Abordarea NARM (Modelul Relațional Neuro-Afectiv) se concentrează pe vindecarea traumelor de dezvoltare prin reconectarea cu sine și cu ceilalți, punând accent pe resursele interioare și pe relațiile sănătoase. Aceste teme sunt profund explorate în cartea Trauma de dezvoltare, semnată de Laurence Heller și Aline LaPierre, care oferă o perspectivă integrativă despre impactul traumelor timpurii asupra identității și relațiilor. Panelul din această lună este despre acest tip de traumă și despre tehnologia NARM, teme dezbătute de patru psihoterapeute specializate în acest domeniu.
Repondentele acestui panel sunt: Alina Uricec (psihologă, psihoterapeută și terapeută specializată în NARM) ● Irina Calomir (psihologă, psihoterapeută, practicantă NARM) ● Mihaela Svet (psihologă, psihoterapeută și terapeută specializată în NARM) ● Oana Calnegru (psihologă, psihoterapeută și formatoare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie).
Ce este trauma de dezvoltare?
Oana Calnegru: Trauma de dezvoltare se referă la experiențele adverse trăite în copilărie, cum ar fi: abuzul, neglijarea emoțională sau expunerea prelungită la stres. Acest tip de experiențe influențează profund capacitatea unei persoane de a-și regla emoțiile și de a se conecta sănătos cu sine și cu ceilalți. Spre deosebire de trauma de șoc, care este generată de evenimente izolate, neașteptate și de impact, trauma de dezvoltare este rezultatul unor condiții repetitive sau cronice. Acestea afectează identitatea unei persoane, sentimentul său de valoare personală și capacitatea de a-și accesa resursele interioare.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Alina Uricec: Rezumat în câteva cuvinte, trauma de dezvoltare reprezintă un eșec al mediului de a ne susține nevoile de bază, esențiale pentru bunăstare fizică și emoțională. În NARM, aceste nevoi sunt: conexiunea, acordajul, încrederea, autonomia și iubirea (sexualitatea). Când aceste nevoi rămân constant nesatisfăcute, apar simptome la nivel psihologic și fiziologic, iar capacitatea noastră de autoreglare, sentimentul de sine și stima de sine sunt compromise.
Mihaela Svet: Înțelegem trauma ca termenul „umbrelă“ folosit pentru a descrie efectele dureroase, dezorganizatoare, copleșitoare și de durată asupra sistemului nostru nervos, a felului în care ne percepem pe noi și lumea înconjurătoare. Trauma de dezvoltare descrie efectele cumulative apărute ca urmare a lipsei de acordare la nevoile și unicitatea noastră, ca urmare a abuzului și a neglijării venite din partea persoanelor de atașament responsabile de supraviețuirea și bunăstarea noastră, încă de la concepere și, mai apoi, în perioadele critice de dezvoltare.
Irina Calomir: Trauma de dezvoltare implică experiențe adverse repetate, cu semnificație ridicată, pe care un copil sau un adolescent le trăiește în prima parte a vieții în raport cu persoanele semnificative din viața sa. Influențele acestora pot impacta dezvoltarea emoțională, comportamentală, dar și manifestarea socială, relațională și sănătatea fizică. Dacă ar fi să ne uităm mai concret, putem vorbi despre abuzuri fizice, emoționale, sexuale, neglijarea nevoilor, un mediu instabil și volatil sau expunerea la violență în familie sau comunitate.
La ce perioadă de viață ne referim, când vine vorba despre acest tip de traumă?
Mihaela Svet: Trauma de dezvoltare ne poate afecta încă de la începutul dezvoltării noastre, din perioada prenatală, când se formează atașamentul prenatal și, mai apoi, pe parcursul vieții noastre, în copilărie și în adolescență. Efectele sunt mai severe asupra unui copil în primii ani de viață, până în preșcolaritate (între zero și șase ani), pentru că sunt anii în care creierul se dezvoltă cel mai rapid, iar traumele și neglijența dezvoltării timpurii au o influență majoră asupra organizării și funcționării creierului.
Irina Calomir: Trauma de dezvoltare se referă la experiențe din perioada copilăriei până la 18 ani, dar există perioade mult mai predispuse din punct de vedere emoțional, cum ar fi de la zero la cinci ani sau perioada adolescenței.
Alina Uricec: Trauma de dezvoltare este legată de perioada copilăriei mici. Pentru că venim în această lume complet neajutorați, supraviețuirea noastră depinde în mod indisolubil de îngrijitorii noștri primari și de contextul în care venim pe lume. Din modul în care suntem întâmpinați, încă din primele zile de viață, creierul nostru învață dacă acest spațiu în care am intrat este un loc al siguranței sau un loc al pericolului, iar mintea noastră în dezvoltare începe să scrie o poveste. Această poveste poate fi una a conectării, a siguranței, a faptului că exist și am un loc al meu în această lume sau poate fi o poveste a deconectării, a pericolului, a înstrăinării și a sentimentului că nu merit să exist. Iar această poveste ne însoțește toată viața.
Oana Calnegru: Trauma de dezvoltare se referă, în principal, la evenimentele adverse din copilăria timpurie, până la aproximativ șapte ani. Această perioadă este esențială pentru formarea atașamentului, a autonomiei, a reglării emoționale, a conturării sinelui și a identității. Cu toate acestea, trauma de dezvoltare poate apărea și în etapele ulterioare, precum pubertatea sau adolescența, continuând să afecteze dezvoltarea psihologică și emoțională.
Care sunt mecanismele prin care psihicul uman se protejează în cazul traumei de dezvoltare?
Irina Calomir: Mecanismele de adaptare variază în funcție de resursele la care are acces, la momentul respectiv, copilul sau adolescentul, de vârsta la care apare trauma de dezvoltare, precum și de tipul de traumă. Sunt ca o armură pe care copilul o creează în jurul său ca protecție, total inconștient. Putem numi mai multe elemente care se îmbină precum un puzzle în această armură: negarea, disocierea, reprimarea, evitarea, raționalizarea, proiecția, compensarea, crearea de fantezii. Și pentru o perioadă de timp, ajută în procesul de adaptare la mediu și îi permit copilului, adolescentului, tânărului de mai târziu să-și trăiască viața, fără să fie total copleșit de traumă.
Alina Uricec: Pentru a face față dezorganizării și izolării care apar atunci când venim pe lume într-un context dificil, sistemul nostru nervos se dereglează și capacitatea noastră de conectare cu ceilalți și cu noi este compromisă. Atunci când, la vârste mici, nevoile noastre de bază nu sunt îndeplinite în mod cronic, iar protestul sănătos (plânsul, furia) sunt ignorate sau pedepsite de către îngrijitorii noști, acest lucru este perceput ca reprezentând un pericol iminent. Pentru a proteja relația de atașament (care echivalează la vârste mici cu supraviețuirea), psihicul nostru blochează exprimarea furiei și a agresivității sănătoase și, în cele din urmă, exprimarea autenticității de bază. Ne deconectăm astfel de la forța noastră vitală care, în NARM, reprezintă această energie (capacitate) care alimentează agresivitatea sănătoasă, puterea, individualizarea, pasiunea și sexualitatea, iar pentru a putea funcționa, dezvoltăm ceea ce numim stiluri adaptative de supraviețuire.
℗PUBLICITATE
Mihaela Svet: Împiedicarea amenințării copleșitoare se face prin disociere ca mecanism – deconectarea de la sinele corporal, de la emoții și alte persoane, în scopul „suportării experiențelor de nesuportat“. Perspectiva NARM asupra disocierii este ca un continuum ce variază de la amorțire (atenuarea, înăbușirea senzațiilor sau chiar deconectarea de acestea), scindare (deconectarea de la propriile impulsuri agresive, reacții de protest și furie pentru protejarea relației de atașament), fragmentarea, atunci când trauma este mai severă (lipsa de coerență în toate sistemele organismului și prezența dezorganizării în toate aspectele vieții).
Oana Calnegru: Psihicul uman activează strategii de protecție și adaptare pentru a face față suferinței sau neglijării emoționale. Aceste mecanisme inconștiente de supraviețuire includ deconectarea de la sine și de la propriile emoții, cu scopul de a „amorți“ durerea provocată de respingere sau abandon. De asemenea, apar comportamente de ajustare exagerată la nevoile celorlalți, în încercarea de a fi acceptat, valorizat sau de a câștiga un sentiment de siguranță. Alte strategii autoprotective pot include autocritica, negarea sau disocierea. Deși utile în copilărie, pentru a supraviețui unor medii nesigure, aceste mecanisme pot deveni disfuncționale la maturitate, conducând la dificultăți în construirea unor relații sănătoase și menținând o imagine de sine fragilă.
Cum recunoaștem trauma de dezvoltare la vârsta adultă?
Alina Uricec: La vârsta adultă, cu cât stilurile de supraviețuire ne domină mai mult viața (în NARM există cinci stiluri de supraviețuire și ele poartă aceleași nume ca nevoile neîndeplinite), cu atât suntem mai deconectați de propriile corpuri, sentimentul nostru de sine este mai distorsionat și nu suntem capabili să ne reglăm emoțional singuri. Putem avea dificultăți în a ne da seama care ne sunt nevoile sau să trăim cu sentimentul că nu merităm ca nevoile noastre să fie îndeplinite; ne putem regăsi trăind cu credința că nu putem depinde decât de noi înșine și având tendința să deținem mereu controlul, fiind însoțiți de o anxietate permanentă legată de faptul că nu ne putem baza pe nimeni și că se poate întâmpla oricând ceva rău. Ne putem regăsi în contexte de viață în care ne este greu să punem limite și să spunem „NU“; ne este greu să trăim sentimente de conectare, bucurie, vitalitate.
Mihaela Svet: Semnele emoționale și psihologice ale traumei de dezvoltare la adulți pot include: anxietate, depresie, tendințe de autoizolare, probleme legate de imaginea și stima de sine, dificultăți în reglarea emoțiilor sau stabilirea atașamentelor sănătoase față de ceilalți, dependențe și tulburări de alimentație, furie inexplicabilă sau iritabilitate, diverse manifestări somatice: dureri de stomac, dureri de cap sau alte dureri fizice care par să nu aibă o cauză principală, tulburări de somn.
Oana Calnegru: Trauma de dezvoltare la vârsta adultă se manifestă prin strategii inconștiente de autosabotaj, dificultăți de relaționare, o imagine de sine inconsistentă, sentimente profunde de rușine sau inadecvare. Alte semne includ dificultăți de reglare emoțională, anxietate crescută, deconectare de la emoții sau nevoi, probleme în stabilirea limitelor sănătoase, nevoie excesivă de validare externă, disocierea sau izolarea socială.
Irina Calomir: Toate mecanismele au și dezavantaje, o plată individuală din energia vitală a vieții, dar și din zona relațională. Practic, pe măsură ce construim armura de-a lungul vieții, ne îndepărtăm de autenticitate, de noi înșine. Ca adulți, putem trăi depresie, anxietate, dificultatea de a pune limite, probleme relaționale și altele. Toate acestea sunt un semnal pentru noi și pentru procesul de deconstrucție a armurii, de înțelegere și procesare a tuturor acestor traume.
Cum ajută metoda NARM în vindecarea traumei de dezvoltare?
Mihaela Svet: Scopul abordării NARM este acela de a ajuta oamenii să-și recapete exprimarea autentică, dincolo de limitările strategiilor de supraviețuire dezvoltate pe parcursul vieții, abordând atât distorsiunile de identitate (felul nerealist în care ajung să se perceapă), cât și dereglarea sistemului nervos, susținând dezvoltarea unei capacități sănătoase de conectare și vitalitate. NARM ajută la extinderea capacității de a ne conecta atât cu ceilalți, cât și cu noi, cu propriile emoții și cu corpul nostru, punând accent pe capacitățile, resursele și reziliența persoanei.
Oana Calnegru: Metoda NARM sprijină vindecarea traumei de dezvoltare prin conștientizarea mecanismelor adaptative formate în copilărie, precum deconectarea emoțională, rușinea excesivă sau supraadaptarea. Scopul său terapeutic este reconectarea cu sinele autentic, prin compasiune și reglare emoțională. NARM nu pune accent pe retrăirea traumelor din trecut, ci pe recunoașterea modului în care acestea influențează prezentul persoanei. Prin procesul terapeutic, persoana este ghidată să-și recâștige capacitatea naturală de a trăi cu sens, bucurie și autenticitate, atât în relația cu sine, cât și în relațiile cu ceilalți.
Irina Calomir: Terapia NARM este, după părerea și experiența mea 360° cu această metodă, o terapie relațională foarte puternică. Creată de dr. Laurence Heller, terapia NARM este un proces terapeutic profund,care abordează trauma de dezvoltare nu doar la nivel cognitiv, ci și la nivel emoțional și corporal. Într-un spațiu de totală prezență și susținere, terapeutul ghidează clientul spre înțelegerea dinamicilor interne, pentru ca, pe parcurs, să poată fi procesat fiecare dintre evenimentele din trecut care încă au influență în prezent. Focalizarea este pe relații, pe înțelegere, pe promovarea autonomiei și a limitelor personale. Vă recomand să vă dați șansa de a încerca această formă de terapie.
Alina Uricec: Integrând cunoștințe actuale din teoria atașamentului, terapiile somatice, mindfulness, neuroștiințe, terapiile psiho-dinamice și cognitiv comportamentale, NARM este o abordare complexă, care se concentrează atât asupra aspectelor descendente (dinspre creier spre corp), cât și asupra celor ascendente (dinspre corp spre creier), lucrând în mod explicit cu fluxul de informații în ambele sensuri. Metoda NARM are la bază un proces de restabilire a conexiunii, fiind un model de intervenție care se concentrează pe susținerea capacității unei persoane de a-și spori vitalitatea și de a se reconecta la propriul sine. Deși nu ignoră trecutul unei persoane, NARM explorează istoricul personal cu scopul de a crea conștientizare asupra modului în care tiparele de adaptare învățate în copilărie interferează cu capacitatea de ne simți conectați și vii în momentul prezent și susține reglarea sistemului nervos.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
