skip to Main Content

„Când nu mai poți, tu tot mai poți un pic!“ – în ultimul timp, am auzit des această vorbă și am ajuns să mă întreb de unde vine și de ce a început să mă deranjeze când o aud?

  • se vrea motivațională, ca să „nu te îneci ca țiganul la mal“ (altă expresie cu o conotație rasistă)? 
  • vrea să meargă pe zona de „empowerment“, să îți ofere sprijin, să te facă să crezi că tu încă nu ți-ai atins potențialul maxim? sau
  • e din zona de „Hai, treci peste!“ având rolul de a te face să te simți prost că ai putut spune că „Nu mai poți!”

A spune „Nu mai pot!“ mi se pare că a devenit un act de curaj zilele acestea. Însă cât de firesc e acest lucru? Ce semnifică, de fapt, acest „Nu mai pot!“ și cine are curajul să îl spună?

Viața noastră se desfășoară între doi poli: autenticitatea și acceptarea

Dr. Gábor Maté vorbește frecvent despre cele două nevoi de bază ale noastre, ca ființe umane: 

  1. nevoia de atașament care este temelia a ceea ce suntem astăzi ca societate, și 
  2. nevoia de a fi autentici, de a fi în contact cu noi înșine.

Autenticitatea merge mână în mână cu starea de mindfulness, cu prezența conștientă, fiind acea deschidere spre interior în care individul este concentrat pe relația cu mediul înconjurător, la schimbările care apar în jurul lui, e atent la context și perspectivă și nu își alocă resursele pentru a căuta aprobarea celorlalți[1]. Sau altfel spus, individul autentic e persoana care își cunoaște și respectă credințele și valorile, care se acceptă „cu bune și cu rele“, care își cunoaște limitele, știe care îi sunt „butoanele“ și este atent la intuiția lui.

Acceptarea, pe de altă parte, este „o strategie de autoreglare bazată pe o deschidere și o atitudine de primire față de propriile emoții, gânduri sau evenimente externe“[2], fiind considerată crucială pentru sănătatea emoțională și comportamentală[3]. În timp ce John Kabat-Zinn (expert în sănătatea emoțională și autor al mai multor cărți despre starea de prezență conștientă) consideră acceptarea ca o fațetă a stării de mindfulness.  

Acceptarea vine cu conștientizare, cu acel let it go, cu dorința de a experimenta ceea ce efectiv se întâmplă, cu toleranță, cu consimțământ, fie că e vorba de emoții, gânduri, senzații[2].

Dincolo de toată teoria de mai sus, autenticitatea și acceptarea ar trebui să ne fie companioane în viață pentru că ele reușesc, în definitiv, să ne țină ancorați „aici și acum“, în realitatea vieții noastre, ne pot ajuta să ne înțelegem trecutul și să nu mai fabulăm despre viitor. Da, mâine va fi mai bine dar nu pentru că lucrurile „se așază“ de la sine, deși uneori o fac, ci pentru că învăț să văd lumea cu alți ochi și să mă calibrez în așteptări sau planuri. Învăț și îmi amintesc zi de zi că singura persoană asupra căreia dețin controlul sunt eu. Mă uit la mine cu blândețe și îmi amintesc că doar încercând voi reuși, că unele zile sunt mai bune, altele mai puțin bune.

℗PUBLICITATE



Motivația altora ne împinge spre disociere

În viața asta nebună, de zi cu zi, motivația intră și ea în schemă. Motivația ne dă energie, ne îndrumă acțiunile, fiind determinată de factori genetici, fiziologici și cei învățați sau altfel spus, mesajele primite de acasă, de la școală sau societate în general[4]

Motivația ne împinge de la spate, fie conștient, fie inconștient ca urmare a mesajelor primite. Dacă e să mă refer la exemplul personal, în copilărie când spuneam „Nu mai pot!“ primeam mereu o reinterpretare care îmi sună și azi în cap „Nu există «Nu mai pot!», există «Nu mai vrei!»“, lucru care era la fel de „greșit“ pentru că eram „prea mică să știu ce vreau“.

Motivația altora de a face noi ceva ne împinge spre disociere, în sensul că „învățăm“ să nu ne mai ascultăm corpul, tragem de noi să ajungem la linia de finish pentru a nu îi dezamăgi pe ceilalți, pentru că iubirea e primită cu porția și doar atunci când performăm. Și ce face copilul mic și apoi mare? Performează! Pentru că nevoia de iubire și, implicit, de atașament este vitală. Și astfel, ajung să nu mai pot spune în siguranță „Stop!“ și „E de ajuns!“ și trag de mine până la epuizare sau chiar boală. Alice Miller[5] spune în Drama copilului dotat că „un copil își poate trăi sentimentele numai atunci când există cineva care îl acceptă pe deplin, îl înțelege și îl sprijină.“ Dacă acea persoană lipsește sau dragostea e condiționată, el nu va experimenta deloc respectivele sentimente, va raționaliza totul, nu va mai coborî din cap în corp, își va ignora intuiția și instinctele. Cu toții am auzit «Trebuie să fii puternic», «Nu arăta celorlalți ce simți!» pentru că da, mult timp, societatea a crezut că a spune ce simți e greșit. Dar iată că ultimele cercetări au relevat importanța recunoașterii și acceptării sentimentelor pentru sănătatea noastră mentală.“

To do în viitorul apropriat:

  • Coboară din cap în corp, ascultă-ți intuiția, urmărește semnalele date de corpul tău!
  • Nu pune presiune pe tine, sunt mari șanse să nu îți iasă din prima și e normal!
  • Acceptarea e un proces!
  • Autenticitatea e o stare!

Bibliografie

[1]Carson, S. H., & Langer, E. J. (2006) Mindfulness and Self-Acceptance. Journal of Rational-Emotive & Cognitive-Behavior Therapy, 24, 29-43.
[2]Williams, J. C., & Lynn, S. J. (2010). Acceptance: an historical and conceptual review. Imagin. Cogn. Pers. 30, 5–56. doi: 10.2190/IC.30.1.c
[3]Ellis, A., & Robb, H. (1994). Acceptance in rational-emotive therapy. In S. C. Hayes, N. S.
[4]Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., & Lutz, C. (2014). Atkinson & Hilgard’s Introduction to Psychology. 16th Edition. Cengage Learning.
[5]Miller, A., Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, București, 2013

Andreea Mihai este mamă de două zâne-dragon, creator de povești sub forma atelierelor senzoriale, consilier parental în formare și studentă la psihologie. Crede în puterea relațiilor interumane, iubește cafeaua și plimbările în parc.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0