skip to Main Content
Pentru Toate Mamele Din Lume

Pentru toate mamele din lume

De curând, Mirela Retegan m-a întrebat, în cadrul unui eveniment public, ce înseamnă mama pentru mine. Recunosc că, până în acel moment, nu am stat să mă gândesc în profunzime la cum ar fi fost viața mea, dacă mama n-ar fi fost „mama mea“, ci a altcuiva. Pentru că totul îmi părea atât de firesc și de natural, cu ea alături de mine și suportându-mi toanele și manifestările – plăcute sau mai puțin plăcute. Pe moment, am răspuns ce mi-a trecut prin cap și, printre altele, m-am auzit spunând că „mama este omul care mă acceptă așa cum sunt“, că „mereu ar fi de partea mea“ și că „probabil, nu voi putea să-i mulțumesc vreodată pentru tot ce-a făcut pentru mine“. Lucruri de care sunt ferm convins, dar pe care niciodată nu am stat să le analizez în adevăratul sens al cuvântului. Și, din păcate, cred că, la fel ca mine, sunt mulți alți oameni. Uităm să le apreciem cu glas tare pe mamele noastre, care sunt – pentru noi, copiii lor – dincolo de imperfecțiunile firești ale fiecărui muritor.

După ce trecem de vârsta copilăriei mijlocii și începem să ne ținem bine pe picioare, nouă, copiilor, ne este relativ la îndemână să ne judecăm mamele – cu oarecare asprime. Pentru că avem ferma convingere că ele ar trebui să cunoască (și să îndeplinească imediat) toate nevoile sufletului nostru, să ne descifreze ifosele (chiar dacă se întâmplă să fie, pe moment, bolnave) și să ne accepte necondiționat (chiar și când suntem ingrați).

De fiecare dată când se naște un copil, se naște și o mamă. Iar între cei doi se creează o legătură specială, care durează toată viața și, poate, chiar dincolo de această viață. O legătură care, la fel ca oricare alta din Univers, este complicată și plină de provocări, dar fără de care viața noastră ar fi și extrem de dificilă. De ce spun asta? Pentru că, atunci când primim acest dar minunat de la Dumnezeu, Divinitate, Natură (în funcție de forța superioară în care credem), nu primim și un ghid despre cum se trăiește viața. Dar primim o mamă – un suflet vulnerabil și imperfect, care se va strădui să facă tot ce poate, pentru ca nouă, pruncilor, să ne fie bine.

℗PUBLICITATE


Și, din păcate, cei mai mulți dintre noi ajung să conștientizeze cât de mult ajutor primesc de la mamele lor abia în momentul în care acestea îmbătrânesc, nu ne mai pot ajuta sau nu se mai află fizic printre noi. Atunci ne copleșesc regretele și realizăm că nu mai avem în fața cui exprima tot ceea ce inima noastră ar avea de spus.

Îmi este imposibil să nu mă gândesc și la mamele care ajung în cabinetul meu de psihoterapie și care îndrăznesc să dea glas gândurilor și temerilor; care îmi împărtășesc câteva dintre cele mai ascunse dureri ale sufletului, despre care copiii lor probabil că nu vor afla niciodată. Una dintre aceste mame îmi povestea că, atunci când copilașul ei plânge, o cuprinde disperarea. În mintea ei, aude ambulanța. Toți știm cum reacționează organismul, când sirena îți sună în urechi. Tot ea îmi spunea și despre vocea critică din capul ei, care o mustră fără milă, repetându-i că, de vreme ce copilul plânge, înseamnă că nu este o mamă bună: „Un copil fericit nu are de ce să plângă…“ Mama aceasta se uită de jur-împrejur și i se pare că toate celelalte mame se descurcă mult mai bine, fiind ferm convinsă că ea este cea mai rea mamă din lume.

Și astfel, odată cu intrarea în rolul de mamă, ocazional, femeia își pierde încrederea în sine, ajungând să nu se mai recunoască. Viața ei alunecă, încet și sigur, la vale. După asta, relația cu partenerul de cuplu se deteriorează. Și cum un necaz aduce după el un altul, din păcate, multe mame nu-și mai recuperează cariera și nu-și mai îmbunătățesc imaginea de sine. Pentru că este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să faci asta de unul singur. Ai nevoie de ajutorul celor din jur. Ceea ce s-a distrus într-o relație se poate vindeca tot printr-o relație.

℗PUBLICITATE


Asta înseamnă că mamele au nevoie de noi – copiii lor, soții lor, familia extinsă, tribul – la fel de mult cum avem și noi nevoie de ele. Au nevoie ca cineva să le vorbească despre depresia post-partum, despre anxietatea post-partum, despre tot stresul post-partum pe care-l trăiesc din momentul în care devin mame. Desigur că fiecare femeie are posibilitatea de a alege dacă, după naștere, păstrează contactul cu lumea adulților pe care o cunoaște atât de bine sau pășește în lumea parentajului și rămâne alături de puiul ei pentru o anumită perioadă. Și indiferent că este vorba despre 6 săptămâni, 6 luni sau 2 ani, acesta ajunge să devină cel mai dificil job din viața ei. Unul în care nu are pauze, nici zile libere și nici delegații; în care nu este plătită și adesea nu i se recunosc meritele pentru efortul depus.

Astfel, femeia care până mai ieri era o expertă în profesia ei devine expertă în a ține bebelușii în brațe ore întregi, a schimba scutece îmbibate cu diaree sau a păși prin cameră în așa fel încât să nu scârțâie parchetul. Dar cine să fie interesat de aceste abilități nou dobândite? Pentru că noi, bărbații, suntem prea ocupați cu treburile „serioase și importante“ ale vieții; prietenii ei sunt ocupați cu alte lucruri mai interesante – distracții efemere, însă reconfortante; iar pe Facebook este cel puțin penibil să faci o postare în care să te lauzi cu cât de repede poți întinde o culme de rufe minuscule.

De aceea, cred cu tărie că fiecare mamă are nevoie să i se repete (de către un alt adult apropiat – ideal ar fi, pentru asta, partenerul) că este suficient de bună; că nicio altă ființă de pe lume nu ar putea să-i ofere copilului ei la fel de multă dragoste și siguranță și conectare; că rămâne o profesionistă în domeniul ei de activitate, chiar dacă acum a luat o pauză; că prietenele ei care încă nu au copii nici nu sunt la fel de împlinite; că e la fel de frumoasă ca mai înainte; că e iubită mai mult ca oricând. A, și încă ceva, domnilor… că e la fel de sexy!

Este, de asemenea, bine să știe că noi, copiii, nu ne dorim mame perfecte. Avem însă nevoie de mame fericite și împăcate cu viețile lor. Fiindcă o mamă nefericită nu poate oferi prea multă fericire altora, chiar dacă își dorește asta din tot sufletul. Cel puțin astăzi, de 8 Martie, să le fim recunoscători tuturor mamelor din lume – pentru că, fără ele, noi nu am fi cine suntem în prezent.

Mamă, de la 600 de kilometri distanță, peste toată țara, îți spun că TE IUBESC!

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută