fbpx
skip to Main Content
Părinte „cool“ Sau Părinte „clasic“? Lecție De Parenting Pentru Zilele în Care Trăim

O nouă zi de lucru la mine în cabinet, o nouă zi de provocări cărora trebuie să le fac față. E prima oră și în fața mea se află mama unui copil de 8 ani. Începem să vorbim despre problemele cu care se confruntă și constat că țin preponderent de educarea celui mic. Ușor, ușor, discuția înaintează și aflu că îi este foarte greu să se împartă între serviciul solicitant și nevoile copilului. Nu are în jurul ei multe persoane care să o ajute în îngrijirea copilului. Aproape că trebuie să facă totul singură și să se limiteze doar la salariul ei. Cu toate acestea, nu se plânge! E recunoscătoare pentru minunea din viața ei, dorindu-și să facă totul în așa fel încât cel mic să crească în cel mai armonios mod posibil. Totuși, simt că există ceva care o frământă. Nu înțelege și nu știe foarte bine cum ar putea, în situația ei, să devină părintele ideal. Ajungem astfel într-un punct al discuției care îmi este foarte familiar, pentru că una dintre cele mai frecvente întrebări primite de mine este: „Cum pot fi un părinte bun?“ Încep să îi dau câteva idei, mici strategii pe care eu le găsesc utile și care și-au arătat eficacitatea de-a lungul timpului. Mămica mă ascultă cu interes, dar și cu o ușoare încordare. O întreb: „Este ceva neclar?“ Îmi răspunde simplu și direct: „Eu nu am fost educată așa. Părinții mei nu au aplicat metodele acestea. Nu știu dacă sunt eficiente.“

Brusc, mă izbesc de o realitate a zilelor noastre. Părinții, la fel ca noi toți, sunt oameni. Iar oamenii au tendința de a învăța prin imitare, chiar și la nivel subconștient. Fiecare acțiune a noastră a fost învățată și văzută înainte la cineva (începând de la cum se deschide o ușă, cum se duce furculița la gură, până la cum se crește un copil). Nu este nimic rău în asta, doar că, subconștient, putem deprinde și anumite comportamente mai puțin dezirabile.

Sunt șanse foarte mari ca un copil care a fost educat de un părinte extrem de exigent să devină la rândul lui un părinte exigent. Văd multe exemple în jurul meu, iar studiile demonstrează și ele acest lucru. Invers, cineva care nu a fost crescut cu foarte multă căldură și manifestări de iubire va rămâne rezervat și rece în fața propriului copil. Și lipsa educației poate fi „moștenită“. Dacă ne gândim la cei care nu se preocupă de propriii copii, putem deduce că aceștia au fost la rândul lor niște copii neglijați sau neîngrijiți.

Ce ar trebui să facem în acest caz? În primul rând, să conștientizăm că părinții noștri ne-au oferit educația pe care au cunoscut-o la momentul respectiv. Nu au avut resursele materiale sau informaționale care există azi și nu s-au confruntat cu unele dintre problemele cu care ne confruntăm noi (de exemplu, dependența copiilor de tehnologie, consumerismul, bullying-ul școlar etc.). Mai mult decât atât, și știința a evoluat! Când copilul este bolnav, acesta trebuie dus la doctor, fără a apela imediat la „leacuri băbești“. Acest lucru este valabil și când observăm că are o problemă emoțională sau de natură mentală. Trebuie să apelăm le specialiști, fără a încerca să tragem noi niște concluzii înainte.

Vorbind despre „evoluția științei“, trebuie să reamintesc faptul că în zilele noastre ne bucurăm de existența educației parentale (cunoscută și sub numele de parenting). Această educație pornește de la ideea că „meseria de părinte“, ca orice altă meserie, se învață, iar pentru a avea performanță în această meserie este nevoie de cunoaștere și dedicare. Parentingul le propune părinților niște strategii eficiente, în funcție de vârsta și nevoile copilului. Iar aceste strategii au la bază cercetări care sunt atent studiate de specialiști, iar apoi sugerate părinților doritori.

Din păcate, nu toți părinții au această dorință de „a se educa pentru a educa“. Unii dintre ei preferă să apeleze la cunoștințele deja avute, mizând pe varianta „clasică“ de educare, pe când alții aleg să citească sau să meargă la cursuri de parenting, fiind considerați apoi niște părinți „cool“.

℗PUBLICITATE


Părinte „cool“ vs. părinte „clasic“

Un părinte „cool“, în viziunea mea, este un părinte care înțelege că cel mic trăiește vremuri noi, în care există noi provocări cărora trebuie să le facă față. Acest tip de părinte știe cum să se muleze și cum să își înțeleagă copilul, atunci când trece prin dificultățile prezentului. Din educația oferită de acest părinte lipsesc comparațiile cu propria copilărie, lipsesc violența și pedepsele repetate, lipsește tonul ridicat, ușile trântite și, nu în ultimul rând, lipsește educația „după ureche“. Acest părinte este capabil să înțeleagă emoțiile copilului și să-l ajute conștient să-și dezvolte inteligența emoțională. Acest părinte înțelege că, poate, mai importantă decât o masă caldă, curățenie sau niște haine frumoase este timpul de calitate petrecut împreună. Acest părinte înțelege că, indiferent de copilăria pe care a avut-o el, este de datoria lui să-i ofere copilului copilăria de care are nevoie. Acest părinte se informează constant și apelează la specialiști, atunci când are nevoie de ajutor.

Părintele „clasic“ este cel ce recurge la amintirile sale din copilărie, aplicând metodele de educație ale părinților sau apropiaților săi. Acest părinte pune accent pe disciplinarea copilului, impunând respect prin orice mijloace: ton ridicat, pedepse, violență. Acest părinte are tendința de a-i pune des restricții copilului, fără a-i oferi o explicație: „Nu ai voie afară!“, „Nu ai voie la calculator!“, „Nu ai voie să te joci!“ Acest părinte nu ia în calcul exprimarea și recunoașterea emoțiilor copilului. Nu se gândește la ce-ar putea simți cel mic, din punct de vedere emoțional și ce repercusiuni pot avea mai târziu unele comportamente. Pentru el, școala este mai importantă ca orice! O notă proastă, o absență de la școală sau o năzbâtie vor fi aspru pedepsite. Copilul părintelui „clasic“ nu are drept la replică și trebuie să execute orice ordin al părintelui. Copilul nu are drept de alegere: ce haine să poarte, ce jucării să aibă, în ce vacanță să meargă familia, ce prieteni să-și facă, ce rude să primească familia în vizită sau ce pasiuni să își dezvolte. Toate acestea îi sunt impuse de părinte, direct sau indirect. De asemenea, părintele „clasic“ are tendința de a-i impune copilului orientarea profesională (de exemplu: „Vei merge la un liceu unde se va preda intens matematica!“ sau „Vei face facultatea de medicină!“). Din educația făcută de acest părinte nu lipsesc comparațiile și apostrofările: „Sora ta se descurca mai bine la vârsta ta!“ sau „De ce colega ta poate să ia 10 și tu nu?“. Emoțiile negative ale părintelui nu sunt înfrânate, ci eliberate în mod violent: batjocură, ton ridicat sau alte manifestări toxice. Părintele „clasic“ nu apelează niciodată la specialiști, atunci când observă că cel mic are o problemă emoțională sau comportamentală. Acesta preferă să dea vina pe copil, pe partenerul de viață sau pe școală, în loc să găsească o soluție. Părintele trăiește fie cu credința că cel mic își va reveni, fie că nu mai trebuie răsfățat, fie că este un incapabil irecuperabil.

Revin la discuția de la care am plecat, cea pe care am avut-o cu acea mamă a unui copil de 8 ani. După ce i-am explicat acesteia diferențele dintre cele două tipuri parentale, dubiile ei s-au diminuat. A devenit receptivă la sfaturile și strategiile mele și a putut să îmi răspundă cu ușurință la întrebarea: „Ce părinte vă doriți să deveniți? Un părinte «cool» sau un părinte «clasic»?“

Această întrebare v-o adresez și vouă!

Nicoleta Burlacu

Nicoleta Burlacu - Psiholog clinician cu experienţă de peste 10 ani în munca clinică cu copii și adolescenţi. Psihoterapeut de orietare cognitiv-comportamentală, membră în Colegiul Psihologilor din România, preşedinte şi membru fondator în Asociaţia Împreună Pas cu Pas. Coordonator cu drept de autor pentru două teste specifice copiilor cu tulburare de spectru autist, PEP 3 (Psychoeducational Profile) şi ASRS (Autism Spectrum Rating Scales).

Close search
Coș
Back To Top
×Close search
Caută