Cât de normală sau de anormală este lumea în care trăim? Cum putem avea grijă ca fiecare ființă umană să-și găsească locul și să nu rămână nimeni pe dinafară? Cât de mult am ajuns să renunțăm la umanitatea noastră, de dragul mesajelor pe care cultura ni le transmite fără de știre? Sunt doar câteva întrebările ce ne-au trecut prin minte, odată ce am început să lecturăm noul volum al lui Gabor Maté, Mitul normalității. Și pentru că am fost curioși să află mai multe, am invitat câțiva dintre contributorii Paginii de Psihologie, specializați în psihiatrie și psihoterapie, să ne împărtășească din viziunea și experiența lor clinică.
Repondenții acestui panel sunt: ● Andrada Lupșe (doctor în psihologie, terapeut imago certificat internațional și contributor la paginadepsihologie.ro) ● Gabriel Panțiru (psiholog și psihoterapeut format în traumatologie, contributor la paginadepsihologie.ro) ● Cristina Petrescu-Ghenea (medic psihiatru și psihoterapeut relațional, coordonator de programe de formare în cadrul AMPP și gazdă a podcastului Reconectat) ● Sabina Strugariu (psiholog și psihoterapeut integrativ, contributor la paginadepsihologie.ro).
Cât de „normală“ este lumea în care trăim?
Andrada Lupșe: Trăim într-o lume și o cultură a urgentării, iar în mentalitatea colectivă oamenii ar trebui să se adapteze la această „normalitate“: ignorarea sau sacrificarea propriilor nevoi, a munci până la epuizare e văzut ca ambiție, depășirea limitelor e încurajată în medii profesionale, chiar dacă vine la pachet cu stări de burnout. Tot o „normalitate“ a lumii în care trăim este să avem atâta progres tehnologic, dar să fim încă deficitari la a ne cunoaște propriile senzații, gânduri, emoții, comportament, tânjind după conectare și siguranță în relațiile noastre, dar neștiind cum să le obținem.
Sabina Strugariu: Nu consider că lumea în care trăim este „mai normală“ sau mai „puțin normală“ decât au fost sau sunt toate celelalte lumi posibile. Însă, cred că „nevoia de normalitate“ este trăită mai intens, de când apariția internetului a făcut filtrarea informației tot mai dificilă, și căutarea unei siguranțe și a unui adevăr unic și constant valabil aproape imposibilă. Dacă este să definim „normalitatea“ ca fiind atributul majorității, atunci întrebarea ar putea fi nu dacă trăim într-o lume normală, ci dacă normalitatea majorității are la bază valori fundamentale sănătoase și funcționale. În vâltoarea dezvoltării tehnologice și sub masca progresului, promovează o cultură, mai degrabă toxică, a falsității, acumulării, superficialității, negării și, într-un final, a însingurării și alienării.
Cristina Petrescu-Ghenea: Dacă este să mă refer strict la omenire, cred că lumea în care trăim are o serie de comportamente nesănătoase, mai ales din punct de vedere relațional, dar firești, luând în considerare trecutul cu toate dificultățile care au dus la traumatizarea noastră colectivă.
Gabriel Panțiru: Lumea este „normală“, în măsura în care noi o percepem ca fiind asemănătoare cu imaginea pe care o avem în mintea noastră. Construim această imagine a lumii pe parcursul întregii vieți și ea ne spune cum „ar trebui“ să arate lumea și cum „ar trebui“ să se comporte ea. Am putea-o privi ca pe o hartă a lumii. Însă harta nu e terenul și lumea nu va fi niciodată asemenea modelului nostru interior. Cu cât imaginea aceasta interioară este mai schematică și mai rigidă și cu cât schimbările din exterior sunt de mai mare amploare, cu atât vom percepe lumea din afara noastră ca fiind mai „anormală“.
Care sunt mesajele culturale care ne îndepărtează de noi înșine și de esența noastră relațională?
Cristina Petrescu-Ghenea: Cel mai toxic mesaj, din punctul meu de vedere, este viziunea individualistă pe care o are societatea modernă, credința distorsionată conform căreia am fi entități separate. Am pierdut de mult din vedere cât de interconectați (sau intraconectați, după cum zice dr. Daniel Siegel) suntem între noi ca persoane, dar și cu natura și universul.
Andrada Lupșe: Cred că unul dintre cele mai puternice mesaje care ne îndepărtează de noi înșine și de esența noastră relațională este „trebuie să te descurci singur și să nu te intereseze de cei din jur“. Oamenii tânjesc după a se simți conectați atât cu ei înșiși, cât și cu cei din jur și doar îndeplinindu-ne această nevoie de bază putem crea un spațiu de siguranță relațională.
Gabriel Panțiru: Dacă dorința noastră cea mai profundă este să ne simțim văzuți și să știm că nu suntem singuri, atunci toate mesajele culturale care încurajează lupta în defavoarea păcii, severitatea în defavoarea blândeții, puterea în defavoarea vulnerabilității, competiția în defavoarea colaborării, care accentuează diferențele în defavoarea lucrurilor care ne fac asemănători ne îndepărtează de noi înșine și de nevoile noastre. Ele alimentează frica în interiorul nostru. Pentru a ne simți văzuți cu adevărat, avem nevoie să trăim un sentiment de siguranță, care să ne permită să ne arătăm vulnerabili. Avem nevoie ca celălalt să ne poată vedea în neputința, singurătatea, tristețea, frica, disperarea sau descurajarea noastră.
Sabina Strugariu: Acel gen de mesaje care promovează competiția și valorile individuale în defavoarea colaborării, solidarității, compasiunii și empatiei. Mesaje de genul: „Dacă nu ești cel mai bun, riști să pierzi în fața altcuiva (mai bun, mai tânăr, mai nou etc.)“; „Nu trebuie să le arăți oamenilor punctele slabe“; „Nu e bine să-ți refuzi superiorii, căci te vor înlocui“; „În societatea asta numai dacă ești leneș nu reușești“; „Oamenii care te ajută au mereu un interes ascuns“; „Este rușinos să ceri ajutorul și o formă de slăbiciune: cei puternici se descurcă mereu singuri“ etc.
Vorbim tot mai mult și mai des despre starea de bine și sănătatea mintală. Chiar avem grijă să ne fie bine sau doar ne prefacem?
Sabina Strugariu: Primul pas în calea spre schimbare și transformare este conștientizarea – acesta este un pas important și necesar, dar nu suficient. Nu putem să ne confruntăm cu lucrurile a căror realitate o evităm și nu putem nici să avem grijă de sănătatea noastră fizică și mintală, doar la nivel de discurs. Este nevoie de curiozitate și disponibilitatea de a depune efort și de a cere ajutor, și de a recunoaște propriile limite și de a accepta libertatea și limitele celorlalți. Și e nevoie de multă vulnerabilitate și de un dram de curaj, pentru a ne expune în durerea noastră în fața unei societăți construite, mai degrabă, pe o idee de sine falsă, care nu e bine, dar nu incomodează cu dificultățile sale, ci se ascunde în spatele unui discurs tot mai supraraționalizat despre starea de bine.
℗PUBLICITATE
Andrada Lupșe: Cred că fiecare dintre noi încearcă să aibă grijă de sănătatea sa mintală, iar acest lucru se vede și din faptul că a crescut rata oamenilor care apelează la psihoterapie, oameni care au înțeles că e important să învețe să cultive relații sănătoase în cuplu și familie, dar și la locul de muncă. Cu toate acestea, încă trăim într-o societate care pune accentul pe rapiditate, eficiență, urgentare și toate acestea doar contribuie la menținerea sistemului nostru nervos într-o stare continuă de activare, care nu facilitează starea de bine.
Gabriel Panțiru: Cred că avem grijă de noi atât cât putem, la un moment dat. Pentru a putea manifesta mai multă grijă, avem nevoie să ne putem evalua corect starea de bine și să știm ce avem de făcut. Pentru a ne evalua corect starea de bine, trebuie să ne validăm emoțiile și trăirile cele mai inconfortabile din interiorul nostru. Acest lucru nu e tocmai ușor. Am fugit o viață întreagă de ele și, fără să vrem, am construit o mulțime de ziduri în jurul lor. Iar atunci când găsim în noi curajul de a pleca în căutarea lor, descoperim că avem nevoie să învățăm cum să avem grijă de ele. Acele trăiri și emoții au stat tot timpul ascunse de ceilalți și de noi înșine, pentru că nimeni nu a știut cum să se uite la ele și cum să le îngrijească.
Cristina Petrescu-Ghenea: Eu am încredere că fiecare face cât de bine poate, date fiind condițiile cu care avem de-a face la nivel sistemic: rasismul, homofobia, transfobia, misoginismul și toate celelalte sisteme de opresiune, care ne țin captive și ne limitează accesul la resurse reale, care ne-ar putea îmbunătăți starea de bine.
Ce este și ce nu este trauma, din punct de vedere psihologic?
Gabriel Panțiru: Trauma este o ruptură care apare în psihicul nostru, atunci când ceea ce se întâmplă în afara noastră este perceput în interior ca o amenințare la integritatea noastră fizică sau psihică. Trauma apare atunci când ne simțim copleșiți de sentimente de vulnerabilitate, neputință, lipsă de control și de protecție. Trauma apare atunci când singura „scăpare“ este aceea a ruperii de trăirile insuportabile din interior. Ruptura este automată și se produce la nivel inconștient. În lipsa unei conectări profunde cu o altă ființă umană, care să ne însoțească și să ne facă să ne simțim în siguranță, aceasta rămâne necunoscută minții conștiente și se rigidizează. Atât timp cât ne păstrăm capacitatea de a părăsi mediul sau de a modifica sau controla ceea ce ni se întâmplă, contextul exterior rămâne unul stresant, dar nu traumatizant.
Andrada Lupșe: Trauma nu este despre evenimentul în sine, ci este despre povestea sau gândurile pe care le dezvoltăm despre eveniment. Atunci când trecem prin momente dificile, fără să avem experiența ghidajului emoțional, pentru a înțelege ce ni s-a întâmplat, mintea intră în modul de protecție, încercând să spună o poveste care să dea sens celor întâmplate. Astfel, ajungem să internalizăm gânduri distorsionate despre noi înșine, care reflectă că nu merităm sau că nu suntem destul de buni, gânduri care ne influențează mai departe comportamentele.
Cristina Petrescu-Ghenea: Dincolo de a da o definiție traumei, aș prefera să vorbesc despre faptul că trauma este un cuvânt de care multă lume se ferește, chiar și în situații în care ar fi foarte potrivit să folosim această terminologie. Realizez că poate fi greu să ne uităm la rănile noastre, să le conștientizăm și să le acceptăm, mai ales într-o lume care nu ne pune la dispoziție prea multe resurse pentru vindecare. Însă fără a numi durerea, vindecarea nu poate începe.
Sabina Strugariu: Din punct de vedere psihologic, trauma este văzută ca blocajul, ruptura, rana interioară ca răspuns la un eveniment dificil, pe care persoana îl trăiește în tăcere sau singurătate. De regulă, oamenilor le este mai ușor să identifice și să vorbească despre traumele majore sau colective, de tipul catastrofelor naturale (inundații, cutremure, etc.), război, crize economice, ș.a.m.d., decât despre micro-traume: neglijență, abuz verbal, emoțional sau fizic, dependența unui membru al familiei, sentimentul de inadecvare, de a nu fi suficient de bun, de a nu te simți iubit în familie sau comunitate etc. De asemenea, nu toate evenimentele cu potențial traumatic ajung să se simtă ca atare, dacă există suficient spațiu de procesare, integrare și reglare emoțională, în prezența cuiva, empatic, curios și disponibil.
Cum putem să ne păstrăm autenticitatea, într-o lume în care cineva vrea să ne spună la fiecare pas „cine suntem și de ce avem nevoie“?
Andrada Lupșe: Cred cu tărie că autenticitatea e strâns legată de capacitatea noastră de a avea grijă de modul în care ne „cheltuim“ energia vitală. Dacă suntem constant în alertă, nu putem să ne auzim vocea interioară, care ne ghidează și care ne spune ce e prea mult sau prea puțin pentru noi și, astfel, nu știm să (ne) alegem și ajungem să ne sacrificăm propriile nevoi, respectiv, autenticitatea. O modalitate de a ne păstra autenticitatea e să ne întoarcem atenția înspre senzațiile din corpul nostru, să observăm ce simțim în corp, în diferite situații: oare, îmi simt corpul ușor sau rigid? Mă simt tensionat sau fluid? Și dacă aceste senzații ar putea vorbi, oare ce mi-ar spune? Știu să ascult ce îmi spune corpul?
Sabina Strugariu: Pentru a ne putea păstra autenticitatea este nevoie, mai întâi, să intrăm în contact cu ea – să ne înconjurăm de acei oameni împreună cu care ne putem descoperi în unicitatea noastră, care ne încurajează să fim, mai degrabă, curioși cu privire la propriile nevoi și credințe și reacții emoționale. Un alt aspect important ar fi acela de a risca să ne dăm timp – într-o lume în care totul se întâmplă pe repede înainte și există o presiune tot mai mare de a face tot mai multe – să ne dăm timp pentru a simți, pentru a experimenta, pentru a analiza, pentru a gândi-răzgândi, pentru a ne verifica corpul, starea etc. Să ne creăm un ritual din a ne conecta la propriul corp și la propriile nevoi și să punem sub semnul întrebării mai întâi ce vine din exteriorul nostru, din interiorul nostru.
Gabriel Panțiru: Cred că o cale către autenticitate este aceea a conectării cu nevoile noastre cele mai profunde. Nu este ceva ușor de făcut, pentru că multe din nevoile noastre nu au fost împlinite și continuă să nu fie împlinite. Conectarea noastră cu aceste nevoi aduce cu ea și o conectare cu durerea neîmplinirii lor. Dar odată ce vom putea sta cu tristețea, frica, disperarea și suferința asociate acestor nevoi, odată ce vom da voie acestor emoții să iasă la suprafață și să se transforme, vom ști cu mai multă claritate cine suntem și de ce avem nevoie.
Cristina Petrescu-Ghenea: Nu știu dacă există o rețetă universal valabilă și un răspuns simplu la această întrebare. Cred că avem nevoie de un proces colectiv de vindecare, la nivel global. Dincolo de conștientizarea sistemelor de opresiune, care ne spun cine și cum să fim, avem nevoie de suportul unei comunități ale cărei valori comune să fie compasiunea și dragostea față de tot ceea ce ne înconjoară. Autenticitatea nu poate exista în pustnicie, ci este o trăsătură care se manifestă în relații. În relația cu sine, cu cei din jur, dar, neapărat, și în relația noastră cu natura!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
