De experiențe dificile sau negative de viață am tot avut parte, în ultima vreme. Dar oare pandemia sau războiul din Ucraina sunt și experiențe traumatizante? Printre altele, și la această întrebare am căutat răspunsuri în cel mai recent panel online, în care am invitat mai mulți psihoterapeuți să ne îndrume cu ajutorul științei. Pentru și mai multe informații despre experiențe negative, traume și vindecarea acestora vă recomandăm bestsellerul Într-o voce nerostită, de dr. Peter Levine, omul care a schimbat perspectiva lumii asupra conceptului de traumă.
Repondenții acestui panel sunt: Gabriela Deniz (psiholog, psihoterapeut, contributor al platformei paginadepsihologie.ro) ● Florentina Niculescu (psiholog, psihoterapeut, reprezentant Somatic Experiencing® în România) ● Gabriel Panțiru (psiholog, psihoterapeut, contributor al platformei paginadepsihologie.ro) ● Krisztina Gabriella Szabó (doctor în psihologie, psihoterapeut, formator invitat în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie).
Ce este trauma și cum diferă aceasta de evenimentele negative și amenințătoare?
Krisztina Gabriella Szabó: Trauma nu este reprezentată de evenimente (chiar dacă unele au un potențial mai mare de a contribui la dezvoltarea unei traume, decât altele), ci de depășirea capacității unei persoane de a gestiona dificultățile sau amenințările. Cu alte cuvinte, trauma este trăirea subiectivă a neputinței într-un mod ce ne împiedică să putem fi prezenți, funcționali într-un mod optim, capabili să ne accesăm și să ne utilizăm resursele. De asemenea, trăirea interioară a izolării, a lipsei de conexiune este un alt element fundamental din punctul de vedere al traumei. Când te simți o victimă neputincioasă și izolată într-un fel sau altul, ești deconectat de tine și deopotrivă, deconectat de ceilalți, iar asta întărește, într-un cerc vicios, trăirea traumei. Din contră, conexiunea ne ajută să regăsim locuri de siguranță fizică și/sau mentală/spirituală.
Florentina Niculescu: Cuvântul traumă provine din greacă și înseamnă rană, leziune. În termeni psihologici, trauma este amprenta pe care evenimentele din trecut o lasă asupra corpului nostru, ea rămânând ancorată în minte, creier, emoții și corp. Granița fină apare atunci când perioada de expunere la o situație stresantă este repetată și îți poate copleși sistemul nervos, creează stres traumatic și apar răspunsuri false de activare. Ajuns în acest punct, pe măsură ce faci mai mult, lucrurile se înrăutățesc, iar rana interioară este atât de dureroasă, încât simțim că nu putem face nimic pentru a ne autoregla.
Gabriela Deniz: Evenimentul negativ este ce ni se întâmplă, iar trauma este răspunsul minții și corpului nostru, atunci când resursele noastre de înțelegere și reacție sunt de fapt depășite sau s-au epuizat. Mai plastic, trauma este acel ceva de negândit și de neconceput, care se transformă în ceva de nespus, ce scoate o parte din noi în afara vieții, oprind-o din a mai crește. Mintea noastră, asemenea unui copac rupt, continuă să crească, dar trunchiul său se apleacă și se contorsionează.
Gabriel Panțiru: Trauma este o experiență interioară care apare ca răspuns la o situație amenințătoare, extrem de stresantă, percepută de către organism ca potențial anihilantă. Psihicul este copleșit de pericolul exterior, fapt care conduce la activarea unui răspuns automat al sistemului nervos autonom. Poate rezulta o stare de imobilitate tonică, în care organismul este aparent imobil, însă organele interne sunt pregătite pentru răspunsuri de tip luptă sau fugă. Trauma este însoțită de sentimente profunde de neputință, teamă și vulnerabilitate fără protecție, dar și de o ruptură între acestea și celelalte părți ale psihicului uman. Atunci când reușim să păstrăm controlul asupra ceea ce se întâmplă în exterior și avem capacitatea de a acționa și de a ne adapta, evenimentul rămâne unul negativ, nu și traumatizant.
Ce putem face ca un eveniment aversiv să nu ducă la o traumă psihologică?
Florentina Niculescu: Noi, oamenii, ne naștem cu capacitatea de adaptare. Un eveniment aversiv va remodela viața ta și viețile oamenilor din jurul tău. Cheia este să crezi din nou în tine, în capacitățile tale de autoreglare și autovindecare și, în același timp, să crezi în ceva mai măreț decât ține.
Gabriela Deniz: Știm că mintea are nevoie de resurse, așa că va trebui să o hrănim. Continuând metafora copacului, să fim atenți, să îi oferim iubire, să o îngrijim și să o curățăm de ramuri uscate, adică să facem toate acele lucruri de care noi avem nevoie pentru a fi sănătoși. Sănătatea mintală presupune și igiena minții, care începe cu 5 minute de atenție zilnică la cine sunt eu, cum se simte corpul meu, ce am nevoie? Însă, uneori, nu putem evita conștient o traumă. Mecanismele producerii traumei sunt inconștiente.
Krisztina Gabriella Szabó: Toate întreprinderile de dezvoltare personală ce slujesc consolidarea rezilienței noastre psihologice ne ajută să devenim mai puternici în fața provocărilor și adversităților. Pe de altă parte, organismul nostru dispune de capacități și resurse incomensurabile de adaptare și de multe ori, în situațiile dificile, chiar și fără o pregătire anterioară, putem descoperi resurse nebănuite, uimitoare. Cum spuneam mai sus, cel mai important aspect din punctul de vedere al traumei este trăirea neputinței și a izolării. În realitate, niciodată nu suntem cu adevărat și în totalitate neputincioși (după cum niciodată nu suntem în totalitate omnipotenți, chiar dacă putem avea iluzia aceasta). În orice situație, există aspecte pe care le putem controla și aspecte pe care nu le putem controla. Ceea ce putem face este să căutăm și să ne focalizăm atenția și energia, eforturile, asupra a ceea ce putem controla și ceea ce contează pentru noi. De exemplu, dacă un prieten este bolnav și se simte rău, e adevărat că nu îi putem „lua boala“, dar putem fi prezenți alături de el, cu căldură și încurajare. Zâmbetul, spre exemplu, poate fi o „superputere“. A zâmbi deliberat într-un moment dificil și a încerca să fim cât mai prezenți aici, în acest zâmbet, poate însemna să ne ajutăm propriul organism, cât și pe al celuilalt să se ridice deasupra provocării, deasupra neputinței. Nu înseamnă că mă prefac, ci că afirm, în mod deliberat, într-un mod proactiv, iubirea, încrederea, armonia. De asemenea, suportul emoțional din interior și din exterior, suportul social sunt din nou lucruri foarte importante, fiindcă ne oferă acea conexiune protectivă și vindecătoare, chiar și atunci când nu o putem realiza în plan fizic, așa cum ne-a arătat cu prisosință perioada pandemiei.
Gabriel Panțiru: Dacă evenimentul aversiv este perceput de către sistemul nostru nervos ca fiind o amenințare la adresa vieții noastre, iar resursele noastre fizice și psihice sunt copleșite, organismul răspunde în mod automat într-un mod care să faciliteze supraviețuirea. Contează modul în care răspundem atunci când ieșim din situația de pericol, iar primul răspuns, aproape natural, este de a căuta să ne punem în siguranță. Sentimentul cel mai profund de siguranță îl avem atunci când găsim o altă ființă umană, capabilă să ne primească cu căldură și compasiune. Este important să acordăm atenție corpului nostru, senzațiilor pe care le avem și impulsurilor subtile de la nivelul membrelor. E posibil să simțim nevoia de a plânge sau de a tremura. Nu în ultimul rând, ajută să spunem povestea experienței noastre unei persoane care ne poate asculta cu căldură, fără a ne judeca sau a ne da sfaturi.
Cum putem recunoaște o traumă în corpul nostru?
Gabriela Deniz: Cu cât o traumă este mai puternică, va produce în noi fragmentare și deconectare. Structurile defensive ale psihicului vor încerca să izoleze această traumă și să evite suferința care o însoțește. De aceea, ceea ce pierdem este o parte din sensibilitatea noastră, dar costul afectiv este mult mai mare, mulți oameni afectați de traumă vorbind despre o amorțeală generală și o pierdere a vitalității. Efortul corpului și al minții este mare, de aceea pot apărea tulburări.
℗PUBLICITATE
Florentina Niculescu: Trauma ne deconectează de la simțurile noastre pierzând capacitatea de a evolua în timp și rămânem ancorați într-un trecut emoțional. De aici dificultatea de a ne raporta la ceilalți, de a ști ce este bine și ce nu. Un aspect foarte important de menționat este că aceste stări pot apărea după mulți ani de funcționare foarte bună, poate chiar la vârstă mijlocie, poate după un accident minor sau un diagnostic cu impact puternic emoțional și chiar după anumite intervenții chirurgicale.
Gabriel Panțiru: Trauma poate conduce la pierderea conexiunii cu corpul nostru. Ajungem să trăim cu un soi de amorțeală și ne e greu să spunem ce altceva simțim în corp în afară de durere. În alte momente suntem copleșiți de senzațiile venite dinspre corp, care ne iau pe nepregătite și sunt greu de controlat. Peter Levine și literatura de specialitate vorbesc despre simptome care pot varia de la o stare de hipervigilență, sensibilitate extremă la lumină sau sunete sau răspunsuri emoționale puternice la probleme ale sistemului imunitar, dureri cronice, oboseală cronică sau energie fizică foarte scăzută, boli psihosomatice, în special dureri de cap, migrene, dureri de gât sau de spate, fibromialgie, astm, probleme dermatologice sau probleme digestive, cum ar fi sindromul colonului iritabil.
Krisztina Gabriella Szabó: Ar fi greu de enumerat toate manifestările concrete ale expresiei corporale ale traumei, unele fiind subtile. De asemenea, o anumită formă de manifestare în sine nu e neapărat relevantă, ci mai importantă e funcția sa într-un anumit context concret. Organismul nostru este un sistem minunat și complex, dotat cu toate resursele necesare pentru a face față oricărei provocări. Trauma în corp înseamnă expresia neputinței și a izolării. Așadar, orice formă de acțiune concretă sau doar mentală care îndeplinește cu succes funcția de a ne proteja de sentimentul de neputință și izolare, în timp ce ne permite să facem (cu fapta și cu poziționarea mentală) ceva ce e important pentru noi, cu bătaie lungă, poate fi considerată, din punctul meu de vedere, o reușită în adaptarea organismului. Și desigur, odată condițiile modificate, vom putea reevalua starea organismului și mecanismele puse în lucru, iar dacă vom constata că ele nu servesc cel mai bine adaptarea și dezvoltarea noastră în acele condiții, putem interveni pentru a căuta forme mai potrivite. Ca să rezumăm: atunci când, obiectiv vorbind, avem posibilitatea de a ne mișca corpul, însă constatăm că nu putem să facem asta (pune stăpânire pe noi „sentimentul de a fi paralizat“), ne putem gândi la o reacție disfuncțională, legată de o traumă, și putem apela la ajutorul cuiva competent. De asemenea, dacă observăm că ne este „greu să fim în corpul nostru“, să ne simțim corpul, ne putem gândi că am dezvoltat un mecanism de deconectare, de disociere, ca răspuns la experiențe pentru integrarea cărora nu am dispus de alte resurse în trecut.
Cum putem vindeca trauma?
Gabriel Panțiru: În timpul evenimentului traumatic se produce o ruptură în interiorul nostru și o parte a psihicului rămâne blocată în trăirea traumatică. Începem să ne vindecăm atunci când căutăm să ne reconectăm cu această parte a noastră și acceptăm faptul că evenimentul traumatic a avut un impact puternic asupra noastră. Ne ajută să facem acest lucru vorbind cu oameni care sunt capabili și dispuși să ne asculte cu blândețe și compasiune. Putem vorbi cu un prieten sau cu un psihoterapeut. Putem folosi tehnici corporale sau alte tehnici capabile să ne pună în contact cu corpul nostru și cu experiența traumatică. În același timp e important să manifestăm curiozitate, blândețe și compasiune față de propria persoană și să ne dezvoltăm capacitatea de a sta cu toate trăirile noastre. Este bine de știut faptul că trecerea timpului nu garantează vindecarea traumei.
Krisztina Gabriella Szabó: În mare parte, cred că răspunsul meu se regăsește în rândurile anterioare. Încercând o sumarizare, aș spune că ne putem considera vindecați atunci când reușim să fim prezenți în moduri satisfăcătoare în viețile noastre, angajați în activitățile și relațiile importante pentru noi. Pentru noi toți, există momente când nu reușim foarte bine asta, și de aceea e important să ne dezvoltăm exercițiul de a conștientiza ce se întâmplă în interior și de a ne repoziționa în moduri mai favorabile. Să căutăm să ne oferim susținere, încurajare, încredere, așa cum am face asta pentru cineva foarte drag. Să fim atenți la vocea interioară, să căutăm acel spațiu din care ne putem uita la noi înșine cu apreciere și încredere, cu deschidere și curiozitate pentru a descoperi ce ne poate fi în cea mai mare măsură de folos, acum, aici. De asemenea, e foarte util să ne punem întrebarea: „Presupunând că tot ce s-a întâmplat până acum în viața mea (inclusiv reacțiile mele de până acum), rămâne neschimbat, fiind nemodificabil, acum, în acest moment și de acum încolo, cum mi-ar plăcea să mă văd acționând (în interior și in exterior)? Dacă îmi imaginez viața mea asemeni unui film, sau unui roman, în care eu sunt eroul principal, cum aș vrea să văd comportându-se acest erou (în raport cu sine și cu exteriorul?“ De asemenea, revin asupra importanței suportului social, a conexiunii cu sinele și cu ceilalți, fiindcă dincolo de sentimentul de apartenență atât de necesar nouă, ne oferim permanent unii altora modele, învățăm permanent unii de la alții cum putem deveni mai buni cu noi înșine și cu ceilalți. Să căutăm sprijinul acolo unde sunt cei pe care îi admirăm, să încercăm să îl oferim acolo unde e nevoie de noi. Desigur, să apelăm la specialiști atunci când simțim nevoia!
Gabriela Deniz: În ultimii ani, au apărut foarte multe forme de psihoterapie orientate către tratamentul traumei, cu efecte uimitoare. Să nu uităm însă că în fiecare terapie este nevoie de doi: terapeutul și clientul. Vindecarea este un proces, cere timp, resurse, angajament, încredere și capacitatea de a rămâne în relație.
Florentina Niculescu: Trauma psihică este o leziune emoțională și, ca orice leziune, este tratabilă. Este nevoie de timp pentru a o renegocia și pentru ca organismul nostru să organizeze și să integreze experiențele și senzațiile simțite în fracțiunea de timp în care s-a petrecut evenimentul traumatic. Redobândim astfel libertatea, claritatea și coerența între minte, emoții și corp.
Cum putem susține copiii în prelucrarea experiențelor negative?
Krisztina Gabriella Szabó: Sunt multe lucruri concrete pe care le putem face pentru a susține copiii, însă acum m-aș referi la cel mai important. Ei nu dispun de resursele adulților și atunci au nevoie de atenția și prezența noastră, pentru că ei învață să își regleze emoțiile prin coreglaj, adică împreună cu noi. Acest lucru înseamnă că e nevoie să avem grijă în primul rând de noi înșine, ca să putem oferi mai departe siguranță și sprijin, mai ales în condiții provocatoare. Dincolo de ceea ce le spunem, e importantă „energia noastră“, așa că e chiar important să punem pe prim plan propriul nostru reglaj emoțional și comportamental. Atunci când noi suntem în echilibru și ne putem poziționa într-o perspectivă utilă, constructivă, putem cu ușurință transmite și copiilor acest lucru. „Copilul din interior“ și copilul din exterior au, deopotrivă, nevoie de noi; având grijă de unul, învățăm să avem grijă și mai mult de celălalt; și invers!
Florentina Niculescu: Conectarea emoțională este esențială și în egală măsură menținerea rutinei familiare cât mai mult posibil sau crearea unor noi rutine. Pentru a ne autoregla este necesar să observăm și să recunoaștem diferite sentimente pe care să le adaptăm în mod corespunzător pentru fiecare situație. Acest lucru nu înseamnă doar prin scăderea sentimentelor negative și creșterea celor pozitive. Pe copii/adolescenți îi vom ajută să găsească modalități pentru a-și exprima sentimente de frică, spaimă și bucurie. Le vom valida sentimentele și îngrijorările și vom fi disponibili pentru întrebări și informații noi. În acest fel le vom modela comportamentul. Implicarea în activități creative poate facilita acest proces.
Gabriel Panțiru: Copiii au în primul rând nevoie să acceptăm faptul că există o experiență negativă, oricât de improbabil ne-ar părea nouă acest lucru. E important să evităm minimizarea ei prin replici de genul „Nu-i nimic! O să-ți treacă până crești mare!“ sau „Nu s-a întâmplat nimic!“. Dacă copilul plânge și este vizibil afectat este important să-i oferim spațiu pentru acest lucru, să păstrăm contactul și apropierea cu el, să-l ținem în brațe sau cel puțin de mână și să-i validăm emoțiile cu căldură, arătându-i că îi vedem suferința și că aceasta este normală. Dacă copilul a reușit să descarce mare parte din încărcătura emoțională, putem trece la rememorarea poveștii, oferind cât mai multe detalii. Ajută să fim atenți la perspectiva lui și să o corectăm dacă interpretarea lui a fost greșită (e posibil ca polițistul venit să ajute să fi fost perceput ca o amenințare). Va fi nevoie să spunem povestea de mai multe ori, mai ales dacă copiii cer acest lucru.
Gabriela Deniz: Noi suntem o resursă importantă ca părinți, însă mintea are capacitatea naturală de a procesa experiențele traumatice. Copiii au propriile lor resurse. Cred că este nevoie să recunoaștem momentele dificile, să oglindim și să validăm suferința copilului, să primim trăirile sale fără a încerca să le schimbăm și, foarte important mi se pare mie, să îi oferim posibilitatea de a simboliza experiența sa. Simbolizarea – care apare spontan prin joc – este resortul prin care mintea transformă ce este de neconceput în experiență integrată. Când celălalt (părinte, terapeut etc.) primește și acceptă în relație, simbolizarea este vindecătoare.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
