Esențial, în cazul atașamentului, este adevărul de netăgăduit că relațiile sunt în centrul existenței umane și al dezvoltării intelectului, spune expertul Daniel Siegel, în prefața cărții Știința atașamentului, de Bethany Saltman. Pentru a înțelege mai bine conceptul de atașament uman și pentru a descoperi importanța acestuia, am stat de vorbă cu patru psihologi și colaboratori ai platformei paginadepsihologie.ro.
Repondenții acestui panel sunt: Andrei Alexandrescu (psiholog, coach, psihoterapeut în formare, contributor al site-ului paginadepsihologie.ro) • Ludmila Buță (psihopedagog, absolventă a programului de formare în psihoterapia familiei, din cadrul AMPP, contributor al site-ului paginadepsihologie.ro) • Nora Neghină (psiholog, expert Mindsight, absolventă a programului de formare în psihoterapia familiei, din cadrul AMPP, contributor al site-ului paginadepsihologie.ro) • Alina Uricec (psiholog, absolventă a programului de formare în psihoterapia familiei, din cadrul AMPP, contributor al site-ului paginadepsihologie.ro).
Ce înseamnă atașamentul psihologic pentru copii?
Ludmila Buță: Bazal, omul este homo vinculum, altfel spus care creează legături. Încă din leagăn suntem programați să căutăm contactul și proximitatea fizică și emoțională a figurilor apropiate. Atașamentul este acea strategie de supraviețuire intrinsecă și esențială, care ne oferă hărți ce cuprind informații emoționale, atât pentru noi înșine, cât și pentru lumea în care trăim. Prin atașamentul psihologic al copilului, înțelegem felul în care acesta învață să se raporteze la relații – legături interumane, în funcție de modalitatea prin care s-au raportat la el persoanele semnificative încă de la începutul vieții. Reprezintă modalitatea prin care decodificăm și percepem semnalele și felul în care reacționăm și gestionăm relațiile interpersonale sau, mai simplu spus, este acea legătură afectivă ce se dezvoltă între indivizi.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Nora Neghină: Simplu, atașament înseamnă relație! Și, pe cât pare de simplu, pe atât nu este, pentru că avem două sisteme complexe (copilul și părintele, fiecare cu temperamentul său, cu atuuri și dificultăți proprii, cu relații adiacente, cu influențe de mediu similare și diferite etc.), care formează un suprasistem în care complexitatea crește exponențial datorită combinațiilor infinite dintre factorii celor două sisteme de la bază. În plus, atașamentul este relația cu acea persoană specială care ne va modela perspectiva asupra sinelui, asupra celorlalți și a lumii. Așa cum spune D. Siegel, atașamentul este modalitatea prin care celebrăm (…sau nu!) „uniunea diferențierii“.
Alina Uricec: Dacă, inițial, se considera că atașamentul este un proces învățat, dictat primordial de nevoia de hrană, John Bowlby a revoluționat teoria atașamentului atunci când a spus că venim pe lume cu tendința înnăscută de-a ne atașa. Copiii sunt prin excelență dependenți, iar această dependență înseamnă că natura relațiilor familiale va influența în mod profund experiența lor de viață. Dacă, în primele trei luni de viață, copii par a se atașa cu ușurință de oricine care le oferă hrană și confort (etapa de pre-atașament), ulterior încep să arate preferință pentru îngrijitorii primari. În relație cu aceștia, copilul învață ce înseamnă conectare, siguranță, protecție și acceptare (sau, din nefericire uneori, contrariul); în relație cu aceștia, copilul învață despre „a fi“ – a ști care este locul și valoarea lui în lume. Așa cum spune și Bethany Saltman în Știința atașamentului: „Suntem o relație“, iar prima noastră relație, de atașament primar, dă măsura relațiilor noastre de mai târziu și ne colorează toată viața emoțională.
Andrei Alexandrescu: Este ca și cum un copil mic ar putea spune: „Orice aș face, este cineva în spatele meu care mă susține și la care mă pot întoarce, indiferent de rezultat… acolo e cel mai bine.“ Atașamentul este acea „zonă de siguranță“ fundamentată pe încredere și născută în relația îngrijitor-copil (în special, cea cu mama), care îi permite celui din urmă să se simtă sigur, protejat și înțeles și care îl va ajuta să-și dezvolte credința că lumea poate fi explorată (nefiind ostilă) și că prin interacțiunile pe care le are își poate îndeplini nevoile. Sugarii, până la aproximativ 18 luni, dezvoltă un model intern, o „busolă“, prin care stabilesc dacă oamenii și obiectele din jur sunt, simplu spus, demne de încredere. Totodată, bebelușii din specia noastră depind mult mai mult de alții în comparație cu alte specii de mamifere, iar acest aspect face și mai importantă poziția și atitudinea părinților sau a figurilor de atașament față de copil.
Care sunt factorii care influențează atașamentul părinte-copil?
Nora Neghină: Ca în tot ce ține de domeniul psihicului uman, și atașamentul este influențat de triada bio-psiho-socială, adică de baza biologică, de bagajul psihologic (preponderent al părintelui) și de mediul în care evoluează. Însă, în abordările recente din teoria atașamentului, semnificația fricii a primit un loc privilegiat. În acest sens, se pare că principalul factor care influențează atașamentul este frica, nu în termeni de neliniști cotidiene, ci la nivel existențial care reflectă preocuparea pentru supraviețuire – moartea, izolarea, singurătatea, pierderea.
Alina Uricec: Unul dintre principalii factori care influențează atașamentul părinte-copil este chiar stilul de atașament al părintelui. Cercetările au arătat că există o corelație de 67% între rezultatele testelor obținute de mame la testele de atașament (Adult Attachment Interview – Interviul pentru atașament la adult) și atașamentul copilului (evaluat prin testul situației nefamiliare). Prin modul în care ne comportăm și le vorbim copiilor noștri, le lăsăm, așadar, moștenire povestea noastră de atașament. Vestea bună este însă că, indiferent de stilul nostru de atașament, putem alege să schimbăm istoria. Nu putem schimba experiențele timpurii pe care le-am avut, dar putem modifica, cu răbdare, iubire și compasiune pentru copilul nostru interior, povestea pe care ne-o spunem despre ce s-a întâmplat și pe care alegem s-o transmitem.
Andrei Alexandrescu: Principalii facturi sunt: modalitatea de îngrijire, relația cu îngrijitorii, temperamentul copilului, tiparele de atașament ale îngrijitorilor. Încrederea copilului față de îngrijitor apare dacă acesta manifestă sensibilitate și reacționează la semnalele copilului cu consecvență, stimulează, adoptă o atitudine pozitivă, manifestă acceptare și căldură și oferă sprijin afectiv. Copilul nu este la fel de înzestrat fizic și cognitiv ca un adult, drept urmare nu ne poate comunica direct ce-și dorește. Din această cauză, este necesar să înțelegem semnalele sau intențiile copilului pentru a putea să „ne acordăm“ și să-i cultivăm încrederea în propriile capacități. Așadar, soluțiile care funcționează în cazul adulților nu sunt potrivite pentru copii. De asemenea, „ce cred adulții că e bine pentru copii“ pleacă de multe ori de la premise false sau de la scheme proprii de atașament disfuncționale, motiv pentru care autocunoașterea pe acest palier este obligatorie.
Ludmila Buță: Suntem programați genetic să ne atașăm, cu precădere de părinții noștri. Iar felul în care se structurează atașamentul reprezintă temelia pentru relațiile noastre viitoare. Principalul factor de influență îl reprezintă calitatea relației părinte-copil. Aceștia se influențează reciproc și constant, în mod absolut. Un mediu socio-emoțional statornic, interacțiunea caldă cu persoana de siguranță, comunicarea empatică și deschisă, compasiunea, predictibilitatea, sentimentul de autenticitate, menținerea proximității, interacțiunea caldă, abordarea conștientă, respectul, încrederea mutuală, moralitatea, toate sunt aspecte ce îi dau copilului substanță și certitudini, prin care acesta învață principii și valori, care mai târziu îl vor ghida prin viață. Parentingul corect reprezintă un act moral.
Care este atitudinea părintelui cu atașament securizat?
Alina Uricec: Un atașament securizant se creează prin racordarea la copil. Nu este vorba neapărat de un set de acțiuni specifice, ci de ceea ce numim coreglare – părintele este prezent pentru copil, deschis la a-l observa și la a-i înțelege lumea. Mesajul pe care îl transmite părintele, prin ceea ce face mai mult, decât prin ceea ce verbalizează, este: „Sunt aici pentru tine dacă și când vei avea nevoie de mine. Te văd, te aud, te ascult și te accept așa cum ești.“ Tradusă în comportamente, această atitudine înseamnă că eu, ca părinte, împărtășesc bucuria copilului atunci când este încântat de o reușită, că îi accept furia și frustrarea atunci când îi este greu, poate chiar din cauza limitelor impuse de mine ca părinte, că mă arăt interesat de ceea ce copilul vrea să-mi împărtășească. Prin acest tip de parentaj sensibil, se naște o apropiere emoțională durabilă care îi pregătește pe copii pentru independență.
℗PUBLICITATE
Andrei Alexandrescu: Cel mai important, din punctul meu de vedere, este că părintele cu atașament securizant înțelege comportamentele de atașament ale copilului, reacționează cu înțelegere, în mod încurajator și îi transmite copilului, indirect, desigur: „Lângă mine ești în siguranță și te încurajez să descoperi lumea. Când ai nevoie de mine, sunt aici“, adică îl ajută pe cel mic să își formeze un model de atașament de același tip. Foarte importantă este consecvența; nu funcționează metodele de tip „o dată și gata“, la fel nici rețetele.
Ludmila Buță: Părintele cu atașament securizat este un părinte conștient. Acel părinte care își învață copilul să se respecte și să respecte oamenii și lumea în care trăiește. Părintele care înțelege că reperul central îl reprezintă relația cu propriul copil. Părintele care încearcă în permanență să răspundă cât mai bine nevoilor psihologice ale copilului, deși nu este mereu ușor. Părintele pentru care primează reciprocitatea. Părintele care-și respectă copilul. Părintele care înțelege puterea dialogului. Părintele care, atunci când greșește, își cere iertare. Părintele care stabilește limitele ferm, dar blând. Părintele care admite că nu este perfect (nici nu se poate și nici nu trebuie), dar care se luptă să ajungă cea mai bună variantă a sa.
Nora Neghină: Mă voi folosi, pentru acest răspuns, de imaginea pe care a exprimat-o un client această săptămână – un adult care stă în spatele copilului și ține palmele deschise lipite pe spatele lui într-o poziție cumva de jos în sus, ca un suport. Ce extrag eu din această imagine este faptul că părintele este prezent și conectat cu copilul, îl susține și îi dă și avânt, este suficient de stăpân pe el încât să-i lase copilului libertatea să exploreze, să descopere, nu îi netezește drumul și este plasa de siguranță atunci când copilului i se întâmplă să facă și greșeli sau se confruntă cu obstacole, copilul este „la comandă“ iar părintele face fine tunning.
Ce presupune atașamentul față de mamă și atașamentul față de tată?
Andrei Alexandrescu: Atașamentul, indiferent de relația luată în calcul, se bazează pe principiile expuse mai sus, ordonate în jurul încrederii. Studiile de specialitate s-au concentrat foarte mult timp pe atașamentul copilului față de mamă, însă cel față de tată este la fel de important sau mai important, în cazul în care atașamentul față de mamă este nesigur. În unele studii, copiii cu atașament sigur față de tată construiesc relații mai bune cu ceilalți, au mai puține comportamente problematice/riscante și capacitate crescută de autoreglare emoțională. Pe de altă parte, copiii cu tați absenți sau care au trăit fără tată sunt mai agresivi, au rezultate școlare mai proaste și prezintă comportamente cu risc.
Nora Neghină: Mi-e greu să spun pe scurt ce presupune, însă mi-e mult mai ușor să zic ce știu sigur că nu presupune – prezența fizică. Se poate dezvolta un atașament sănătos în absența fizică a unuia sau a ambilor părinți (inclusiv deces), la fel cum se poate dezvolta un atașament nesănătos cu prezență fizică constantă.
Ludmila Buță: Mama este prima casă, la propriu și la figurat. Atașamentul față de mama este legătura semnificativă și de durată din care învățăm că suntem demni de a fi iubiți, că oamenii sunt de încredere și că lumea este un tărâm frumos. Relația cu mama presupune devotament și satisfacerea tuturor nevoilor emoționale bazale. Este acel tipar în care trecem de la simbioza inițială la conexiune empatică și diferențiere. Mama înseamnă ACASĂ. Tata este cel ce ne învață să înfruntăm valurile vieții. El este a doua cea mai importantă persoană pentru copil. Este sprijinul emoțional care contribuie la crearea întregului, alături de mamă. Este cel ce ne orientează spre viață și ne arată atitudinea corectă. Este piatră de temelie și, mai apoi, stâlp de sprijin. Este model și figură de siguranță.
Alina Uricec: Chiar dacă cercetările inițiale cu privire la atașament au avut în centru relația cu mama, pentru că ea era îngrijitorul principal, cercetările ulterioare au evidențiat faptul că diferențele dintre mame și tați nu sunt atât de pregnante, în ceea ce privește relația de atașament cu copiii. În esență, caracteristica relației pe care mama sau tatăl o stabilesc cu copiii este cea care contează – căldura părintească, grija și apropierea sunt factorii cei mai importanți și nu sunt dependenți de gen.
Care sunt beneficiile atașamentului sănătos în traseul unui copil în viață?
Nora Neghină: Ceea ce știm la ora actuală este că impactul atașamentului nu se oprește la stadiile de dezvoltare din copilărie și adolescență, ci că putem redobândi un atașament sănătos și ulterior la vârsta adultă. Ca specialist Mindsight, elementul esențial pe care caut să-l dezvolt la mine și la clienți este integrarea, adică starea de echilibru dintre haos și rigiditate, exprimate la nivel cognitiv, emoțional sau comportamental. Unul din palierele pe care se exprimă integrarea este cel temporal, iar atașamentul sănătos este puntea care unește trecutul, prezentul și viitorul. Astfel că, pentru mine, cel mai mare beneficiu este că putem să cultivăm atașamentul sănătos la orice vârstă pentru a putea reflecta asupra trecutului, a ne elibera în prezent și a construi ceea ce ne dorim pentru viitor.
Alina Uricec: Cercetările au relevat faptul că persoanele cu atașament securizant duc cu ele din copilărie credința că nevoile le vor fi întâmpinate, iar țelurile vor fi atinse prin propriile eforturi. Copiii care au în copilărie un atașament sigur tind să dezvolte o stimă de sine mai puternică și o mai bună încredere în sine, pe măsură ce cresc. De asemenea, acești copii tind să fie mai independenți, să funcționeze mai bine la școală, să aibă relații sociale de succes și să experimenteze un nivel mai mic de depresie și anxietate.
Ludmila Buță: Atașamentul sănătos este cel mai mare cadou pe care îl putem primi de la părinții noștri. Este șansa noastră de a avea un viitor conștient, șansa la normalitate. Cu un atașament sănătos ne putem atinge mult mai repede potențialul maxim. Înseamnă armonie cu sine și cu cei din jur. Reprezintă temelia/fundația relațiilor sănătoase, având dezvoltate mecanisme de reglare emoțională încă din copilărie. Înseamnă strategii de adaptare și de gestionare, precum și echilibru și structură. Înseamnă securitate interioară și exterioară.
Andrei Alexandrescu: În primul rând, copilul va pleca la drum cu sentimentul încrederii – îi va fi la îndemână să lege relații cu ceilalți și va vedea lumea mai prietenoasă, mai previzibilă și numai bună de explorat. De ce se poate extrapola atașamentul de acasă peste drumul copilului prin viață? Pentru că, atunci când suntem mici, îngrijitorii sunt un fel de „reprezentanți ai lumii“ și prin ei învățăm dacă lumea este sigură sau sunt pericole la tot pasul, dacă suntem acceptați sau nu, dacă ce facem este bine sau nu. Mulți dintre noi ne-am format credința că „lumea nu e de încredere, trebuie să ne descurcăm singuri“ și are ca izvor întocmai atașamentul – păi cum altfel, dacă în cele mai grele momente ale vieții ne simțeam singuri, pentru că eram neînțeleși, refuzați sau certați, iar în cele mai bune desconsiderați și neapreciați. Apropo de credințe, atașamentul sănătos îi va însămânța copilului încrederea în sine, că poate obține ce își dorește, îl va ajuta să lege relații de cuplu sănătoase și să transmită și generației următoare acest mod pozitiv de a trăi.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
