Panel online: Puterea de a ne spune povestea – Pagina de Psihologie
skip to Main Content

Poveștile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace prin care mintea umană găsește sensul lucrurilor și prin care oamenii se apropie. A ne spune povestea personală este probabil una dintre cele mai profunde nevoi psihologice, iar deschiderea și curiozitatea celorlalți este parte integrată din procesul de vindecare, transformare și dezvoltare. Una dintre cele mai emoționante povești publicate de curând în România este cea a lui Joe Biden – Promite-mi, tată! În acest bestseller, autorul ne prezintă un an din viața sa, cel în care și-a luat rămas bun de la fiul său muribund. Dar de ce ne-am implica în astfel de mărturii și dezvăluiri? De ce ajută poveștile mintea și relațiile? La astfel de întrebări căutăm răspunsuri în acest panel online. 

Repondenții acestui panel sunt: Raluca Anton (doctor în psihologie, psihoterapeut imago certificat internațional, co-fondator Psy-Life, formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie) ● Mihaela Svet (psiholog, psihoterapeut de familie și cuplu, contributor paginadepsihologie.ro) ● Krisztina G. Szabó (doctor în psihologie, psihoterapeut specializat în hipnoza clinică și ACT, formator invitat în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie) ● Bianca Șerban (psiholog, psihoterapeut, contributor paginadepsihologie.ro).

De ce este important ca oamenii să-și găsească puterea de a-și exprima în cuvinte poveștile de viață? 

Krisztina G. Szabó: Sunt bine cunoscute cercetările realizate în anii 1980 de către psihologul american James Pennebaker, care au adus dovezi în sprijinul ideii că atât sănătatea emoțională, cât și cea fizică pot avea de suferit, atâta timp cât există lucruri – poate chiar traumatice – despre care nu vorbim, respectiv că atunci când reușim să o facem (în scris sau prin voce), chiar dacă acest lucru ne poate tulbura pe termen scurt, pe termen lung avem mari șanse să fim mai sănătoși, atât fizic, cât și emoțional. În ceea ce privește mecanismele implicate, aș evidenția câteva aspecte: atunci când exprimăm experiența noastră în simboluri (verbale sau de altă natură), putem relaționa cu aceasta, fără a rămâne imersați în ea sau copleșiți de ea. Iar asta cu atât mai mult atunci când putem exterioriza această punere în cuvinte. În plus, e o bună ocazie de a ne orienta mai bine, de a deveni conștienți, într-un mod mai profund, de ceea ce se întâmplă cu noi și ceea ce e important pentru noi, putem dobândi o mai mare libertate de a face alegeri mai potrivite cu lucrurile importante pentru noi. Pe de altă parte, atunci când există „secrete“ în interior, automat sunt create un fel de „insule izolate“, unde nu putem aduce lumina conștientizării, a conexiunii, a compasiunii, iar acele „secrete“ pot influența funcționarea noastră – și cel mai probabil o vor face – în moduri care vor scăpa controlului nostru sănătos. În plus, atunci când avem și posibilitatea de a exprima aceste cuvinte unui interlocutor care știe să ne asculte cu curiozitate, interes, compasiune, ne putem bucura de beneficiul inestimabil al împărtășirii, ce ne îmbogățește de fiecare dată cu sentimentul de a fi acceptați, apreciați, cu sentimentul că trăim într-un univers în care contăm și suntem bineveniți, ne îmbogățește cu o altă perspectivă; iar acestea sunt „lucruri“ de neprețuit în călătoria spre noi înșine și către ceilalți, și la bine, și la greu. 

Raluca Anton: Fiecare dintre noi avem prezentul ca unică realitate. Dar din ce este compus acest prezent? Din povestea noastră și din gândurile noastre către viitor. Dar oare gândurile noastre către viitor de ce sunt formulate așa cum sunt? Pentru că ele au la bază experiențele noastre din trecut. Iar prezentul este modelat emoțional de istoria noastră de viață. Iată cum nu putem să ignorăm toate aceste elemente care ne-au construit existența până acum, ele fiind permanent alături de noi și influențându-ne experiențele emoționale și deciziile comportamentale într-un mix unic pentru fiecare dintre noi. A le pune în cuvinte pe toate acestea oferă o coerență, o claritate cu privire la „cine sunt eu?“ – o întrebare pe care fiecare dintre noi și-o adresează cel puțin o dată în viață, conștient sau inconștient, prin intermediul suferințelor noastre. Din dorința de a-i ajuta pe oameni să găsească răspunsul la această întrebare și să-și cunoască povestea de viață am lansat și cursul online – Cum ai devenit cine ești?.

Mihaela Svet: Am citit la un moment dat că poveștile conectează trecutul cu prezentul și cu viitorul și rezonez foarte mult cu această afirmație. Povestea noastră este una fluidă, care se poate transforma și poate căpăta nuanțe noi, pe măsură ce înaintăm în viață, dar în mod special atunci când este împărtășită, povestită, mai ales în prezența unor „martori empatici“, așa cum spune Gabor Maté. Ne spunem poveștile pentru a înțelege mai multe despre noi, pentru a găsi noi sensuri, pentru a evolua, pentru a încerca să găsim noi căi de acțiune dincolo de povestea care poate că „ne-a ținut captivi“, ne-a făcut să credem că suntem mai puțin decât suntem sau că putem mai puțin decât putem de fapt. Ne spunem povestea pentru noi, dar și pentru cei care vin după noi, pentru a nu lăsa „un bagaj“ și mai mare în urma noastră și pentru ca ei să fie mai aproape de atingerea potențialului lor. Ne spunem povestea să-i inspirăm pe ceilalți, să fim cei care lărgesc orizonturi și „ating“ alte suflete. 

Bianca Șerban: Mintea poate să „învețe“ niște minciuni dăunătoare despre noi din experiențele pe care le-am trăit, cum ar fi că „puteam să fac mai mult“, „doar mie mi s-a putut întâmpla așa ceva“, „mă va bântui regretul toată viața“. Când nu exprim în cuvinte poveștile mele de viață, iau de bună ceea ce zice mintea și cred, fapt care îmi face rău deoarece voi rămâne prins în trecut. Însă când reușesc să exprim în cuvinte, mă eliberez de greutatea poveștii, reflectez la ea și transcend prin ea, deoarece găsesc începutul, sfârșitul și lecția pe care o iau cu mine, ceea ce mă ajută să devin mai rezilient în fața încercărilor vieții. Ba mai mult, împărtășind și cu alții povestea de viață pot ajuta prin a da mai departe lecții pe care le-am luat cu mine din poveștile mele de viață. Toate acestea se pot întâmpla atunci când îmi găsesc puterea să-mi exprim în cuvinte povestea de viață.

Ce modificări se produc în psihicul uman atunci când experiențele de viață sunt procesate atât emoțional, cât și cognitiv? 

Raluca Anton: Componenta emoțională și cea cognitivă reprezintă două niveluri ale identității de sine alături de experiențele somatice, comportamentele pe care le avem și memoria autobiografică (experiențele pe care ni le amintim sau pe care le construim). Procesarea emoțională, înțelegerea trăirilor și gestionarea acestora sunt consecințe ale integrării reacțiilor corporale și ale procesărilor cognitive în tandem cu înțelegerea poveștii de viață. Fiecare dintre noi funcționează pe baza unei matrice căreia, dacă îi oferim sens și coerență, poate veni în întâmpinarea nevoilor noastre emoționale. Însă, dacă nu traducem toate aceste procesări și la nivel comportamental, dacă nu facem ceva diferit, dacă nu producem schimbări comportamentale, înțelegerea nu este suficientă și nu aduce modificări emoționale pe termen lung. Motiv pentru care de multe ori ajungem să repetăm aceleași tipare nesănătoase și, în loc să ne apropiem de sine, ne îndepărtăm de noi înșine.

Mihaela Svet: Poveștile pe care le spunem ne modelează sentimentul de sine și sensul pe care îl dăm experiențelor noastre. Procesele cognitive joacă un rol important în interpretarea evenimentelor trăite, dar emoțiile dau sens acestor evenimente, acționează ca un liant care leagă acele fapte și interpretări disparate din mintea noastră. Și, având în vedere cât de susceptibili sunt oamenii la amintirile false, de cele mai multe ori, dovezile care nu se potrivesc cu povestea noastră vor fi lăsate în urmă. Astfel, ca să pot schimba ceva în povestea mea de viață, trebuie să o și simt, nu numai să o relatez și să încerc să o înțeleg. Doar așa voi avea parte de o poveste coerentă, mai închegată și mai bogată în perspective.

Krisztina G. Szabó: Dacă ar fi să ne imaginăm conștiința noastră asemeni unui fluid, la modul ideal, când „totul ar fi procesat“, fluidul acesta ar putea curge liber și lin, fără împotmoliri serioase, fără nevoia unei „circulații colaterale“, iar noi am putea îmbrățișa experiențele noastre cu compasiune, prezenți în viețile noastre, învățând din trecut și construind (proactiv) un viitor ghidat de visurile noastre cele mai dragi.

Bianca Șerban: Pentru un răspuns cât mai complex, vă voi descrie un exemplu concret: dacă la vârsta adultă am trecut prin moartea unui părinte bolnav de care ne îngrijeam, neprocesarea acestei pierderi poate veni la pachet cu sentimente intense de vinovăție, regret și gânduri disfuncționale precum „puteam să fac mai mult“ la ani distanță după evenimentul nefericit. Când reușesc să procesez emoțional și cognitiv evenimentul, modificarea care va apărea va fi acceptarea și găsirea unui sens. Relativ la exemplul anterior, când evenimentul este procesat, vinovăția își reduce din intensitate și se transformă în emoții funcționale, cum ar fi dorul sau nostalgia, iar gândurile se modifică în gânduri de acceptare, cum ar fi „am făcut tot ce am putut“.

Ce se întâmplă cu acele povești care nu sunt niciodată dezvăluite?

Bianca Șerban: Cu siguranță ne e ușor și ne face plăcere să ne împărtășim poveștile reușite, însă unele dintre ele pot fi atât de negative, încât să ne dorim să le ținem secret pe vecie. Genul acesta de povești ascund emoții disfuncționale care ne fac rău, cum ar fi rușinea, umilința, vina excesivă și gândurile disfuncționale, precum „nimeni nu m-ar înțelege“, „vor crede ceva rău despre mine“, „nu mă vor trata la fel dacă ar ști“. Când poveștile rămân captive în noi, la fel vor rămâne și aceste emoții și gânduri care ne fac rău. Vor continua să ne bântuie și să ne afecteze imaginea de sine și alienarea, iar noi vom continua să credem acele gânduri și să trăim exact ca și cum ele chiar ar fi adevărate, lucru care ne scade semnificativ din calitatea vieții. 

℗PUBLICITATE



Mihaela Svet: Sunt oameni și povești… Unele povești sunt duse în tăcere și nu pot fi dezvăluite oricum sau oricând, pentru că ar intensifica suferința și ar crește, poate, riscul de retraumatizare. Există tipuri de terapii non-narative, care nu lucrează cu povestea, ci lucrează cu încărcătura traumatică de la nivelul corpului. Sunt povești de care însă ne atașăm atât de mult, încât devin realitatea în care ajungem să trăim, povești în care trecutul, prezentul și viitorul se confundă. Ajungem să vedem în afara noastră poveștile pe care ni le repetăm constant pentru că nu mai putem vedea și altceva. Dacă nu recadrăm povestea, „memoria pentru acel eveniment poate fi mai puțin flexibilă și îți va oferi mai puține șanse de creștere“ sau, altfel spus, creând noi perspective ale poveștii putem schimba realitatea în care trăim.

Raluca Anton: Uneori, poveștile de viață sunt atât de dureroase sau implică secrete care nu se doresc a fi dezvăluite. La prima generație sunt lucruri nespuse, la a doua generație e ca și cum ele ar fi negândite, neanalizate, neprocesate și călătoresc din generație în generație, pe principiul cartofului fierbinte care se transferă din mână în mână. De multe ori, aceste povești nespuse se transformă în reguli de familie, în mantre care călătoresc în timp, în principii de viață ale căror origine nu o știm cu adevărat decât dacă am putea cunoaște trecutul în detaliu. Ce putem face însă este să pornim de la suferința din momentul prezent, înspre analiza suferințelor celor care ne-au crescut, a celor care i-au crescut pe ei și tot așa, până unde reușim să avem conținut. Sigur, multe dintre lucrurile pe care le descoperim pot fi povești construite, dar sensul pe care îl atribuim are conținutul de care mintea noastră are nevoie. Încrederea în sistemul nostru care, inevitabil ne vrea binele, protecția, supraviețuirea, siguranța este cea care ar merita să ne ghideze acest demers. Până la urmă, nu e nevoie să fie adevărat pentru a fi de folos.

Krisztina G. Szabó: Poveștile care nu sunt niciodată spuse pot deveni cu ușurință acele secrete ce prind viață proprie, un fel de fantome ce ne bântuie nevăzute, dar care se materializează în acțiunile sau ne-acțiunile noastre, fără să ne dăm, măcar, seama, ce se întâmplă. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu le vedem și nu le auzim nici măcar noi, ele nu pot să dispară și vor influența continuarea poveștii, răpindu-ne calitatea de autori (și) de aici înainte.

Cât de important este pentru mintea umană să se cunoască pe sine?

Mihaela Svet: Povestea de viață reprezintă felul în care o persoană integrează faptele și evenimentele trăite, le combină și le dă sens în propria lume interioară. Această poveste sau narațiune devine o formă de identitate, care ne ajută să integrăm trecutul, să fim astăzi într-un fel anume, dar să facem și predicții pentru viitor, pentru că această poveste nu conține doar evenimentele, ci spune și de ce au fost importante, ce înseamnă pentru acea persoană și pentru cine va deveni. Ce mi se pare însă foarte relevant este că, așa cum spunea un profesor de psihologie într-un studiu pe această temă, Jonathan Adler, „o poveste de viață este scrisă cu cretă, nu cu cerneală, și poate fi schimbată. Ești atât naratorul, cât și personajul principal al poveștii tale. Nu doar trăiești această poveste ci ești de fapt responsabil de această poveste. Când ajungi să te vezi ca actor central în povestea ta, poți prelua în mod autentic controlul asupra vieții tale. Mai întâi spui povestea și apoi îți trăiești drumul în ea.“

Krisztina G. Szabó: Aș spune că această cunoaștere reprezintă prețul și privilegiul libertății noastre (în limitele condiției umane).

Raluca Anton: Sănătatea emoțională și relațională este dependentă de această cunoaștere de sine. 

Bianca Șerban: O minte care se cunoaște pe sine e o minte avansată, care se folosește de toate informațiile despre sine pentru a face față la ce rezervă viitorul și pentru a trăi calitativ în prezent. Pot să fiu un adult care toată viața mea am fost pasiv și să trăiesc pe pilot automat, rănindu-i pe ceilalți și scăzându-mi din calitatea vieții, fără să pot să schimb ceva. Sau pot, la un moment dat, să încep să mă cunosc pe mine: să aflu de ce sunt așa, să dau un sens la asta, să pot apoi să-mi recapăt controlul și să schimb ceea ce-mi doresc să schimb. Consider că dacă ne dorim să fim în controlul vieții noastre e extrem de important să ne cunoaștem pe noi, altfel vom trăi pe pilot automat așa cum ne dictează trecutul și influențele exterioare.

Cum îi poate influența pe cei din jur faptul că ne cunosc povestea de viață? 

Raluca Anton: Aș vrea să cred că noi, cei care îndrăznim să înțelegem mai mult despre cum funcționăm din punct de vedere emoțional și relațional (și nu mă refer aici la specialiști, ci la comunitatea aceasta mare care urmărește Pagina de Psihologie), vom vedea povestea celorlalți cu blândețe și înțelegere. Asta va însemna că noi înșine am ajuns mai aproape de bunăstarea emoțională și, astfel, îi invităm pe cei din jur să ni se alăture în această călătorie către cunoașterea de sine.

Bianca Șerban: De câte ori nu ne-am documentat despre viața unei personalități cunoscute? Aflând despre poveștile lor de viață ne simțim inspirați și motivați să luăm din învățămintele lor. De câte ori nu am apelat la cineva apropiat să aflăm cum au trecut ei peste un eveniment similar nouă? Fie că e vorba de ceva simplu, precum arderea unei prăjituri, sau ceva complex, cum ar fi un divorț, un avort sau un diagnostic nefericit. Aflând despre poveștile lor, ne dezvoltăm speranță și conectare. E mare lucru să simt că nu sunt singur pe lume când pățesc ceva și că sunt și alții ca mine, care au reușit. Cred că atunci când ne spunem povestea de viață reușim să inspirăm, să motivăm și să dăm speranță, iar aceste influențe pot atinge viețile celorlalți într-un mod funcțional și pozitiv. 

Mihaela Svet: Poveștile pe care le spunem nu numai că modelează sentimentul de sine, dar au un impact puternic asupra modului în care relațiile noastre cu ceilalți se formează, progresează și persistă. A împărtăși propria poveste devine o expresie a conexiunii cu ceilalți, pentru că poveștile noastre ne definesc și pentru oamenii care le primesc. În plus, găsirea de asemănări cu alți oameni, atunci când ne împărtășim poveștile, ne ajută să trăim o viață mai fericită și mai sănătoasă. O poveste a transformării unei persoane poate influența schimbarea și transformarea unei alte persoane, poate face pe altcineva să se simtă mai puțin singur, îi dă o voce mai puternică celui care o împărtășește sau îi poate aduce alinare. Oamenii răspund emoțional la schimbare, prin urmare, poveștile noastre de viață pot influența povestea altor oameni.

Krisztina G. Szabó: În primul rând, împărtășind povestea noastră de viață putem trăi împreună cu ceilalți sentimentul neprețuit al umanității comune: nu suntem singuri pe lume și chiar și aceia dintre noi care nu se simt singuri pot descoperi o „familie“ mult mai numeroasă. Apoi, îi poate inspira: cu toții avem nevoie de povești despre curaj, iar poveștile despre curaj nu vin automat, la pachet odată cu viața, ci se nasc din nenumărate și nenumărate dureri, frici, visuri, a căror voce am învățat să o ascultăm cu atenție, cum ne vorbește despre ceea ce e cel mai de preț pentru noi. Alteori, poveștile despre curaj sunt și povești despre iubire, generozitate, speranță și recunoștință, aducându-ne în contact cu latura luminoasă și caldă a vieții. Dar e adevărat și faptul că interlocutorii noștri nu sunt întotdeauna pregătiți să ne asculte povestea și se poate întâmpla să ne judece, să dea poveștii noastre propria lor interpretare – uneori nepotrivită pentru noi – sau să se îndepărteze. De aceea, e important să prețuim curajul și libertatea de a ne spune povestea, dar și dreptul nostru de a avea grijă de noi și de ceilalți, de a fi atenți la limitele proprii, precum și la ale lor. Nu trebuie să ne spunem povestea atunci când nu ne simțim în siguranță cu asta și putem fi atenți la semnalele explicite sau implicite ce ne pot furniza indicii despre cât de interesat, sau pregătit, sau deschis e celălalt să primească darul nostru. Putem căuta interlocutori cu care împărtășim aceleași valori fundamentale și, mai ales atunci când ne pregătim să facem pentru întâia oară lucrul acesta, sau atunci când încă noi înșine suntem prea prinși de propria poveste ori de părți din ea, poate fi util să ne alegem interlocutori pe care îi cunoaștem, cu care avem experiențe anterioare pe care ne putem baza încrederea; sau să apelăm la un psihoterapeut. Și să nu uităm că viața ne oferă mereu câte o nouă filă, pentru o nouă poveste.

Pagina de Psihologie

Pagina de Psihologie este o comunitate de psihologi, psihoterapeuți, psihiatri și oameni pasionați de psihologia relațiilor. Preocuparea față de cultivarea inteligenței relaționale, a sănătății emoționale și interpersonale este exprimată prin articole, evenimente și cărți de specialitate. Editura Pagina de Psihologie publică anual bestseller-uri naționale și internaționale. Iar contributorii noștri sunt specialiști cu experiență clinică și practică terapeutică. La secțiunea cursuri vă oferim atât activități educaționale online, cât și programe de formare continuă și complementară.

Caută