei, iar tatăl – în masculin; deci, când între părinți se păstrează un anumit tip de polaritate care menține atracția, iubirea, jocul de la baza creației. Uneori, chiar și în cuplurile tradiționale, energiile se inversează, lucru foarte vizibil în țara noastră: multe femei în masculinul lor, cu direcție, cu acțiune, hotărâre, cu două slujbe, obosite, devitalizate, copleșite de responabilități pragmatice. Mulți bărbați nehotărâți, în slab control rațional, fără direcție și asumare, reactivi și anxioși. Cum crește un copil într-un cuplu tradițional, la intersecția unor energii inversate? Cum îl simte un băiat pe tatăl lui slab și cum îl simte o fată? Cum crește un băiat cu o mamă dominatoare și cum ajunge o fetiță să se emancipeze de sub influența ei? Psihologia vorbește despre astfel de pericole. Cred că cele mai mari dintre cele care ne pasc sunt aceste programe inconștiente care le sunt predate involuntar copiilor noștri – fie că suntem bărbați, fie că suntem femei.

În cuplurile gay – conform celor câteva studii, prea puține până la ora actuală ca să ne dăm competent cu părerea – se pare că jocul masculin-feminin există oricum, dar, insuficient pentru definirea identității tânărului de mai târziu. Studiile la care am avut eu acces deocamdată vorbesc despre multe riscuri la care sunt supuși copiii crescuți în cupluri de același sex: se pare că e vorba de confuzie de identitate sexuală, tendințe pronunțate spre depresie. 
 
Nu cred că avem suficiente date nici să condamnăm, nici să favorizăm adopția de către părinți de același sex. Cred doar că suntem indecent de vocali împotriva lor când, de fapt, nici la noi, în familiile noastre, nu suntem perfect conștienți de ce anume afectează identitatea sexuală a copilului, puterea lui de a stabili relații semnificative mai târziu. Omenirea mai are mult de crescut. Sunt sigură, totuși, că în lumea asta există cupluri de homosexuali care pot crește excelent un copil, după cum sunt altele extrem de abuzive. Cam același lucru îl putem spune și despre relațiile bărbați-femei. Ce e cert, însă, e că jocul masculin-feminim poate fi, probabilistic, mult mai bine întruchipat de o femeie și un bărbat.

Credeți că familia formată dintr-un bărbat și o femeie este formula optimă pentru creșterea și dezvoltarea copiilor? Cunoașteți copii crescuți în familii care au altă componență – familii monoparentale, familii în care părinții au divorțat, familii cu doi părinți de același sex? Diferă acești copii de cei crescuți de o mamă de sex feminin și un tată de sex masculin – și, dacă da, în ce fel?

Dragoș Bucurenci: Într-o lume ideală, ar trebui ca toți copiii să poată crește într-o familie iubitoare, în care să aibă cel puțin o figură maternă și una paternă. Cred că un copil se dezvoltă optim dacă are această dublă șansă, a iubirii și a doi părinți, femeie și bărbat. Dar lumea în care trăim este departe de a fi perfectă. Toate studiile științifice serioase pe care le-am citit arată că nu există nicio diferență semnificativă de dezvoltare între copiii crescuți în familii tradiționale și cei crescuți de cupluri de același sex, ceea ce n-ar trebui să mire pe nimeni. Sunt deja decenii de când știm că, pentru a se dezvolta, copiii au în primul rând nevoie de afecțiune.

Petronela Rotar: Eu mi-am crescut fetele mai mult singură, așa că acesta e modelul pe care îl cunosc cel mai bine. Însă cunosc și alte mame, în familii așa-zis tradiționale, care și-au crescut copiii tot singure, fiindcă tatăl era mereu plecat. Sau beat. Sau avea amantă. Cunosc foarte puține cupluri care să-și fi crescut copiii împreună cu adevărat, iar copiii noștri, din aceeași generație, seamănă foarte tare între ei; eu nu am văzut diferențe semnificative.

Alex Livadaru: Formula optimă pentru copii este să trăiască într-un mediu cald, în care să nu fie abuzați, în care să fie susținuți, ajutați să meargă la școală. Cunosc familii monoparentale, cunosc familii în care părinții s-au despărțit, cunosc familii în care copilul este crescut de bunici. Aproape toate cazurile pe care le știu sunt unele fericite, în care minorii s-au dezvoltat armonios. Numitorul comun este – în toate situațiile – căldura căminului și grija ca acești copii să primească o educație și să aibă repere puternice la care să se raporteze.

Oana Moraru: Da. Cred că o mamă și un tată – împreună – sunt începutul. Și șansa cea mai bună a unui copil. Cunosc copii din familii monoparentale crescuți excelent, cu iubire și încredere în ei. Însă cine știe sau cine poate spune ce ascunde fiecare copil în sufletul lui? Programele creșterii lor se activează abia mai târziu, în viața de adult, pentru ca noi să putem măsura cu adevărat. Eu știu fetițe care se simt deopotrivă abandonate de tații lor – fie că mamele încă sunt căsătorite cu aceștia, fie că s-au despărțit. Cu toții știm, din psihologie, câte riscuri există pentru relațiile mature ale fetei de mai târziu, când aceasta crește fără dragostea și atenția autentică a tatălui. Acesta din urmă poate locui în casă ori nu. Conexiunea emoțională face diferența, nu proximitatea, nu acoperișul locuinței. La fel, în cazul băieților. Nu divorțul propriu-zis afectează negativ destinele. Ci emoțiile care-l însoțesc, proiecțiile adulților, stabilitatea lor sufletească, onestitatea și curățirea reziduurilor comportamentale de după.
 
Homosexualitatea este un subiect cu prea multe ramificații comportamentale și cauzale, ca să putem, cred, până astăzi, determina ce anume influențează negativ un copil crescut de părinți gay. Mulți dintre aceștia își au propriile traume, propriile excese, propriile conflicte. Ca oameni, e imposibil să nu își influențeze și ei negativ copiii. În ce măsură fiecare poveste de viață a femeii sau bărbatului gay afectează devenirea unui copil – este prea devreme să vorbim. Nu s-au făcut studii cu toate variabilele sociale, emoționale, culturale. 
 
Știu doar că, la un moment dat, ca educatoare, am avut în grupă un băiețel de 3 ani, care m-a anunțat insistent, din prima zi, că numele lui trebuie să fie de fetiță. A insistat ani de zile cu asta. Acum e un tânăr extraordinar, realizat, responsabil, aproape de 30 de ani și este gay. S-a născut într-o familie hetero, cu oameni excepționali și educați care nu au greșit mai mult decât o facem noi toți în creșterea copiilor noștri. Copilul lor a știut și a insistat de mic că se simte altcineva pe dinăuntru. Un astfel de tânăr are dreptul să crească alți copii, cu partenerul lui? Cunoscându-l, eu i-aș da în adopție un copil.

Raluca Anton: Studiile de specialitate ne arată foarte clar că nu componența familiei este cea care le oferă copiilor starea de sănătate emoțională, ci felul în care acești copii sunt crescuți, focusul pus pe dezvoltarea lor emoțională, pe valori precum libertatea, conectarea.

Iuliana Alexa: Evident că nu e singura variantă. Da, știu doi copii crescuți de două lesbiene, înfiați. Sunt fericiți și deloc gay (sunt adulți acum și au familii clasice). Nu diferă cu nimic, doar că niște capsomani încearcă să convingă lumea că cei crescuți astfel ar fi diferiți. Toate studiile longitudinale – adică implicând colectarea de informaţii în diferite momente, deci pe timp mai îndelungat – arată că cei crescuți în cupluri gay cresc armonios, pentru că sunt doriți și iubiți (nu au apărut în cuplul respectiv accidental); cuplurile gay sunt, în medie, cel puțin în lumea occidentală, mai bine situate social, și asta contribuie la educația mai bună a copiilor etc. 
 
Evident că există și excepții, că doar nu vom sanctifica pe nimeni, y compris părinții gay, dar asta nu înseamnă că, în medie, copiii respectivi nu o duc mai bine decât dacă ar fi crescut într-un orfelinat. Și asta ne interesează atunci când generalizăm, media.

Paula Herlo: Eu am crescut într-o familie monoparentală, la fel ca majoritatea prietenilor mei. Unde mai pui că, din cauza migrației forței de muncă, odată cu plecarea celor patru milioane de români, există case în care copiii sunt crescuți de persoane de același sex: mama și bunica.

Adrian Teleșpan: Cred că unii oameni sunt făcuți (și știu) să fie părinți, indiferent dacă fac asta individual ori într-o formă sau alta de cuplu. Copiii diferă în funcție de această capacitate a părintelui, de a ști să crească un copil. Cred că o mamă singură poate fi capabilă să crească un copil. La fel și un tată singur. În România, nu am avut ocazia să cunosc copii crescuți de cupluri cu doi părinți de același sex, dar sunt convins că un copil poate fi crescut bine sau rău, indiferent de orientarea sexuală. În UK, am cunoscut cupluri de același sex care aveau copii și nu am sesizat nicio diferență între copiii respectivi și cei crescuți de părinți heterosexuali.

Bogdan Nicolai: Întâmplarea face ca majoritatea prietenilor mei să provină din familii monoparentale. Mai mult, chiar părinții mei provin din familii monoparentale. Cu toate acestea, consider că viața m-a binecuvântat cu cei mai buni părinți și cu prieteni pe care m-am putut baza întotdeauna, necondiționat.

Gáspár György: Copiii au nevoie de adulți implicați, care să-i vadă, audă și simtă. Da, majoritatea familiilor pe care le cunosc au o structură și formă ușor diferită de cea compusă din doi părinți care să se înțeleagă bine și să conviețuiască armonios împreună. Familii foarte multe cu doi părinți de același sex, în România, nu cunosc, dar asta nu înseamnă că nu există sau că nu au probleme firești, ca toți ceilalți. Mai degrabă cred că sunt nevoiți să trăiască în izolare, rușine și teamă, ceea ce mi se pare inuman și foarte trist.

Numai între 2016 și 2017, în România au fost abandonați 9.614 copii, conform datelor făcute publice de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Pentru adulții României de mâine ar fi mai bine ca acești copii să rămână instituționalizați până la vârsta de 18 ani sau considerați că ar putea să se dezvolte armonios într-o familie, fie ea și una formată din doi părinți de același sex?

Raluca Anton: Cred că foarte puțini dintre noi ajung să vadă ce înseamnă un copil abandonat, un copil instituționalizat, și care este impactul pe termen lung asupra lui și asupra comunității în care el se va dezvolta. Ceea ce se întâmplă acum, din acest punct de vedere, nu poate fi numit sistem sănătos de creștere și integrare a copiilor abandonați, iar felul în care se desfășoară procesul de adopție este unul mai mult decât inuman. Deci nu, nu cred că acestor copii abandonați le este bine într-un astfel de sistem, ținând cont de faptul că există alternativa unor familii în cadrul cărora să beneficieze de sprijin, conectare, o dezvoltare fizică și psihică armonioasă și să le fie îndeplinite nevoile după care, altfel, tânjesc. Este îngrozitor!

Dragoș Bucurenci: Perspectiva completă este și mai înspăimântătoare. În România, 50.000 de copii trăiesc abandonați, crescuți de stat. Peste 6.000 dintre aceștia suferă în instituții care aduc foarte puțin a cămin familial și foarte mult a pușcărie. Două treimi dintre aceștia au nevoi speciale, de la ușoare la foarte severe, ceea ce-i face mult mai greu adoptabili de către familiile tipice. Oricine a pășit într-un orfelinat știe că unui copil îi va fi întotdeauna mai bine acolo unde există afecțiune, decât între zidurile reci ale unei instituții.

Gáspár György: Am lucrat ani buni cu copiii din centrele de plasament, cu cei din casele de copii sau cu cei care au ajuns pe străzi, ai nimănui, și în niciun caz nu cred că viața lor alături de doi părinți de același sex ar fi mai rea decât ceea ce am văzut. Din contra, consider că fiecare copil are dreptul la o familie – una în care adulților să le pese de starea lui de bine și la care să poată apela pentru ajutor necondiționat.

Adrian Teleșpan: Cred că răspunsul la această întrebare, fără a lua în considerare condițiile precare din centrele de plasament, se înțelege din răspunsurile anterioare. La fel cum unele cupluri heterosexuale reușesc sau eșuează în creșterea unui copil, la fel ar putea reuși sau eșua și cuplurile formate din părinți de același sex.

Oana Moraru: Cred că am răspuns la asta mai sus. Depinde de la caz la caz. Nu toate cazurile și istoricul destinelor gay au fost studiate.

Bogdan Nicolai: Un copil are nevoie de dragoste, de susținere, de înțelegere. Este atât de important ca ei să primească aceste lucruri vitale din partea cuiva, încât sexul părinților este ultima problema pe care mi-aș pune-o. E ușor sa te legi de lucruri mărunte, atunci când nu ești tu cel abandonat, crescut într-un orfelinat, bătut, exclus total din societate, fără nicio șansă.

Iuliana Alexa: Da, așa cum am spus mai sus, există studii clare ce afirmă că dezvoltarea copiilor e perfect în regulă în cupluri gay. Iată aici niște date: choiceconsulting.eu

Paula Herlo: Copiii se dezvoltă cel mai armonios într-o familie, lângă părinți. Instituționalizarea nu e niciodată o soluție pentru ei. Ar trebui să fie temporară, dar la noi nu e. Pentru ei, n-am auzit să se fi gândit cineva la un referendum.

Petronela Rotar: În vremea în care am fost jurnalistă, am fost de multe ori în casele de copii și încă am amintirea îngrozitoare a ochilor lor speriați și traumatizați. Nici nu încape vorbă că acești copii merită iubirea unor oameni, indiferent ce orientare sexuală au ei. Merită să aibă o familie, iar eu cred cu tărie că o familie poate fi formată din oameni care se iubesc, indiferent de sex. De fapt, am cunoscut un cuplu de același sex mult mai stabil și mai plin de iubire decît 80% dintre cuplurile heterosexuale pe care le știu.

℗PUBLICITATE



Alex Livadaru: Această temă, întrebare, nu ar exista cu adevărat, dacă toți acești copii abandonați ar fi înfiați de familiile care se denumesc azi tradiționale și dacă reprezentanții cultelor ar dezvolta programe cu adevărat importante, care să-i ajute să se integreze perfect în societate și să aibă acces la educație, sănătate, să le ofere căldura unui mediu armonios. Abandonarea copiilor într-un mediu instituționalizat este cea mai proastă soluție pentru viitorul lor ca adulți.

Cu ce idei ați crescut despre persoanele din comunitatea LGBT+? S-au schimbat aceste idei pe măsură ce ați înaintat în vârstă sau, poate, după ce ați intrat în contact cu membri ai acestei comunități?

Bogdan Nicolai: În familia în care am crescut, nimeni nu a purtat vreodată discuții despre discriminare. Nu am fost învățat să am nici o atitudine pozitivă, nici una negativă față de persoanele gay, asta pentru că părinții mei nu au considerat că trebuie să mă învețe să iubesc sau să urăsc ceva firesc, absolut normal. E ca și cum ai urî oamenii care preferă să bea suc sau să meargă pe bicicletă și ai considera că numai cei care beau apă și merg cu tramvaiul merită să aibă drepturi.

Oana Moraru: N-am avut niciodată prejudecăți. Deunăzi, un prieten bun și educat, oripilat de ce scriu pe FB despre referendum, mi-a scris în privat că mulți oameni din această comunitate practică perversiuni sexuale, se educă în seminarii cu substanță sado-masochistă etc. Nu știu dacă prietenul meu cunoaște câte cupluri așa-zis normale bărbat-femeie au nevoie de nopțile lor oricât de „deviante“ ca să își împlinească energia sexuală. Nu, nu cred că ce face fiecare om acasă la el sau în consimțământ declarat cu un alt adult poate să mă șocheze vreodată. Energia sexuală este una dintre cele mai puternice energii ale acestei lumi. Cred că noi habar n-avem s-o folosim cu adevărat, puțini știm să ne exprimăm și să simțim cu corpul, puțini avem libertatea de a ieși de sub fricile și stereotipiile părinților noștri. Nu cred că Dumnezeu a lăsat vreo practică sexuală ca fiind ok, ca literă de lege. Dimpotrivă, cred că o parte din ura, prejudecățile și fricile noastre vin și din inhibiții sexuale sau nevoi neîmplinite la acest nivel. Și fiecare dintre noi – dacă am avea curajul să explorăm – avem nebănuite nevoi. Când omenirea își va descătușa energia sexuală și va învăța să o conțină autentic, nu vor mai fi războaie.

Paula Herlo: În copilăria și adolescența mea, subiectul nu exista. Pur și simplu. Odată ce m-am mutat în capitală, mi-am făcut prieteni gay. Îmi pare rău că, în anul în care România împlinește 100 de ani, discuțiile din jurul referendumului ne întorc cu tot atâția ani înapoi.

Gáspár György: Recunosc că, la noi în familie, nu s-a prea vorbit despre acest subiect. Primele informații despre comunitatea LGBT le-am aflat de la colegii de clasă ori de școală și toate erau folosite ca formă de denigrare a ființei umane. Din păcate, în continuare, cei care vor să dezumanizeze o persoană recurg și la utilizare unor etichete cu referire la minoritățile sexuale. Prin urmare, primele trăiri cu privire la acest subiect au activat multă frică și frustrare, așa că mi-a luat ceva timp să îmi găsesc curajul de a vedea ce se află dincolo de aceste emoții neplăcute.

Alex Livadaru: În copilărie și adolescență, nici nu am avut discuții și nici nu am cunoscut persoane din comunitatea LGBT. De-a lungul timpului, am interacționat în diverse situații, în cercuri de prieteni, la muncă și cu oameni despre care am aflat apoi că sunt gay, atât bărbați, cât și femei. Cu unii am legat prietenii strânse, sunt oameni agreabili, inteligenți, cu personalitate, buni profesioniști, decenți. Niciodată nu i-am privit altfel decât ceea ce sunt: persoane exact ca noi toți.

Petronela Rotar: Nu îmi amintesc să fi auzit măcar că există, în copilărie. Apoi, în tinerețe, se mai auzea despre cineva în mare secret că ar fi gay. Mereu mi s-a părut că trebuie să fie foarte greu să fii diferit, într-o astfel de lume, ca cea în care trăim noi. În ultimii 10 ani, am cunoscut și m-am împrietenit cu mulți oameni din comunitatea LGBT, oameni extraordinari, foarte buni profesioniști, cu suflete foarte mari. Apropo de întrebarea de mai sus, orice copil ar fi fericit să trăiască alături de ei.

Raluca Anton: Nu am crescut cu niciun fel de idee despre comunitatea LGBT. Era ceva ce atunci nu se discuta în familie, așa cum cred că se întâmplă și acum în multe familii din România. Lipsa unei educații în acest sens ne duce la a nu avea informațiile necesare pentru a ne construi o părere. Și cum știm că, atunci când creierul nu știe, inventează povești și că, de cele mai multe ori, poveștile pe care le construiește au la bază propriile vulnerabilități, ajungem să inventăm povești care sunt foarte departe de realitate.

Dragoș Bucurenci: Am crescut cu aceleași convingeri homofobe pe care le împărtășeau părinții mei, prietenii lor, profesorii mei, colegii mei, rudele mele. Din fericire, am avut norocul să fiu expus de mic valorilor occidentale și aceste convingeri s-au mai estompat. Dar, deși am învățat să fiu tolerant cu cei pe care-i percepeam ca fiind altfel, în sinea mea am continuat să nu-i accept și să le disprețuiesc alegerile. Asta a făcut să-mi fie cu atât mai greu să admit că, de fapt, nici eu nu am aceeași orientare sexuală ca majoritatea populației. A fost un proces lung și dureros, despre care nici nu pot spune măcar că s-a încheiat cu totul. Un lucru foarte important pe care l-am învățat pe parcursul acestui drum al auto-cunoașterii și auto-acceptării este că cel mai bun antidot împotriva urii este ca cei care sunt homofobi să afle că oameni din jurul lor, prieteni, colegi de-ai lor, sunt homosexuali, bisexuali sau lesbiene. Dar pentru ca acest antidot să funcționeze, tot mai mulți membri ai comunității LGBT+ trebuie să-și accepte, să-și asume și să-și afirme orientarea. Dacă, la început, eu mi-am făcut coming out-ul în principal pentru mine însumi, astăzi am ajuns să mi-l fac în mod repetat nu numai pentru mine, ci mai ales pentru ceilalți, în speranța că voi contribui în felul acesta la crearea unui cerc virtuos al toleranței și al auto-acceptării în societatea românească.

Iuliana Alexa: Nu am avut idei clare până să întâlnesc persoane gay, pentru că, în perioada educației mele, oamenii aceștia nu erau vizibili, se ascundeau și erau și tabuizați sau, dimpotrivă, prezentați drept ceva exotic (îmi amintesc de primele apariții TV ale unei persoane trans, la limita dintre uimire și bătaie de joc, într-un show de divertisment discutabil, care amintea de femeia cu barbă din circul de secol XIX). Când am întâlnit bărbați gay (lesbiene am cunoscut mai puține și, chiar și azi, majoritatea prietenilor mei gay sunt bărbați), nu am avut vreo tresărire de surpriză; când i-am cunoscut mai bine, mi-am dat seama că erau speciali într-un fel anume: ei erau cei care făceau voluntariat, luptau pentru drepturile femeilor, făceau activism pentru propășirea minorităților sărace etc. Prietenii mei gay sunt mai umani, mai săritori și mai prosociali decât prietenii mei hetero (cei comozi și complăcuți în comfortul apartenenței la norma majoritară), calități pentru care îi stimez și pe care le-am învățat de la ei. Am făcut prima dată voluntariat la exemplul unui amic gay.

Adrian Teleșpan: Nu am crescut cu nicio idee despre persoanele din comunitatea LGBT, pentru că am crescut în perioada comunistă și cea imediat următoare. Părerea mea e aceeași ca în cazul tuturor oamenilor. Unii oameni sunt ok, alții nu.

Cum simțiți că v-a afectat pe voi și pe cei din jurul vostru decizia organizării referendumului pentru familie?

Iuliana Alexa: Pe mine mă amărăște. Nu știu cum îi afectează pe alții, dar pe mine, ideea de a le îngrădi niște drepturi pe care oricum nu le au mă scârbește.

Alex Livadaru: Este un referendum care în ochii prietenilor e perceput ca fiind doar o unealtă a puternicilor zilei, folosită în alte scopuri decât cele declarate. Până acum, nu am întâlnit în jurul meu persoane care să spună că vor merge să se exprime prin vot. Tema este văzută ca fiind una falsă, promovarea sub diverse metode și accesarea unor temeri inexistente îi face să refuze să intre într-un joc despre care cred că e doar începutul unor discursuri ale intoleranței, nedemne pentru vremurile pe care le trăim. Eliminarea sistemelor care împiedică frauda, controlul electronic al votanților în timp real pentru a împiedica votul multiplu – toate acestea ridică mari semne de întrebare. Dacă astăzi ieșim să votăm împotriva celor care sunt în comunitatea LGBT, mâine oare ne vor chema la urne să votăm împotriva unor oameni care frecventează bisericile altor culte sau împotriva unor semeni din altă etnie?

Adrian Teleșpan: Eu, personal, nici nu mă pot supăra pe cei care vor merge și vor vota DA, pentru că știu că aceștia sunt manipulați de clasa politică aflată la conducerea țării. Nu mă pot supăra pe un om de la țară, care nu are acces la informație și care află ce e bine și ce e rău din două surse teoretic demne de încredere, statul și biserica.

Paula Herlo: Pe mine mă afectează doar la buzunar. O parte din taxele mele s-au dus în organizarea unui referendum inutil. Definiția familiei există deja în codul civil. Cei care organizează referendumul susțin că apariția definiției în Constituție ne va feri de gândurile năstrușnice ale clasei politice, care ar putea să schimbe prevederile codului civil și să permită căsătoria cuplurilor gay. Uitându-mă la clasa politică, nu i-aș putea bănui vreodată de vederi liberale. Așadar, pentru ce se cheltuiesc în weekend 43 de milioane de euro? Pentru ce? Asociația Dăruiește Viața se chinuie de 4 ani să strângă 10 milioane, ca să ridice un spital pentru copiii cu cancer și nu-mi amintesc să fi venit vreo ofertă din partea statului, că ar vrea să ajute. Sau cum ar fi fost, să fie cheltuiți în cele 2.000 de școli care au, încă, toaletele în curte?

Oana Moraru: Mi-e rușine de cât de înapoiată pare țara asta, deși nu e. Mi-e rușine că, deși oamenii care au voie și nevoie să își exprime opiniile la vot – oricare ar fi ele – nu conștientizează că organizarea acestui referendum chiar acum are miză politică. E un semnal pe care un partid în cădere îl dă Europei, ca să își justifice abuzurile în țară. Problema asta a referendumului zace de vreo doi ani în sertarele clasei de la putere. De ce au scos-o exact acum? Din două motive: pe de-o parte, propaganda rusă, vântul naționalist, tradiționalist, antireformist și desprinderea de Europa; pe de alta, cartea fluturată în ochii UE din mâna unui jucător politic rănit și disperat după libertatea proprie, care nu vrea altceva decât un anumit tip de upper hand: „Iată, nu aveți motive să ne certați pe abuzurile din justiție, voi, ăștia, decadenții, homosexualii și drogații de dincolo de granițe; poporul meu e lângă mine și ține cu tradiția, nu cu aberațiile voastre!“ Referendumul ăsta e o mașinațiune electorală, bazată pe inocența oamenilor și pe sentimentul fals creat de preoțime, acela că prin „da“ nu te lepezi de Dumnezeu, ba, dimpotrivă, îl aperi.

Dragoș Bucurenci: N-am mai simțit de mult atâta ură îndreptată împotriva mea. De fapt, nu am simțit-o cu adevărat niciodată până acum sau n-a fost niciodată exprimată atât de direct. De la o vreme, primesc zilnic înjurături în piața publică; sunt făcut bolnav, idiot, psihopat sau pedofil, cu o seninătate înspăimântătoare; sunt trimis ba la psihiatru, ba la biserică, ba în afara țării. Mi se reproșează că m-am născut în neamul ăsta, că insist să mai trăiesc în țara asta, că nu înțeleg să ascund cine sunt (ca să se poată duce neamul ăsta liniștit la culcare), că nu tac odată din gură (cum fac ceilalți), că n-am citit Biblia sau că, din contra, am citit-o cu rea intenție și că am tupeul să-l citez pe Iisus Hristos în loc să tac. Ultima dată, am citit și la supermarket că vreau să fur copiii altora. N-am disperat niciodată pentru România, întotdeauna am crezut că lucrurile aici vor merge înspre mai bine. Dar n-am mai simțit niciodată atâta lehamite și nu mi-am reproșat niciodată mai mult ca acum că m-am întors în țară, atunci când aș fi putut să n-o fac.

Petronela Rotar: Sunt foarte supărată. Chiar în acest moment, sunt complet blocată pe contul de Facebook și pagina de autor, pentru că am scris lucruri în favoarea comunității gay și am fost raportată masiv. Cred că este un demers profund imoral, necreștinesc (creștinismul ar trebui să fie despre iubire și toleranță) manipulatoriu și anti-european. Este inadmisibil că se încearcă prevenirea (nici măcar blocarea, ci prevenirea!) ca această comunitate să aibă vreodată acces la drepturi civice egale, deși are obligații civice egale. În familia mea extinsă, există oameni cu altă orientare, deci mă și afectează; între prietenii pe care îi consider familie există, de asemenea. Mai mult, cunosc o mulțime de adolescenți minunați care au această orientare, iar lor li se interzice în avans un drept și sunt repudiați de propriile familii. Mă doare inima de tristețe, primesc mesaje continuu de la copii renegați de părinți, pentru că le-au spus că sunt gay.

Raluca Anton: Nu simt că m-a afectat direct pe mine sau pe cei apropiați mie, indiferent de ce orientare sexuală ar avea oricare dintre noi. Dar nedreptatea, ipocrizia, răutatea, instigarea la ură, limbajul agresiv și violența în exprimare a celor care susțin referendumul mi se pare că fac parte dintr-o lume în care nu mi-am imaginat că aș putea să trăiesc vreodată. Iar mașinăria politică care îl construiește mă face să mă înspăimânt, gândindu-mă la viitorul meu și al celor dragi mie.

Bogdan Nicolai: Așa cum spuneam și mai sus, mi se pare un lucru extrem de absurd să pui firescul sub semnul întrebării. În schimb, mi-ar fi plăcut să ne întrebăm cum putem combate corupția, sărăcia, cum putem avea măcar câteva spitale perfect funcționale, cum putem combate lipsa de educație.

Gáspár György: Văd că a apărut o divizare a oamenilor, cei care sunt pro și cei care sunt împotrivă. O perspectivă de genul „dacă nu ești cu mine, ești dușmanul meu“. Și mai observ că nu este prea dispusă lumea să asculte și părerile celorlalți. Ceea ce face ca ruptura dintre noi să devină și mai mare. Este foarte trist că, în 2018, noi, românii, încă nu știm să comunicăm civilizat pe baza unor subiecte care țin de ființa umană. Nu cred că unii sunt buni și că alții ar fi răi, dar consider că este momentul să comunicăm respectuos și deschis pe marginea unui subiect care ar putea afecta oricând viața unui om drag nouă. Știu că orientarea sexuală nu este o alegere, nu este o preferință, este o descoperire care-ți poate transforma viața într-un calvar, când realizezi că semenii tăi nu te pot accepta așa cum ești.

Cum considerați că ne-ar putea ajuta pe noi, românii, adoptarea unei definiții cât mai stricte și concise a familiei?

Adrian Teleșpan: Nu consider că definițiile, în general, pot ajuta un popor.

Dragoș Bucurenci: La fel de mult cum te poate ajuta să-ți bați un cui în talpă, când ai de mers pe jos de la București la Bruxelles.

Gáspár György: Noi suntem și așa destul de limitați în exprimare și privați de drepturi psihologice și emoționale. Am luptat atât de mult și încă muncim serios pentru a vindeca sechelele comunismului – ale impunerii și dictaturii – încât cred că ar fi o dovadă de regresie și îndepărtare de normalitate. Eu consider că toți suntem la fel, toți suntem diferiți, toți suntem normali.

Raluca Anton: În niciun fel! Familia nu se definește, familia se construiește și se susține!

Alex Livadaru: Nu cred – sincer – că ne ajută în niciun fel. Cred că aduce vrajbă, dezbatere inutilă, iar pericolele sunt cu totul altele.

Oana Moraru: Nu ne ajută deloc. Într-o epocă în care s-a diversificat, extins și relativizat însăși definiția părintelui sau profesorului, de ce nu s-ar mișca și alte definiții? Totul se mișcă, se transformă. Cu cât sunt mai rigide definițiile, cu atât vom iubi mai puțin. O minte ținută în lanțurile fricii nu are cum să iubească. Opusul iubirii nu e ura. E frica. Referendumul ăsta este despre frică: frica unui om politic că intră în pușcărie, frica Bisericii că pierde procente de popularitate, frica unor ong-uri că își pierd pâinea, frica unor concetățeni de ceea ce nu înțeleg.

Iuliana Alexa: Nu ajută deloc, dimpotrivă. În loc să evoluăm spre viziuni mai elaborate, mai incluzive, mai moderne, cu totul laice și bazate pe fapte, studii și știință, nu pe emoții și dezgusturi personale, noi ne ducem către idei de Ev Mediu. Nu m-ar mira să apară ideea de a institui dreptul bisericesc ca linie diriguitoare, la un moment dat. Așa, ca în lumea islamică, de pildă… Ce, ar fi departe?! În plus, de când cu referendumul, aud mulți amici gay spunând că vor să emigreze. Și sunt oameni foarte educați, artiști, avocați, medici, inși valoroși. Bine că rămân aici alții, alte valori naționale…

Bogdan Nicolai: Nu cred că actualii guvernanți au interesul de a ne ajuta pe noi, românii, în vreun fel.

Paula Herlo: Pe mine nu mă ajută. Dacă alții se simt mai bine văzând scris negru pe alb în Constituție definiția familiei, atunci îi îndemn să ceară la fel de vehement respectarea unor prevederi deja existente în Constituție: articolul 34, dreptul la ocrotirea sănătății.

Petronela Rotar: Nicicum. Practic, e un demers complet inutil. Câtă vreme cetățenii necăsătoriți pot adopta copii, printre ei sunt și persoane LGBT, deci, din fericire, pot adopta deja copii. Iar de foarte curând, o decizie a CCR recunoaște relațiile homosexuale ca intrând în sfera noțiunii viață de familie. Deci totul e doar un teatru absurd, regizat de BOR și de niște formațiuni ultrareligioase, precum Coaliția pentru Familie – care ar trebui să se numească Coaliția împotriva Familiei, la cum arată agenda ei.

Ce vei face în weekendul în care are loc referendumul? Aveți vreo sugestie sau un îndemn pentru cititorii noștri?

Paula Herlo: O să ies cu copiii în parc, iar pe cititori nu-i îndemn nimic. Fiecare a avut timp și resurse să-și ia informația care să-l ajute să ia o decizie.

Dragoș Bucurenci: Am să merg să pedalez sâmbătă dimineață la competiția de mountain biking „Haiduci și Domnițe“; seara, vreau să-l ascult pe Jonathan Franzen, scriitorul meu american preferat, la Muzeul Țăranului Român. Duminică o să merg la Snagov, să beau câteva pahare de vin bun la Festivalul Vinului Moldovei, iar seara o să mă văd cu prietenii, ca să-mi aduc aminte de ce și de dragul cui am să mai rămân în România o vreme. O să facem clătite, o să mai bem câte un pahar de vin și o să închidem televizorul, ca să uităm de patrie și de glonțul ei cel dulce ca mierea.

Gáspár György: Voi munci. Iar pe cititorii Paginii de Psihologie îi încurajez să poarte cât mai multe discuții civilizate; unele în care să asculte cu aceeași dorință cu care ar prefera să fie ascultați. Și aș mai adăuga că este nevoie de foarte mult curaj, pentru a ne îmbrățișa umanitatea.

Iuliana Alexa: Evident că stau acasă, ceea ce îi sfătuiesc și pe alții să facă. Pentru că dreptul cuiva de a-și vizita persoana iubită atunci când aceasta e la spital nu se supune la vot. Dreptul lui Ionel de a fi tandru cu Georgel (dacă cel din urmă e adult și consimte) nu e ceva de supus la vot. Alergiile personale ale oamenilor trebuie să rămână opinii personale, nu dispoziții legale. Faptul că lui X nu îi place să vadă doi bărbați de mână pe stradă e problema lui X. În aceeași logică, vom putea vota interzicerea alăptării în public, pentru că au unii frisoane de dezgust la vederea unui sân gol, nu-i așa? Vă dați seama ce cutie a Pandorei deschidem? Să le închidem și pe mame undeva, că se excită vreun gagiu la vederea lor! E problema lui Gigel că are frisoane de dezgust sau concupiscență; și este responsabilitatea lui să își controleze reacțiile și comportamentul. Reacțiile îi aparțin. Oare, de ce plasăm în astfel de situații greutatea răspunderii asupra celui aflat în situație de vulnerabilitate – minoritatea sexuală, femeia tânără și atrăgătoare, tânăra mamă stresată de plânsul copilului etc. – și nu asupra celui puternic, majoritarul?

Petronela Rotar: Eu voi merge la școală, am cursuri în weekend la facultate. Iar în rest, voi citi, voi ieși la o cafea cu familia și mă voi plimba. Eu i-aș ruga să se uite în sufletele lor, mai ales dacă sunt creștini, și să găsească acolo iubirea de aproape, nu ura; să găsească acolo și propriile păcate și să nu ridice piatra. Intoleranța, prigonirea celui diferit, ura, toate ne pot atinge pe fiecare, indiferent de orientarea sexuală, de religie sau gen. Deschizând ușa urii, azi prigonim homosexualii, mâine putem fi noi cei prigoniți. Să stea acasă și, dacă tot vor să apere copiii, să-i apere de neiubire chiar pe-ai lor, petrecând un weekend de joacă și conectare cu ei.

Bogdan Nicolai: Voi fi plecat din țară.

Adrian Teleșpan: Nu știu ce voi face, dar știu ce nu voi face. Nu voi vota.

Raluca Anton: Ce fac în fiecare weekend: mă concentrez pe familia mea și nu pe familia altora, pentru că nu am niciun drept să mă amestec în ceva ce nu îmi aparține.

Alex Livadaru: În weekend, am să-mi petrec timpul… cu familia mea. Pe cei care nu-și găsesc vreme sau nu ajung des să-și vadă părinții, copiii, partenerul de viață, îi invit să facă acest exercițiu. Să petreacă acest timp cu familia lor – fiecare așa cum o definește sau unde simte că se află aceasta.

Oana Moraru: Stați acasă și lăsați viața să curgă. Pericolul pentru copiii noștri nu sunt homosexualii. Noi suntem, fiecare dintre noi – cu fricile noastre neconștientizate. Nu mergeți să votați „Nu!“. Pentru ei nu va conta că vă exprimați negativ. Tot ce contează este să contribuiți la prezența de 30%, la împlinirea cvorumului. Ca apoi să se fluture steagul „pur românesc și ortodox-creștin“ – un fel de primă declarație de desprindere de valorile europene și o monedă de schimb pentru cei certați cu justiția, în țara asta.

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0