Iubirea este ceea ce ne dorim cei mai mulți dintre noi, atât pentru propria stare de bine, cât și pentru siguranța celor de lângă noi. Psihologii și psihoterapeuții de cuplu și de familie sunt încântați să ne împărtășească despre cum putem oferi iubirea, dar sunt puțini cei care știu cum să ne sprijine în a primi iubirea. Pornind de la una dintre cele mai recente apariții editoriale de la Pagina de Psihologie, volumul Acceptă iubirea, am invitat câțiva terapeuți din comunitatea imago să ne ajute să deslușim mecanismele iubirii pe care nu știm să o primim.
Repondenții acestui panel sunt: Carina Coșăreanu (psiholog și terapeut cu formare în imago) ● Alina Iliescu (psiholog, psihoterapeut și terapeut cu formare în imago) ● Sabina Strugariu (psiholog clinician, psihoterapeut integrativ și terapeut cu formare în imago) ● Lavinia Tăutu (psiholog clinician, psihoterapeut cognitiv-comportamental, terapeut certificat și supervizor imago).
De ce este dificil pentru unii oameni să accepte și să primească iubirea în viețile lor?
Lavinia Tăutu: Felul în care ofer și primesc iubirea depinde foarte mult de modul în care am simțit sau trăit iubirea în relație cu persoanele de atașament din copilărie. De-a lungul timpului, prin mesajele primite direct sau indirect de la adulții de lângă noi, se formează o adevărată hartă a ceea ce înseamnă iubirea, cum arată, cum se simte, cum se manifestă și cum se oferă. Iar în această hartă, potecile sunt credințele noastre legate de relații, iubire, vulnerabilitate, apropiere, dăruire. Dacă în familia mea de origine am văzut iubirea ca fiind condiționată (de exemplu, dacă părinții mă îmbrățișau și mă apreciau doar dacă luam o notă bună), pot să dezvolt o credință de tipul „Doar dacă sunt perfectă sau am performanțe, voi fi iubită și acceptată de ceilalți“. Iar acest tip de mentalitate se va manifesta în orice tip de relație pe care o am, nu doar în cea de cuplu.
Carina Coșăreanu: Să acceptăm iubirea și să o primim înseamnă să ne deschidem față de acele persoane care vor sa ne iubească și ne dăruiesc iubire, ceea ce presupune să permitem să simțim un nivel ridicat de vulnerabilitate. Încrederea și deschiderea pe care am avut-o față de părinții noștri în primii ani de viață s-a schimbat pe măsură ce nevoile noastre nu erau împlinite. Am învățat că aceeași sursă a iubirii, a bunătății, a visării, a siguranței poate provoca adesea durere. Treptat, frica de a fi rănit este mai mare decât dorința de a fi iubit. În plus, poate că ultima dată când am acceptat iubirea, am înțeles că merităm să o primim doar dacă am respectat condițiile impuse de cealaltă parte componentă a relației.
Sabina Strugariu: Pentru a putea accepta și primi iubirea, ca adulți, e nevoie să o fi cunoscut și primit atunci când am fost copii, în primă fază. Esther Perel afirmă că le spune celor cu care lucrează „spune-mi cum ai fost iubit și îți voi spune cum iubești și cum te lași iubit“ și asta deoarece noi ne gândim adesea la iubire doar ca la sentimentul de iubire, însă iubirea este mai mult de atât – este despre acțiuni, și cuvinte, și comportamente, și reacții, și negocierea spațiului comun, a apropierii și distanțării. Și, uneori, atunci când asocierea inconștientă a iubirii este cu ambivalență, durere, abandon, frică, rușine sau vinovăție, avem tendința să căutăm iubirea ideală, dar să acceptăm ceea ce ne este deja familiar.
Alina Iliescu: Pentru a putea primi iubirea, trebuie să „simți“ că ești iubit atât în mintea, inima, cât și în corpul tău. Atunci când ai capacitatea de a o primi, poți oferi iubirea. De cele mai multe ori, reacționăm în viață de zi cu zi în starea de „pilot automat“, astfel încât nu suntem pe deplin prezenți în relațiile noastre. Partenerii au nevoie să fie mai conștienți pentru a aduce armonizarea în relația lor, iar pentru a face asta este nevoie să privească cu curiozitate trecutul propriu și al partenerului și să devină buni observatori ai dinamicii relaționale dintre ei. „A fi conștienți“ reprezintă un proces susținut și pe alocuri dureros, care face partenerii să opună rezistență, uneori respingând chiar persoanele care le aduc darurile de care au nevoie.
Care este credința de bază a oamenilor care nu-și permit să primească iubirea?
Sabina Strugariu: Cel mai adesea, la baza incapacității de a primi iubire și de a ne lăsa iubiți, stă credința că nu suntem demni de iubire, că este ceva defect sau atât de rău la noi, încât dacă cineva ne-ar cunoaște cu adevărat nu ne-ar putea iubi niciodată. Motiv pentru care ne ascundem de vulnerabilitate și intimitate considerând că, pentru a fi iubiți, e nevoie să ne ascundem și să arătăm doar anumite părți din noi – cele pe care le considerăm suficient de bune, însă realitatea este că iubirea sănătoasă și matură se naște din vulnerabilitate, intimitate și autenticitate.
Lavinia Tăutu: Desigur, pot să existe mai multe credințe ce stau la baza respingerii iubirii celor din jur, dar una în mod special este pregnantă… „nu merit“. Și aici pot să intre variațiuni ale acestui „nu merit“… „să fiu iubit(ă)“, „să fiu apreciat(ă)“, „să fiu lăudat(ă)“. Nu merit promovarea, salariul, expunerea publică; în esență, tot ce mi se întâmplă pozitiv în viața mea. Ajung să mă autoresping pe de-a-ntregul, chiar dacă nu sunt conștient că asta este ceea ce fac. Ceea ce oamenii văd pozitiv la mine mie îmi este inaccesibil. Drept urmare, nu pot să primesc cu inima deschisă, pentru că sunt orb pe acele părți: nu le cred, nu le văd și nu le înțeleg.
Alina Iliescu: Credința de baza a oamenilor care nu-și permit să primească iubirea este că „nu merită“ să fie iubiți. Dacă ar accepta iubirea, atunci ar pierde: ideea că partenerul nu poate iubi, conștiința de victimă, credința că este îndreptățit să i se împlinească nevoile, dreptul de a se plânge, furia, disperarea și deznădejdea, precum și emoția anticipării unei viitoare posibile iubiri. Din cauza experiențelor din trecut, oamenilor le este teamă să accepte iubirea partenerului, având impresia că un element aparent pozitiv venit din exterior poate perturba stabilitatea psihicului lor. Dacă n-au avut experiența unei relații sănătoase de dăruire și primire în copilărie, le este dificil să primească și să ofere iubirea în viață adultă, fără a le fi afectată stima de sine și fără a fi împinși spre simbioză.
Carina Coșăreanu: Cel mai adesea, oamenii nu-și permit să primească iubirea, pentru că ei cred că nu merită, că nu sunt suficient de buni. Această credință se formează în primii ani de viață, atunci când părinții sau îngrijitorii nu reușesc să identifice nevoile reale ale copilului, să-i construiască și să-i mențină un cadru de siguranță. Din dorința de a motiva copiii să învețe, părinții aleg multe soluții manipulatoare care pun bazele neîncrederii în sine și în ceilalți. De asemenea, poate interveni și credința că a primi iubire presupune și un cost ascuns, neexprimat, neclar.
Cum putem schimba modul nostru de relaționare, pentru a învăța să acceptăm iubirea?
Carina Coșăreanu: Putem învăța să acceptăm iubirea la orice vârstă. În relațiile noastre apropiate, putem să creăm conștient un nivel cât mai înalt de siguranță și să acceptăm iubirea, oricâte gânduri parazite apar. Aș sugera următoarea activitate: când cineva apropiat dorește să ofere un obiect sau un serviciu și apare gândul „Nu pot să accept, nu merit așa ceva!“, respiră adânc și spune „Da!“. Dă-ți voie să primești, permite-i celeilalte persoane să dăruiască!
℗PUBLICITATE
Lavinia Tăutu: Unul dintre aspectele importante este să învățăm să renunțăm la simbioză. La începutul unei relații, simbioza este ca un balsam… gândim la fel, simțim la fel, iubim la fel. Și asta se întâmplă pentru că noi proiectăm foarte mult asupra celuilalt o imagine ideală a cum am vrea să fim și să fie relația noastră. Doar că pe măsură ce relația avansează, începem să vedem și diferențele (ceea ce este și normal, dar și foarte sănătos să existe). Însă ne lovim de propria noastră intoleranță la tot ce este diferit față de propria persoană și care nu se mulează complet pe modul personal de a vedea lucrurile. Și cu cât mă încăpățânez să păstrez această simbioză, cu atât voi deveni mai critic la adresa celuilalt. Și cu cât voi fi mai critic la adresa celuilalt (pentru că nu este ca mine), cu atât voi fi mai incapabil/ă să văd și să accept ceea ce are celălalt să-mi ofere.
Sabina Strugariu: Din fericire, nu este niciodată prea târziu pentru a avea o copilărie fericită sau, altfel spus, plasticitatea neuronală ne permite să învățăm că iubirea și relațiile pot fi și altfel la orice vârstă. Important este să ne păstrăm curiozitatea și disponibilitatea de a ne uita la propriile noastre tipare și credința că, indiferent de ce am trăit sau am învățat până la un anumit moment despre iubire și relații, spațiul dintre noi crește și se transformă o dată cu noi și putem să-l construim și bazat pe siguranță, efort sănătos și acceptare reciprocă. Prima persoană care devine conștientă este cea care poate iniția schimbarea fie într-un cuplu deja format, fie în căutarea unui partener de cuplu.
Alina Iliescu: Primul pas este să înțelegem ce anume presupune o relaționare conștientă, în care acceptăm iubirea. Este provocator să schimbăm dinamica relațională familială, pentru că ceea ce este nou este considerat înfricoșător. De aceea, partenerii tind să reacționeze în aceeași manieră vicioasă, în modul de pilot automat. Pentru a schimbă acest tipar de relaționare și pentru a învăța să accepte iubirea, partenerii au nevoie de o relaționare conștientă, în care să fie curioși și prezenți în viață lor de cuplu. O bună tehnică de relaționare este dialogul conștient imago, care presupune cei trei pași: oglindire, validare și empatie.
Este relația de cuplu o alternativă pentru vindecarea traumelor noastre relaționale?
Alina Iliescu: Așa cum spun Harville Hendrix și Hellen Lakelly Hunt, ne naștem în relații, suferim în relații și ne vindecăm tot în relații. Nevoia de conectare este o nevoie fundamentală. Putem să experimentăm deconectarea, însă nu putem să trăim în izolare și nu putem să ne vindecăm singuri. Deși unul dintre miturile relaționale este acela că, dacă ești un întreg, poți învinge de unul singur, Harville și Hellen, în teoria relațională imago, afirmă că nu poți fi cu adevărat întreg fără un Altul. Astfel, nu există Eu fără Tu și prin relație ne oglindim existența. Conștiința identității noastre capătă contur în interacțiunea cu alte persoane, în special cu acele persoane importante pentru noi. Partenerii își pot vindeca traumele din trecut, devenind mai conștienți și având mai mult autocontrol în viața lor, lăsând în urmă tiparele automate de comportament. Acest lucru este posibil în Spațiul dintre cei doi parteneri.
Sabina Strugariu: Cred că orice relație sănătoasă, matură și vie poate fi o alternativă pentru rănile relaționale din trecut, indiferent dacă este vorba despre o relație de prietenie, cu un animal de companie sau o relație terapeutică etc. Însă relațiile de cuplu sunt spațiile de intimitate și creștere în care aducem cu cea mai mare ușurință dinamicile relaționale inconștiente învățate în copilăria timpurie și în care investim cea mai mare energie psihică și, atunci, e important să rămânem deschiși la posibilitatea de a trăi ceva diferit și să contribuim activ la asta.
Carina Coșăreanu: Relația de cuplu ne oferă șansa de a rescrie trecutul relațional cu familia de origine. Cei care ne-au îngrijit în primii ani de viață ne-au arătat iubirea în forma pe care o cunoșteau. Iar noi, pe măsură ce am crescut, am învățat să identificăm care sunt nevoile noastre, cum arătăm noi celorlalți că-i iubim. Conform teoriei imago, o relație de cuplu conștientă ne oferă șansa să identificăm rănile din copilărie care (încă) ne macină. Pas cu pas, putem să rescriem trecutul, adică să avem experiențe similare care ne satisfac aceleași nevoi din copilărie, și astfel să ne vindecăm traumele relaționale. Într-un cadru de siguranță, putem explora vulnerabilitatea de a ne lăsa văzuți și iubiți de persoana iubită.
Lavinia Tăutu: Îndrăznesc să spun că orice tip de relație (prietenie, colegialitate, iubire) poartă cu sine oportunitatea de a fi conștienți de propriile răni emoționale și de aici și posibilitatea vindecării. Și spun asta pentru că suntem tot noi, cu tot bagajul nostru în contexte relaționale distincte. Însă rănile noastre emoționale se vor manifesta cu o intensitate mult mai mare într-o relație de cuplu. Și tocmai de aici vine și oportunitatea cea mai mare de cunoaștere și acceptare atât a sinelui, cât și a celuilalt. Iar această cunoaștere și acceptare vin atât din puterea înțelegerii celui de lângă noi, cât și a noastră. Pentru că punțile de comunicare și conectare nu s-au creat niciodată prin critică, reproș și umilirea celui de lângă noi.
Care parte a iubirii este cel mai greu de acceptat pentru tine?
Lavinia Tăutu: Nu pot să mă laud la niciun capitol… nici la oferirea iubirii, dar cu siguranță nici la acceptarea ei, dar constat că îmi este mult mai greu să primesc. M-am trezit recent într-un context în care, la o cina amicală, partenerul de discuții și-a manifestat intenția de a achita nota de plată pentru amândoi. Instantaneu inima a început să galopeze și am început să insist să achităm pe jumătate nota. Cu greu am putut să accept acest „dar“. [râde]
Alina Iliescu: Cel mai greu de acceptat este să iubesc la celălalt ceea ce am respins la mine, acele părți din mine care au devenit sinele pierdut. Acesta este un concept care se referă la părți din noi care au fost suprimate sau la care am renunțat în copilăria noastră, din cauză că n-am fost sprijiniți sau încurajați să le exprimăm în familiile noastre de origine.
Sabina Strugariu: Cel mai greu de crezut și acceptat pentru mine a fost faptul că iubirea poate înseamnă deopotrivă conexiune, intimitate și, în același timp, autonomie și individualitate. Că iubirea nu presupune să mă pierd pe mine și nu presupune negocierea aspectelor fundamentale – că nu e nevoie să sacrific cine sunt pentru a primi iubire. Și, de asemenea, că atunci când vii dintr-un loc de durere, neîncredere și traumă relațională, chiar și binele poate fi simțit ca periculos și e nevoie de conștientizare și disponibilitatea de a risca să-ți dovedești contrariul propriilor credințe înrădăcinate.
Carina Coșăreanu: Sacrificiul. Îmi amintesc că aveam o durere viscerală atunci când plecau ambii părinți să lucreze departe de casă. Simțeam că voiam să-i protejez să nu se mai sacrifice și mai mult când, în sfârșit, eram împreună toți trei. Drept urmare, simt vinovăție și rușine în fața unui gest sau a unui obiect pentru care persoana care mi-l oferă a făcut un sacrificiu. Fac progrese. Aleg conștient să întreb de mai multe ori dacă este în regulă și accept. Acest exercițiu îmi arată că sunt în siguranța să primesc și, mai ales, că este bine să respect deciziile celorlalți cu ce aleg să ofere.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
