fbpx
skip to Main Content
Panel Online: Parentingul îi Implică și Pe Tați

La majoritatea evenimentelor de parenting, în sală vedem preponderent femei. Înțelepciunea tradițională spune că femeile sunt mai deschise față de relațiile interpersonale și, pentru mult timp, ele au fost singurele responsabile de creșterea și educarea copiilor. Dar, în lumea modernă, odată cu egalitatea de șanse și evoluția constantă a omenirii, se consideră tot mai important ca și tații să intre cu adevărat în viața de familie. Pentru a ne forma o părere avizată cu privire la implicarea taților în parenting, am cerut răspunsuri din partea unor oameni care studiază cu atenție știința relațiilor și care și-au făcut o misiune din a promova dreptul tuturor copiilor la un parenting de calitate.

Repondenții acestui panel sunt:

Diana Stănculeanu – psihoterapeut și expert național în sănătatea mintală a copilului și adolescentului
Cornelia Paraipan – psihiatru și psihoterapeut de familie și cuplu
Nora Neghină – psiholog și expert Mindsight
Zeineb Dakhel – psihiatru și psihoterapeut de familie și cuplu (în formare)
Gabriel Panțiru – psiholog și masterand în cadrul UBB

Ce ne spune știința despre rolul taților în creșterea și educarea copiilor?

Diana Stănculeanu: Știm cu dovezi că, în afara de sarcină, naștere și alăptare la sân, tații pot face aceleași lucruri pe care le fac mamele în procesul de creștere, îngrijire și educare a copiilor. Rolul lor este la fel de complex și important precum cel matern, iar implicarea tatălui, cu cât e mai timpurie, cu atât e mai benefică. (Și, când spunem „timpurie“, avem în vederea inclusiv perioada de sarcină, când susținerea viitoarei mame este crucială.) Nu întâmplător așadar, la nivel mondial, mai mult de 50 de state au reglementat dreptul tatălui la concediu plătit pentru creșterea și îngrijirea copilului, ca urmare a sutelor de studii ce au pus în evidență beneficiile uriașe pe care le are implicarea tatălui în viața bebelușului încă din primele zile.

Cornelia Paraipan: În concluziile studiilor științifice, implicarea activă a taților în dezvoltarea copiilor este asociată cu o mai bună dezvoltare a limbajului la copii, rezultate academice mai bune, scăderea abandonului școlar și un risc scăzut al tulburărilor comportamentale (adicții, delicvență) și emoționale, pe parcursul vieții copiilor. Impactul implicării taților în viața copiilor este unul de lungă durată – fie că provine direct din relația cu aceștia, fie că e mediat prin intermediul relației taților cu mamele copiilor.

Zeineb Dakhel: Dacă în prima jumătate a secolului XX rolul tatălui în familie era în principal acela de furnizor, revenindu-i mamei responsabilitatea creșterii copiilor, începând din anii ’70 a început să se vorbească din ce în ce mai mult despre multitudinea rolurilor și necesitatea implicării acestuia în dezvoltarea armonioasă a celor mici. Există sau nu efecte unice pe care le are implicarea unui tată în creșterea și educarea copiilor? Părerile sunt controversate, însă oamenii de știință cad de acord că esențială este calitatea parentingului și o viață de familie cu solide baze de siguranță.

Nora Neghină: Cred că multă vreme știința nu s-a aplecat suficient asupra importanței rolului taților. Din fericire, astăzi știm că este la fel de important ca și rolul mamei. De relația pe care o are copilul cu tatăl depinde modul în care copilul relaționează cu ceilalți. În ceea ce le privește pe fete, imaginea tatălui este determinantă pentru relațiile pe care le vor stabili la vârsta adultă cu reprezentanții sexului opus, fie ei prieteni sau iubiți, fie colegi de muncă. În ceea ce îi privește pe băieți, imaginea tatălui este determinantă pentru modul în care își vor construi sinele în relația cu alții.

Gabriel Panțiru: Cercetările din ultimele două decenii ne spun că nu mai putem vorbi de un rol, ci de rolurile pe care le joacă tații în creșterea și educarea copiilor. Tații pot fi companioni sau parteneri de joacă, modele sau ghizi morali, profesori sau protectori, furnizori de resurse financiare sau de îngrijire. Tații pot fi un sprijin emoțional important atât în viața copiilor, cât și în viața mamei. Asumarea acestor roluri depinde însă de fiecare dintre ei și de cât de mult vor să se implice în creșterea propriilor copii.

Cu ce sunt mai bine echipați, din punct de vedere psihologic, acei copii care au tați prezenți și implicați?

Gabriel Panțiru: Numeroase studii au arătat că implicarea taților în viața copiilor se asociază cu competențe cognitive sporite, empatie crescută, limbaj expresiv dezvoltat, mai puține credințe stereotipe de gen și un sentiment mai puternic că sunt capabili și au resursele interioare necesare pentru a reuși în ceea ce-și propun. În plus, așa cum arată prof. Michael Lamb (2010), copiii care au cu propriii părinți (mame și tați) „relații sensibile, reciproce și care le oferă susținere și securitate sunt mult mai bine ajustați psihologic, comparativ cu cei care au relații mai puțin satisfăcătoare“.

Diana Stănculeanu: O relație de atașament sigură, în care copiilor le este încurajată explorarea și le este permis să se descurce în situații de noutate, să dezvolte de timpuriu abilități de rezolvare a problemelor, să aibă o toleranță crescută la frustrare și o reziliență bună la streș, în general;  funcționare cognitivă de nivel superior, abilități de rezolvare a problemelor, flexibilitate și adaptare în situații complexe, control crescut al impulsurilor, stimă de sine, relații interpersonale facile și pozitive, nivel crescut al comportamentelor prosociale, nivel scăzut al celor de risc (agresivitate, consum de substanțe, abandon școlar) – iată doar câteva dintre achizițiile cu care un tată implicat și prezent își poate ajuta copilul.

Zeineb Dakhel: Unele studii arată un nivel cognitiv mai bun, empatie mai dezvoltată, mai puține stereotipuri legate de gen și un locus al controlului mai degrabă intern (măsura în care un individ simte că deține controlul asupra evenimentelor cu impact asupra vieții sale), la copiii cu tați mai implicați.

Nora Neghină: Unele dintre primele studii efectuate pe tema impactului pozitiv al taților au arătat că, la vârsta adultă, copiii acestora aveau capacități cognitive mai dezvoltate și succes profesional mai mare (inclusiv slujbe mai bine plătite). Ulterior s-au găsit corelații cu o mai bună stare de sănătate, stimă de sine ridicată, risc scăzut de tulburări mentale, precum și risc scăzut de eșec școlar și mai puține comportamente de risc (consum de alcool, abuz de substanțe, comportament promiscuu).

Cornelia Paraipan: Copii ce cresc în familii în care tatăl are un rol activ în viața și educația lor sunt mai bine pregătiți din punct de vedere social, emoțional și educațional, decât copiii ce cresc în familii în care acest lucru nu se întâmplă. Fetele ce au o relație și o comunicare deschisă cu tatăl lor au o mai bună stimă de sine, se simt mai încrezătoare și își încep viața sexuală mai târziu. Iar băieții nu sunt tentați să se antreneze în comportamente riscante și sunt mai conștienți de emoțiile lor, pe care le exprimă mai frecvent în propriile relații.

Prin ce diferă atașamentul pe care îl dezvoltă copilul cu tata, față de cel dezvoltat cu mama?

Zeineb Dakhel: Michael E. Lamb, specialist în psihologie developmentală, susține că rolul matern și cel patern sunt mai degrabă dominate de asemănări decât de deosebiri. Practic, atât timp cât copilul are parte de siguranță, căldură și apropiere, rezultatele vor fi favorabile, indiferent de genul adultului care le oferă. Se știe că, pe parcursul sarcinii și după naștere, mamele experimentează fluctuații hormonale cu un rol esențial în dezvoltarea atașamentului. Studiile arată, însă, că și partenerii lor trec prin niște modificări hormonale foarte similare, înregistrând niveluri crescute de prolactină și cortizol și nivel scăzut de testosteron – care îi înarmează pe aceștia cu resursele necesare pentru a răspunde, cu consecvență și căldură, nevoilor copilului.

Cornelia Paraipan: Tații pot avea un rol complementar, din perspectiva dezvoltării atașamentului la copii. Ei pot acționa precum un „liant de siguranță“ pentru copil în relația cu lumea exterioară, prin crearea unui mediu sigur și oferirea de suport emoțional, dar și fizic mamei în perioada pre- și postnatală. Iar atașamentul dezvoltat în relație cu tatăl încurajează la copii explorarea mediului cu curiozitate și încredere în sine, mai multă autonomie, precum și o dezvoltare socială și cognitivă mai bună.

℗PUBLICITATE


Nora Neghină: Am citit undeva (nu mai știu exact unde) că „mama este cea care aduce copilul pe lume, dar tatăl este cel care îi arată lumea“. Cred că asta spune tot!

Gabriel Panțiru: Studiile longitudinale realizate au oferite rezultate mixte. Într-unele dintre ele, în special în primul an de viață al copilului, nu s-au observat diferențe în atașamentul față de cei doi părinți. În altele, mamele au fost cele preferate. S-a observat faptul că implicarea crescută a taților întărește atașamentul copil-tată, însă, atunci când mamele își asumă principala responsabilitate în îngrijirea copilului, foarte probabil ele vor fi principala figură de atașament. Legăturile de atașament se formează însă cu ambii părinți la aceeași vârstă.

Diana Stănculeanu: Îmi permit să citez din cuvintele unui copil de la care eu am învățat enorm. „Vezi tu“, îmi spunea el înțelept, „când mami zice că sunt frumos și deștept, eu știu că zice așa pentru că mă iubește. Da când zice tati, chiar mă gândesc că e de adevăratelea“. Atașamentul sănătos și credința că este iubit, acceptat și protejat reprezintă bazele stimei de sine pentru fiecare copil, iar aici contribuțiile ambilor părinți sunt cruciale. Nuanțarea mesajelor paterne, însă, pe măsură ce copiii cresc, le permite acestora o cunoaștere de sine complexă și apoi, dezvoltarea respectului față de sine, pe care orice ființă umană îl datorează sieși.

Cum poate compensa o mamă absența sau neimplicarea tatălui?

Diana Stănculeanu: Având grijă de ea astfel încât să nu se epuizeze, dacă este părinte unic. Copiii au nevoie să vadă în părinții lor modele de funcționare echilibrată, autonomă; să învețe de la ei cum să își construiască vieți sănătoase, în care grija față de sine este prezentă. Un părinte epuizat rareori reușește să facă asta. Apoi, permițând, cu responsabilitate maximă, accesul în viața copilului a altor „figuri paterne“ (fie membri ai familiei extinse, fie un nou partener), în legătură cu care copilul să își îmbogățească universul relațional, cu toate beneficiile ce decurg de aici.

Nora Neghină: Consider că este o „povară“ prea mare de pus în spatele mamei (care are suficient de multe de făcut) să „umple“ și rolul tatălui – și nu aș recomanda. Însă cred că se pot găsi modalități destul de simple de a-i oferi copilului un model masculin (un bunic, de exemplu) sau povești despre tatăl absent și chiar despre personalități masculine. Cartea Povești pentru băieți care au curajul să fie altfel cred eu că este perfectă pentru așa ceva.

Cornelia Paraipan: Sunt de părere că ambii părinții sunt indispensabili în viața copilului și că absența sau neimplicarea unuia nu poate fi compensată de către celălalt părinte, decât prin niște sacrificii și eforturi emoționale și fizice mult prea mari – ce sunt plătite frecvent atât de copil, cât și de către părintele prezent. Compensarea, dacă e să se facă, implică alți oameni (bunici, tați adoptivi, prieteni, societate etc.) ce pot fi un sprijin pentru mamă și copil.

Zeineb Dakhel: Peggy Drexler, doctor în psihologie și profesor asistent la Universitatea Cornell, a efectuat un studiu în care a urmărit peste 60 de familii fără tată, pe parcursul a zece ani. În cartea sa, Raising boys without men, apar o serie de strategii folosite de mame singure sau cupluri de mame gay, printre care următoarele: se asigură că le facilitează copiilor interacțiunea cu figuri masculine din familie sau comunitate (bone, antrenori sportivi, prieteni de familie etc.); își ghidează copiii în procesul de a alege modele care au valori și trăsături pe care aceștia le consideră importante; se asigură că cei mici găsesc calități demne de imitat atât în bărbații, cât și în femeile din viața lor, contribuind astfel la ștergerea stereotipurilor legate de gen și ajutându-i să experimenteze o gamă cât mai variată de identități sociale și de activități din care să aleagă ceea ce li se potrivește.

Gabriel Panțiru: Nu cred că absența sau neimplicarea tatălui poate fi compensată sau că un părinte îi va putea oferi vreodată copilului ceea ce îi pot oferi doi părinți prezenți și implicați. Mai mult, cred că ideea de „compensare“ nu face decât să pună și mai multă presiune asupra părintelui care trebuie să facă față singur îngrijirii și creșterii copilului. Studiile au arătat că absența fizică a tatălui are un impact negativ asupra copilului, în principal prin faptul că o serie de roluri paterne – cum sunt cele de a oferi sprijin economic, social sau emoțional – rămân îndeplinite inadecvat în interiorul familiei.

Un mesaj pentru acei tați care își doresc să fie mai implicați în viața copilului, dar nu știu cum să facă asta.

Cornelia Paraipan: Tații pot face tot ce fac și mamele, când vine vorba de dezvoltarea copiilor. Sunt echipați biologic, emoțional și relațional pentru rolul acesta. Ce nu pot face este să dea naștere și să alăpteze. Atât. Așadar, mesajul meu ar fi legat de: asumarea responsabilității parentale, disponibilitate fizică și emoțională pentru copii, curiozitate în relația cu aceștia și încredere în ei înșiși, precum și în rolul lor de părinte.

Zeineb Dakhel: De-a lungul timpului, în literatura de specialitate au apărut multiple încercări de a conceptualiza implicarea taților. Se pare că un tată implicat este un tată care petrece timp de calitate cu copilul, oferă îmbrățișări, își mărturisește iubirea, negociază reguli, participă la îmbăiere și la schimbatul scutecelor, alege și participă împreună cu copilul la activități recreative, contribuie la alegerea unei școli, face programări la pediatru, se implică în jocuri etc.

Nora Neghină: Îmi este destul de greu să mă pun în pielea unui tată… dar aș zice că, în primul rând, ar trebui să se lase ghidat de copil, să-l lase pe copil să-i arate ce are de făcut. Ar mai putea, de asemenea, să se gândească la ce-i plăcea (sau i-ar fi plăcut lui) ori la cum era (sau i-ar fi plăcut lui să fie) tatăl său, când era mic – acesta fiind un bun prilej să retrăiască momente dragi sau să aibă grijă și de copilul său interior.

Gabriel Panțiru: Cred că înainte de a ști „cum“, ar fi util să știm „de ce?“. Și, aici, poate fi de ajutor ca noi, tații, să ne uităm la relația cu propriul tată. Cum a fost? Ce-am schimba? Cu toții pornim în creșterea copiilor cu un model inconștient de parenting, format în primul rând prin contactul cu propriii părinți. Explorarea acestui model ne poate ajuta să știm cu mai multă claritate ce fel de tată vrem să fim sau cum vrem să arate relația cu copilul nostru peste 20 de ani. Având această claritate în minte, cred că putem găsi mai ușor modurile cele mai potrivite de implicare în viața copilului.

Diana Stănculeanu: Să o facă de la început, din primele zile. Să nu uite că, pe pieptul lor mare, în acordul bătăilor inimii lor de proaspăt tătic, puiul cel mic învață ce este siguranța, protecția și iubirea.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută