Mai mult ca oricând, pentru omul modern al secolului XXI, este extrem de tentant să fie perfect și invulnerabil; însă s-ar putea ca această raportare față de sine, viață și relații să nu fie deloc potrivită pentru condiția noastră umană. Și pentru că se vorbește despre perfecțiune ca despre o virtute esențială, pentru muritorii zilelor noastre, am vrut să aflăm și părerea psihologilor; a oamenilor care nu doar studiază aspectele interioare ale minții umane, dar care au și acces direct la cele mai intime gânduri și povești ale noastre. Astfel, am pornit pe calea adevărului cu privire la descoperirea acestei armuri „de douăzeci de tine“ (cum îi spune experta în științe sociale dr. Brené Brown), pe care o construim în jurul nostru crezând că ne va proteja, când de fapt, perfecționismul, ne împiedică să fim văzuți așa cum suntem cu adevărat.
Perfecționismul este unul dintre cele mai subtile mecanisme de apărare, pe care noi, oamenii, îl folosim adesea inconștient. Am putea spune că este precum o atitudine defensivă care ne face să trăim cu convingerea că dacă facem lucrurile perfect și dacă ne trăim viața perfect, vom reduce semnificativ durerea și suferința. Dar, în fapt, acest obicei nu face altceva decât să ne dezumanizeze și să ne distanțeze tot mai mult de cine suntem ca oameni. De ce nu conduce perfecționismul la împlinire și o dezvoltare armonioasă, vom afla în panelul online de mai jos.
Repondenții acestui panel online sunt:
• Alexandra Huh – psiholog și doctorand în psihologie în cadrul UBB. Contributor al platformei paginadepsihologie.ro.
• Nora Neghină – psiholog, expert Mindsight. Contributor al platformei paginadepsihologie.ro.
• Roxana Nicolau – psiholog clinician și psihoterapeut specializat în psihoterapia schemelor, formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
• Anca Pavel – psiholog și psihoterapeut de familie și cuplu, contributor al platformei paginadepsihologie.ro.
• Cristina Petrescu Ghenea – medic specializat în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de familie și cuplu, coordonator al grupurilor de formare complementară în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.
Cum putem defini perfecționismul și de ce este acesta nociv pentru ființa umană?
Cristina Petrescu Ghenea: Perfecționismul este un sistem de convingeri distorsionate care are ca idee centrală impresia că lucrurile ar trebui să se alinieze unor standarde foarte înalte, frecvent nerealiste. El este nociv din multe puncte de vedere printre care și acela că perfecțiunea nu există, ea nu poate fi atinsă niciodată și nici definită. Perfecționismul presupune o viață bântuită de neliniștea și sentimentul de eșec date de faptul că „întotdeauna se poate mai bine“.
Roxana Nicolau: Perfecționismul poate fi definit ca o trăsătură de personalitate în care o persoană se străduiește să atingă perfecțiunea în performanță și stabilește standarde excepțional de înalte pentru sine sau ceilalți. Poate să apară sub cel puțin două forme: perfecționismul orientat către propria persoană atunci când standardele ridicate se referă doar la propria persoană și perfecționismul orientat asupra celorlalți atunci când standardele privesc performanța persoanelor din jur.
Alexandra Huh: La fel văd și eu perfecționismul este o trăsătură de personalitate. El ne poate ajuta să ne urmărim și să ne atingem scopurile, dar în același timp poate fi nociv pentru noi. Standardele înalte pe care ni le setăm, teama de a greși și de a fi percepuți negativ de cei din jur și critica crescută față de propria persoană, pot duce la: depresie, anxietate, stres, burnout și o stimă de sine scăzută.
Anca Pavel: Literatura de specialitate face distincție între perfecționismul pozitiv – care stimulează atingerea standardelor personale și perfecționismul negativ – caracterizat printr-o dorința obsesivă de perfecțiune. În zona toxică, perfecționiștii nu fac o diferență între propria persoană și reușitele sau nereușitele lor. Orice nereușită îi duce din ce în ce mai aproape de devalorizare, rușine de sine, teamă de ridicol, credința că nu pot fi acceptați și iubiți până nu sunt perfecți.
Nora Neghină: Pentru mine un mod simplu de a defini perfecționismul este prin raportarea la greșeală, și mai precis incapacitatea de a aprecia greșelile sau frica de greșeală. E ca și cum persoana ar purta niște „ochelari de cal“ care i-ar îngusta câmpul vizual și ar scoate din acesta libertatea de a greși. În ultimă instanță această frică de a privi în față greșeala te împiedică să înveți, să crești, să diversifici paleta de soluții, deci te ține cumva blocat într-o singură paradigmă.
Cum se dezvoltă perfecționismul ca mecanism de apărare?
Roxana Nicolau: Atunci când crești într-un mediu cu standarde ridicate este posibil să adopți această strategie de adaptare, inițial cu scopul de a nu dezamăgi un părinte cu standarde înalte sau un părinte critic. Uneori și școala contribuie la întărirea acestui mecanism de apărare pe de o parte pentru că și aici un copil poate fi expus la standardele înalte ale unui profesor sau, pe de altă parte, pentru că școala funcționează destul de mult pe comparația dintre rezultatele copiilor, încurajând atingerea unor standarde ridicate. În acest caz mecanismul de apărare este un mecanism din categoria complianței. O altă situație în care perfecționismul poate să apară este prin raportarea la teama de eșec. Persoana nu este neapărat o persoană cu standarde ridicate ca în situația descrisă anterior ci mai degrabă o persoană care se teme să nu dezamăgească și crede despre ea că nu se descurcă. În acest caz perfecționismul ca mecanism de apărare este unul din categoria supracompensării.
Nora Neghină: Cred că, așa cum zicea Brené Brown, de la care am învățat cel mai mult în privința valorii „imperfecțiunii“, perfecționistul își construiește o armură care să-l protejeze împotriva criticilor și a durerii pe care acestea i le provoacă emoțional.
Cristina Petrescu Ghenea: Perfecționismul ne dă o falsă impresie a controlului într-o lume haotică, plină de necunoscute și de obstacole pe care le vedem ca insurmontabile. Pentru mulți dintre noi, perfecționismul a funcționat la un moment dat în viețile nostre ca o modalitate de a face față unor circumstanțe dificile pe care ca și copii nu le puteam schimba. Și să nu uităm de aceia dintre noi care au învățat perfecționismul ca mod de viață din familiile lor de origine!
Alexandra Huh: Perfecționismul se poate dezvolta din nevoia noastră de a fi în control și din dorința de a fi percepuți pozitiv, admirați și apreciați de ceilalți. El ne apără de posibile eșecuri și ne ajută să ne simțim în siguranță.
Anca Pavel: Perfecționismul începe să se formeze în perioada copilăriei când cel mic interiorizează vocea, standardele și cerințele unor părinți veșnic nemulțumiți. Critica, pedeapsa sau simpla ridicare dezaprobatoare de sprânceană pentru o notă de 9 dezvoltă în copil perfecționismul ca strategie de depășire a etapei „nu sunt suficient de bun(ă), nu merit să fiu iubit(ă)“.
Cum ne afectează perfecționismul viața, relațiile și profesia?
Alexandra Huh: Când ne este teamă să nu eșuăm, ne lipsește automat și curajul de a încerca lucruri noi, aflate în afara zonei noastre de confort. Atunci când standardele după care ne evaluăm pe noi înșine și posibil și pe alții sunt foarte înalte, nu ne putem bucura de realizările personale sau ale celor dragi. Dacă perfecționismul nu este orientat doar spre propria persoană ci și spre ceilalți, acest lucru ar putea pune presiune prea mare pe ei, le poate limita libertatea de a se dezvolta și poate favoriza apariția anxietății și a perfecționismului mai ales la copii și adolescenți.
℗PUBLICITATE
Anca Pavel: Cercetătorii au inclus perfecționismul pe lista factorilor de risc pentru sănătate. Ei consideră că, prin intermediul stresului pe care îl generează, acesta poate duce la apariția unor probleme de sănătate emoțională, fizică sau relațională cum ar fi depresie, anxietate, conflicte conjugale, tulburări alimentare, migrene, boli cardiace, dependență de droguri și risc de sinucidere.
Nora Neghină: Perfecțiunea este o iluzie! Astfel că, pe de-o parte, cel care caută viața perfectă, relația perfectă, cariera perfectă este un Don Quijote care se luptă cu morile de vânt… în van! Pe de altă parte, cel care consideră că are viața perfectă, relația perfectă, cariera perfectă, nu este autentic nici cu el însuși, nici cu cei din jurul lui. Însă perfecționiștii „adevărați“ nu consideră niciodată că au atins acel punct, și sunt în permanență nemulțumiți, neputând să se bucure niciodată cu adevărat de ceea ce au.
Cristina Petrescu Ghenea: Perfecționistul va fi veșnic nemulțumit de cei din jur, de lumea în care trăiește, dar mai ales de sine. Deși pot lăsa impresia unei bune stime de sine și auto-eficacități, perfecționiștii sunt persoane foarte nesigure și anxioase. De multe ori îi vom surprinde refuzând să participe la activități recreaționale sau în relații despre care scontează că nu le vor aduce un maximum de satisfacție cu eforturi minime din partea lor. Astfel, ei sfârșesc prin a se depriva emoțional și relațional. De multe ori, rezultatul final al acestor comportamente va fi o viață nefericită dar și o serie de tulburări psihice și emoționale.
Roxana Nicolau: Răspunsul global este că perfecționismul ne afectează relațiile de orice natură. Relația cu propria persoană, deoarece sunt mereu obosit, mereu nemulțumit și îmi setez obiective din ce în ce mai înalte. Relația cu partenerii de viață și cu copiii, deoarece nu mă fac o persoană foarte plăcută și sunt percepută ca fiind critică și severă și pe termen lung ajung să am relații mai degrabă distante sau superficiale, fără o conexiune emoțională autentică. Relațiile profesionale, deoarece dacă sunt într-o poziție de conducere voi fi un lider detestat iar dacă sunt într-o poziție de execuție voi fi un angajat cu dificultăți în a obține rezultate pentru că pierd foarte mult timp cu execuția sarcinilor din dorința de a fi perfect.
Care este diferența dintre perfecționism și excelență?
Alexandra Huh: Din punctul meu de vedere o persoană care tinde spre excelență știe să accepte eșecurile și le poate privi ca oportunități de învățare. Eșecul într-o sarcină nu este văzut ca o dovadă de incompetență ci ca nevoie de dezvoltare a unei abilități. Atunci când tindem spre excelență, nu punem semnul egal între ceea ce suntem noi ca persoane și rezultatul muncii noastre.
Cristina Petrescu Ghenea: Asta este o întrebare capcană… Poate excelența este mai degrabă despre „a face cât de bine pot eu în acest moment fără să uit că sunt doar un om imperfect și mai există și altceva în afară de muncă pe lumea asta“ pe când perfecționismul este despre „a fi cel mai bun din lume tot timpul“. Pot să încerc să fac cât pot eu de bine, dar e greu să schimb ceea ce sunt și de aici pornește drama căutării perfecțiunii.
Anca Pavel: Persoanele motivate de excelență tolerează eșecul și savurează succesul. Perfecționiștii, în schimb, rămân obsedați de orice greșeală făcută, chiar dacă rezultatul obținut este satisfăcător în sine. Pentru ei, „aproape perfect“ înseamnă „greșit“.
Nora Neghină: Nu știu. Încă mai am de lucrat la părțile din mine care își doresc în mod inconștient să atingă perfecțiunea. Primul gând când am citit întrebarea a fost că atunci când renunți să mai cauți perfecțiunea, ajungi să atingi excelența. Dar, nu se verifică… De exemplu, m-am relaxat în ceea ce privește a fi mama perfectă, asta nu înseamnă că am atins excelența!
Roxana Nicolau: Aș răspunde inițial printr-o întrebare recurentă a clienților mei: „Și ce este rău în a fi perfecționist? Perfecționismul meu m-a ajutat să performez“. Da, așa este, dezvoltat inițial ca o strategie de adaptare, perfecționismul poate duce la rezultate și se poate întreține tocmai prin promisiunea atingerii performanței – și aici discutăm despre excelență. Problema apare atunci când acest perfecționism duce la un disconfort emoțional retrăit puternic de către individ – atunci când sunt trist, îngrijorat, în burnout, atunci când nu mă mai pot bucura de ceea ce fac pentru că sunt mai degrabă focusat pe performanță – ei bine, în acest caz discutăm despre un perfecționism dezadaptativ, un soi de capcană în care picăm și de unde ne este foarte greu să ieșim.
Cum ne putem accepta umanitatea imperfectă?
Anca Pavel: Mai întâi am putea înceta să proslăvim public perfecționismul. Spre exemplu, am putea acorda același nivel de laude sau merite și copiilor care au luat media 9,90 și celor care au luat media 10 la examenul de capacitate. Apoi, să ne schimbăm atitudinea față de greșeli și să le privim ca pe niște oportunități de creștere. Marile succese vin, de regulă, după o serie de eșecuri.
Cristina Petrescu Ghenea: Permițându-ne să greșim fără a mai pune egal între greșeală și eșec. Un mic exercițiu de flexibilizare pe care eu îl fac este ca zilnic să îmi aleg câte un lucru pe care să îl las să fie imperfect: când fac patul să nu întind perfect cuvertura, să văd praf pe o etajeră și doar să îl observ fără să mă apuc să îl șterg sau să observ un lucru pe care eu consider că altcineva l-a greșit și să trec mai departe fără a critica. Cred că o lume perfectă ar fi o lume fadă și plictisitoare!
Roxana Nicolau: Toți avem imperfecțiuni – imperfecțiunile ne fac interesanți și diferiți unul față de celălalt. Acceptarea imperfecțiunii și autocompasiunea sunt elemente ale practicării unui stil de viață sănătos. Să ne permitem să facem greșeli. Cred că noi toți învățăm mai multe din greșelile pe care le facem decât învățăm vreodată din a face totul perfect. Să ieșim din zona de confort – suntem cei mai duri critici ai propriei persoane – în realitate nimeni nu ne judecă atât de aspru precum ne judecăm noi.
Nora Neghină: Sunt multe abordări care încearcă să scoată în evidență valoarea imperfecțiunii, așa că aș încuraja fiecare persoană care se luptă cu tendințe perfecționiste să caute ceea ce îi „grăiește“ cel mai mult. Pentru mine impactul cel mai puternic l-a avut filozofia niponă cu conceptul „wabi-sabi“ care se poate traduce simplist prin căutarea frumuseții în detaliile imperfecte.
Alexandra Huh: Cred că cel mai ușor este să ne acceptăm umanitatea imperfectă, gândindu-ne la oamenii care ne plac nouă. De cele mai multe ori respingem perfecționismul pentru că el nu pare deloc uman. Un om autentic, are și zile bune și zile proaste și realizări și eșecuri. Acceptarea propriei imperfecțiuni, în orice plan ar fi imperfecțiunea asta, este un gest de curaj care ne va ajuta să ne simțim mult mai liberi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
