Pentru o lungă perioadă, părinții, psihologii și cercetătorii au dezbătut un subiect deosebit de important: care sunt efectele pedepselor pentru copii, în primul rând dacă acestea funcționează și mai apoi care sunt cele mai eficiente. În aceste discuții despre disciplinare, s-a evidențiat deseori subiectul pedepselor fizice – care se referă la uzul forței, cu scopul de a produce disconfort sau de a reduce unele comportante considerate inacceptabile.
Efectele acestor pedepse nu pot fi, însă, urmărite prin modalitatea clasică – adică să se aleagă un grup de mame însărcinate, controlând alți factori ce ar putea media sau modera rezultatele studiului, și să se formeze două subgrupuri: cel de mame care apelează la acest tip de pedeapsă ca metodă de disciplinare și grupul de control al mamelor care nu folosesc acest tip de pedeapsă. Un asemenea studiu ar fi lipsit de etică și de moralitate.
Ce se poate face însă (și s-a făcut deja) a fost urmărirea dezvoltării copiilor care au fost disciplinați în acest mod, pentru a observa dacă frecvența comportamentelor considerate dăunătoare a scăzut, dacă copilul a învățat legătura dintre cauză și efect și dacă nivelul de agresivitate, pentru care deseori s-a impus pedeapsa, a scăzut sau nu.
Ce ne spun, așadar, studiile despre efectele pedepselor (fizice) asupra copiilor?
- Stima de sine a copilului este afectată.
Părinții sunt pentru copii niște modele comportamentale, persoanele principale de atașament și „o bază de siguranță și încredere“, la care ar trebui să se poată întoarce indiferent de năzbâtiile pe care le-au făcut. Așadar, atunci când un copil este lovit de părinte, sunt șanse foarte mici ca el să învinuiască părintele, de la care așteaptă protecție, dar sunt șanse foarte mari să se învinuiască pe sine și să ajungă la concluzia că este ceva în neregulă cu el: „Un copil lovit de părinți nu încetează să îi iubească pe ei, încetează să se iubească pe sine“.
Mai mult, atunci când el plânge în urma pedepsei primite și este asigurat că va primi același tratament, va învăța că modalitatea lui de control și de reglare emoțională este greșită și merită pedepsită, iar nevoile sale sunt minimalizate. Va învăța că nu merită să se lupte pentru nevoile sale, deoarece experiențele anterioare îi arată că nu va câștiga această luptă. E posibil să reconstituie acest aspect al vieții sale atunci când devine adult – familiaritatea va însemna pentru el frică, invalidare și minimalizare. Și va suferi astfel un aspect al vieții sale care, paradoxal, îi va determina în bună parte succesul în viața de adult.
- Relația părinte–copil are de suferit.
Relațiile se bazează pe încredere, iar influența se bazează pe relații. Astfel, atunci când se aplică pedepse fizice, este foarte probabil ca un copil să își piardă încrederea în părinte. Să se retragă tot mai mult și să își ascundă emoțiile, deoarece învață că exprimarea emoțiilor nu este permisă, chiar dacă el nu știe încă, ce-i drept, cum să și le exprime într-un mod sănătos. De asemenea, noi știm că procesul de internalizare a comportamentelor și credințelor se petrece în copilărie, deci când observăm frecvent anumite comportamente, ajungem să le practicăm la rândul nostru sau să generalizăm și să ne temem că acestea ne vor urmări mereu. Ajunși la maturitate, copiii pot ajunge să se îndoiască adesea de motivele altora, să fie mereu în starea de „luptă sau fugi“, să stea mereu pregătiți să se apere, deoarece au învățat că viața este periculoasă și reacțiile agresive pot rezolva problemele.
În aceste condiții, relația dintre părinte și copil (care ar trebui să-i mărească celui mic sentimentul de siguranță) are de suferit; la fel și influența pe care părintele o are asupra copilului. Deci toate acele comportamente pe care ni le dorim pe termen lung din partea copilului – deschidere, sinceritate, căutarea unui sprijin – sunt inhibate prin pedeapsă. Dar pot fi asigurate printr-o relație bazată pe cooperare și încredere.
- Copilul nu învață care este comportamentul dorit.
Nici copiii, nici adulții nu pot învăța atunci când le este frică. Ce facem atunci, de fapt, este să ne protejăm, să ne conservăm integritatea și să ne luptăm pentru supraviețuire. Uneori, asta înseamnă că nu mai repetăm comportamentul pentru care am primit pedeapsa. Creierul nostru nu cunoaște diferența dintre frica de o bătaie și frica de un urs, deci produce exact aceeași reacție fizică: cea de „luptă sau fugi“, care ne fură resurse de la diverse organe (de la inimă, de la creier, de la mușchi și, aș putea spune chiar dacă nu se încadrează în descriere, de la suflet).
℗PUBLICITATE
Mai mult, acest tip de pedeapsă nu conține „indicații“ pentru comportamentul dezirabil (pe care, cum spuneam mai sus, oricum creierul nu le-ar putea procesa în acea situație). Studiile privind nivelul de agresivitate al copiilor care au fost pedepsiți demonstrează mai degrabă creșteri ale agresivității. Iar în cazurile în care nu a fost înregistrată o creștere, nu a fost înregistrată nici vreo scădere a acestuia. Așadar, scopul pedepsei oricum nu va fi atins, însă daunele colaterale pot fi mari.
Deci, care sunt alternativele?
Există câteva soluții pe care le putem implementa, pentru a-i ajuta pe copii să recunoască un comportament ce nu e dezirabil și să învețe alternativa:
• Se pot seta limite clare. Copilul nu are capacitatea de a se autodisciplina, el învață asta prin reguli care-i sunt clare și de la care nu se fac (sau foarte rar se fac) excepții.
• Copilul trebuie informat asupra consecințelor comportamentului său. Înainte de aplicarea unei pedepse (de exemplu, limitarea timpului petrecut la TV), este nevoie să-i explicăm de ce facem asta. Prin urmare, dacă copilul fură o jucărie de la un coleg, el nu va înțelege efectul faptei sale până când părintele sau educatorul îi va explica durerea sau frustrarea pe care i-a provocat-o celuilalt copil. Și aici, avem nevoie de consistență: nu oferim o dată o explicație, iar data viitoare o explicație diferită. Doar așa se poate face legătura dintre comportament-efect.
• Folosirea întăririlor pozitive și tactica ignorării. Comportamentele pozitive nu trebuie să treacă neobservate, ci e cazul să fie lăudate, pentru a-i mări copilului disponibilitatea de a le manifesta și în viitor. Ei pot fi chiar recompensați prin alte modalități. Comportamentele indezirabile pot fi ignorate, deoarece de multe ori prin observație și ceartă le întărim de fapt, adică creștem posibilitatea ca ele să se repete. Atenție, căci repetarea unor comportamente indezirabile din partea copilului poate fi un semn că el are nevoie de atenție și afecțiune din partea părintelui; iar dacă nivelul atenției părintelui va crește (în afara acestui comportament), este posibil să scadă și frecvența acestui comportament nedorit (deoarece cauza nu mai există).
• Explicarea emoțiilor și reacțiilor. Dezvoltarea inteligenței emoționale a copilului este un aspect deosebit de important. Îi oferă posibilitatea să se autoregleze emoțional, să înțeleagă diversitatea emoțiilor pozitive și negative și să-și normalizeze reacțiile de furie, tristețe, frustrare etc. O sursă foarte bună de inspirație pentru părinți și adulți, pe acest subiect, este volumul Parenting: Cum să creștem copii inteligenți emoțional.
În concluzie, studiile și (pentru unele persoane) chiar experiența proprie le dovedesc părinților lipsa de eficacitate a pedepselor fizice, precum și multiplele efecte negative pe care acestea le pot avea. Există multe alte metode și alternative ce pot fi folosite pentru disciplinare și pentru eliminarea unor comportamente nedorite. De asemenea, acolo unde încă există probleme, se pot consulta specialiști în parenting sau educatori parentali, care să ofere un suport de încredere și să determine cauza și nevoile care duc la apariția acelor comportamente.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
