Adrian Stănulică este preot ortodox, soț și tată a doi copii. Este expert în managementul serviciilor sociale și al proiectelor comunitare, iar de peste 15 ani conduce Asociația Vasiliada, una dintre cele mai reprezentative organizații caritabile din sud-vestul României. Este, de asemenea, cofondator al Școlii Primare Anghelos, o instituție privată de învățământ din Craiova. Își continuă studiile ca doctorand în Teologie și participant la programul de consilier în parenting, organizat de AMPP. Pentru că părintele Adrian are această capacitate de a îmbina credința ortodoxă cu psihologia, am vrut să aflăm mai multe lucruri despre cum se leagă cele două domenii.
Religia și psihologia sunt două domenii distincte, dar care, în ultimul deceniu, s-au apropiat destul de mult. Vedem tot mai mulți psihologi care vorbesc despre religie și spiritualitate, dar și preoți care cunosc și promovează psihologia. Care sunt punctele în care cele două domenii se întâlnesc?
Omul. Și grija pentru acesta, care izvorăște din iubire. Omul zilelor noastre este tot mai expus unor situații care-l pun în dificultate și care devin factori de consum și de epuizare pentru el. Avem tot mai rar ocazia de a asculta liniștea, din cauza zgomotului care ne împresoară, avem tot mai rar bucuria lucrului bine făcut, pentru că trebuie să facem mult și repede sau simțim tot mai puțină pace, din cauza unui război pe care-l trăim deopotrivă în plan sufletesc, dar (mai nou) și social. Așadar, conștienți de această realitate, nu ne rămâne decât să facem pași unii către alții, să ne cunoaștem și să ne recunoaștem neputințele, să ne prindem de mână și să ne ridicăm, unii pe alții, atunci când picăm și să cultivăm comuniunea. Aici se întâlnesc religia și psihologia.
Oamenii au nevoie să-și elibereze durerea sufletească și caută alinare, atât în spovedania la un preot, cât și în conversațiile cu un consilier parental sau cu un psiholog. În funcție de ce anume putem decide când să mergem la consilierul parental și când să vorbim cu duhovnicul?
În funcție de unde anume ne dorim să ajungem. Preotul ne poate însoți în călătoria noastră de a-L întâlni și a fi împreună cu Dumnezeu, iar psihologul ne poate însoți în călătoria care ne conduce spre a ne întâlni cu noi înșine. Personal, cred că avem nevoie de ambele călătorii. Important este să găsim „ghidul“ potrivit. Iar dacă îl căutăm, îl vom și găsi, cu siguranță. Moise i-a însoțit pe israelieni în călătoria lor de eliberare din robia Egiptului, pe pământul promis de Dumnezeu. Știm că nu a fost o călătorie ușoară, dar el a fost împreună cu ei și i-a sprijinit în cele mai grele momente, deschizându-le calea nu doar la figurat, ci și la propriu, atunci când au trecut prin Marea Roșie. Ce vreau să spun este că fiecare dintre noi avem nevoie de un Moise, care să ne ajute să ieșim din „tărâmul robiei“ și să ajungem într-un „tărâm al bucuriei de a fi“.
Există familii în care credința reprezintă o valoare, iar părinții caută să le transmită asta și copiilor. Care ar fi acei pași prin care părinții ar putea să-i introducă pe copii în lumea credinței, fără să-i forțeze sau condiționeze să facă ceva împotriva voinței lor?
„Lumea credinței“ este o lume a bucuriei, în care se trăiește liber și conștient. Dacă înțelegem că Dumnezeu este iubire, atunci știm și că apropierea de El se face tot prin iubire. Deci, nu putem condiționa sau forța voința cuiva, cu atât mai mult a copiilor, pentru a asuma credința. Știm din Scriptură că pentru a lumina tuturor, lumina trebuie așezată în sfeșnic și nu sub obroc. Aceasta înseamnă că este absolut necesar să înțelegem că lumina de care au nevoie copiii noștri suntem noi, părinții lor. Pentru aceasta, ar fi bine să conștientizăm că educația religioasă a copiilor nu înseamnă simpla transmitere a unui adevăr, ci trăirea acestuia. Singura modalitate validă prin care putem să-i educăm pe copii în spiritul unor valori, pe care le considerăm importante, este să cultivăm noi, la nivel personal, acele valori.
Atunci când vrem să grădinărim, mai întâi pregătim pământul în care urmează să plantăm. Dacă ne dorim să avem copii care să crească frumos, atunci trebuie să fim pentru ei „pământul cel bun“, pentru că doar așezată într-un pământ bun sămânța crește și aduce rod însutit.
Există, de asemenea, situații în care părinții simt că-și trădează mentorul bisericesc dacă aleg să ceară și ajutorul unui psiholog sau al unui consilier. Cum anume pot gestiona părinții un astfel de conflict interior?
Personal, nu văd întemeiat un astfel de conflict. Dar dacă totuși este trăit, ar fi bine să avem înțelegerea rezonabilă că dacă un preot nu ne poate oferi sprijinul potrivit într-o situație dificilă din viața noastră, atunci este absolut necesar să cerem și suportul unei persoane care are competențe în problema care ne afectează viața. Cred că ar fi bine să ne împrietenim cu amândoi, și cu preotul duhovnic și cu psihologul sau consilierul parental. Într-o abordare multidisciplinară cresc șansele pentru a găsi modalitățile potrivite de a gestiona o situație problematică. Eu cred că lucrurile bune vin din mult sfat!
În religie se vorbește adesea despre spirit, iar în psihologie despre suflet. Care sunt asemănările, dar diferențele între cele două concepte?
În cuprinsul Sfintei Scripturi și în învățătura Bisericii, cuvântul „suflet“ ((ψυχή, psychi, în limba greacă) este polisemantic. Dar, în încercarea unui răspuns cât mai accesibil, putem spune că sufletul dă viață trupului cu care este unit. Așadar, omul este alcătuit din trup și suflet. Iar unul dintre marii părinți ai Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, spune că partea cea mai curată a sufletului este duhul (Nοῦς) – „ceea ce ochiul este pentru trup, aceea este duhul în suflet“. Pentru aceasta, în Biserică, vorbim mai des despre duh (sau spirit), pentru că este acea parte a sufletului care ne apropie de asemănarea cu Dumnezeu. În sensul acesta, Hristos a spus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“.
℗PUBLICITATE
Sunteți un preot cu o aplecare aparte spre psihologie și cu o deschidere față de nevoile de dezvoltare ale copilului. De unde pasiunea față de știința sufletului și ce anume vă motivează în acest sens?
Teologia arată că sufletul este chipul lui Dumnezeu în om. Pornind de aici, consider absolut firească preocuparea față de trăirile semenilor, față de frământările sau căutările lor. Iar dacă avem în vedere cuvântul Evangheliei, potrivit căruia în persoana fiecărui „frate mai mic“ (a se înțelege om aflat în nevoie) se găsește tainic Hristos, atunci nu mai este pasiune, ci chemare.
Cum reacționează enoriașii atunci când aud că aveți o pregătire în domeniul consilierii parentale?
Cei mai mulți dintre ei vor afla acest lucru acum, citind interviul. Am ales să urmez o specializare în parenting, prin participarea la cursurile Parenting MasterClass, datorită faptului că este un program de formare construit pe paradigma dovezilor validate științific, cu cele mai noi cercetări din domeniu, care vin în completarea a ceea ce știam despre relația părinte-copil. Cred că utilitatea acestei formări se va vedea în felul în care voi putea răspunde mai aplicat la preocupările părinților pe care îi întâlnesc atât la parohie, cât și la școala primară pe care am fondat-o de curând, alături de soția mea. Și nu în ultimul rând, îmi doresc ca rostul acestei formări să se vadă în relația cu cei doi copii ai noștri. Sper să fiu pentru ei un „pământ bun“.
Dincolo de lumea bisericească și de interesul față de consilierea parentală, sunteți și soț și tată. Care sunt provocările pe care simțiți că le-ați depășit cu bine în relația cu propriii copii?
Cu Ana adolescentă și cu Filip care o ajunge rapid din urmă, fiecare zi adaugă noi provocări. Iar în încercările noastre de a răspunde acestora ne-am consolidat certitudinea că familia este „plasa noastră de siguranță“, este spațiul unde ne adunăm, la propriu și la figurat, din risipirea zilei și, mai presus de toate, este locul unde ne vindecăm de orice rană, pentru că familia este izvor de iubire, iar iubirea este vindecătoare.
Cum arată o școală în care liderul are cunoștințe atât religioase, cât și psihologice? Prin ce ar putea să se diferențieze aceasta față de o școală de stat?
La Școala Anghelos am creat o comunitate de învățare în care elevii se simt ocrotiți, înconjurați de atenție și de afecțiune. În felul acesta, creștem potențialul de dezvoltare al fiecărui copil, cultivându-le încrederea în sine, încurajându-i să se exprime liber și creativ, să fie responsabili și solidari și ajutându-i să descopere că ei înșiși pot să facă mai mult decât cred ei că pot. În timp ce majoritatea școlilor din învățământul public pun accent, aproape exclusiv, pe dimensiunea cognitivă (IQ), viziunea noastră este aceea de a dezvolta un program de educație care să adauge alți trei coeficienți de formare și anume: coeficientul emoțional (EQ), cel de adaptabilitate (AQ), precum și cel spiritual (SQ).
De asemenea, consolidăm relația copil-familie, prin dezvoltarea unor proiecte educative comune, care au în vedere implicarea părinților, a fraților și a altor membri din familie, alături de elevi și profesori, în dinamica procesului de educație, dar și prin sesiuni de tip „Școala părinților“ și consiliere parentală.
Care considerați că este acel mesaj care ar fi important să ajungă la fiecare părinte din România, indiferent că acesta trăiește în mediul rural sau urban?
Uneori, lipsim din viața copiilor noștri, deși locuim în aceeași casă. Lipsim din viața lor chiar dacă ne străduim să le oferim școli bune, meditații, haine „de firmă“ sau gadget-uri de tot felul.
Uneori, efortul nostru de a face lucruri pentru copii trece pe lângă multe din nevoile lor. Și asta, pentru că de multe ori picăm în capcana lui „a face, pentru a avea“ și neglijăm pe „a fi, pentru a simți“. Înainte de orice, copiii au nevoie să fim cu ei!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
