Persoanele surde susțin că n-ar alege să fie persoane care aud

„Sunt neagră și Surdă și mândră, și nu-mi doresc să fiu albă sau să aud sau să fiu diferită în vreun fel de ceea ce sunt!“. Semnul pentru mândră este o mișcare de jos până sus, la nivelul pieptului, cu degetul mare ridicat. Citatul de mai sus este declarația unei eleve a Lenxington Center for Deaf, din Queens, cel mai mare centru al culturii Surzilor, din New York City, de care aparține cea mai mare școală pentru persoanele Surde din tot statul New York, respectiv 350 de elevi, de la școală până la grădiniță. Era anul 1994, iar eleva lua parte la un protest, pentru a se opune deciziei consiliul de administrație de a pune în funcția de conducere a școlii un membru care nu era afectat de surditate. „Mulți dintre votanții surzi au simțit încă o dată că viețile le sunt controlate de cei care aud.“

Am citit și am simțit că am nevoie să recitesc aceste cuvinte de câteva ori, înainte să le înțeleg pe deplin, atunci când le-am întâlnit în Departe de trunchi, cartea lui Andrew Solomon, o minunată și complexă lucrare despre diversitate și diferență, ca identitate orizontală (adică dobândită), care poate fi diferită de identitatea noastră verticală – familia de origini, strămoși, valorile și principiile lor.

La sensul opus, „Așchia nu sare departe de trunchi“ −  spune proverbul, eliminând totodată nenumărate posibilități. Dar noi știm că fiecare persoană este, de fapt, unică.

Și atunci, ce se întâmplă cu acele așchii care nu se aseamănă cu trunchiul din care au sărit? Care este locul lor, mai ales atunci când acele așchii sunt, de fapt, oameni?

Totul este conectat

Citatul elevei cu care am început acest articol a rămas cu mine multă vreme, iar întreg capitolul dedicat Culturii Surzilor m-a făcut să cunosc o perspectivă de care nu eram conștientă. Pe atunci, nici nu realizam cât de mult o să am nevoie de toate acele informații dar, mai ales, de revelații, în momentul în care s-a născut fiica fratelui și a cumnatei mele, nepoata mea, Ilinca.

Mama ei ne spune așa:

„Fetița mea, Ilinca, s-a născut la termen, la 38 de săptămâni, și în a treia zi de viață am aflat că nu aude. În urma testării ASSR, la doua luni și jumătate, Ilinca a fost diagnosticată cu hipoacuzie bilaterală profundă, în termeni simpli: surditate completă. Dacă ai un auz normal, poți auzi sunete cu o intensitate de la 0 la 20 de decibeli, dar Ilinca aude abia la 100 de decibeli.“

Ilinca a venit pe lume într-o familie mare și iubitoare, cu părinți conștienți și suficient de buni, care au decis să opteze pentru implant cohlear, pentru a-i crește calitatea vieții în societatea noastră, așa cum se găsește astăzi și nu pentru a-i refuza dreptul de a fi persoana care s-a născut să fie. Iar pe mine, să știu toate acele informații m-a ajutat, în primul rând, să nu compătimesc, atunci când nu era cazul, iar dacă îmi doresc ceva pentru viitor, ar fi acest awareness (conștientizare), că oamenii care se nasc diferiți se pot iubi și accepta exact așa cum sunt, fără să aibă nevoie de ceva în plus și fără să simtă că le lipsește ceva.

Am vorbit despre identitate, dar o componentă la fel de importantă a unei societăți este și cultura. Dar care este istoria culturală a Surzilor poate fi o întrebare pe care nu v-ați pus-o niciodată, dar al cărui răspuns vă invit să îl aflăm împreună în continuarea articolului.

℗PUBLICITATE

---

---

Scurtă istorie a României care nu aude

În decembrie 2018, în România existau 23.564 de persoane surde, dintre care 21.733 adulți și 1831 copii − găsesc pe site-ul ANSR (Asociația Națională a Surzilor din România). Prima organizație a persoanelor cu deficiențe de auz din România a fost înființată pe 9 noiembrie 1919 și s-a numit Asociația Amicală a Surdo-Muților din România, sub patronajul Reginei Maria, alături de un grup de voluntari surzi.

Dar surzii au existat dintotdeauna. La început, izolați în comunități majoritare de auzitori, pentru că cei mai mulți copii cu deficiență de auz se nasc în familii de auzitori. Însă, odată cu formarea orașelor, surzii au călătorit, ca mare parte din membrii societății, pentru a-și căuta locuri de muncă. Acolo s-au întâlnit și reunit, formând astfel o comunitate dezvoltându-și, ulterior, propriul limbaj.

De multe ori, din perspectiva noastră de albi, privilegiați, heterosexuali, auzitori – și mai puneți voi tot ceea ce vă poate trece ca atribut acceptat general, din punct de vedere social – putem fi ignoranți în foarte multe feluri. Unul dintre acestea este prejudecata cu care ne raportăm la o persoană cu un defect de vorbire, una care nu se exprimă corect și, în special, cum ne raportăm la o persoană care nu folosește limbajul verbal deloc. Doar pentru că nu îi putem înțelege în termeni pe care noi îi considerăm norma – în acest caz, limbajul vorbit – nu înseamnă că nu putem încerca să ne adaptăm. Surditatea nu afectează intelectul unui copil sau al unui adult, decât în măsura în care nu îi sunt puse la dispoziție forme de învățare specifice nevoilor lui. Călătorim din nou în trecut, tocmai pentru a demonstra acest lucru.

„La începutul secolului al XIX-lea, reverendul Thomas Gallaudet, din Connecticut, interesat de educația unui copil surd, a plecat în Anglia, să se informeze în legătură cu pedagogia pentru surzi. Englezii i-au spus că metoda lor verbală este secretă, așa că a mers în Franța, unde a fost primit călduros la Institut și de unde a plecat înapoi în America, însoțit de un tânăr surd, pe nume Laurent Clerc, împreună cu care a înființat o școală.

În 1817, ei au pus bazele Azilului american pentru educația și instruirea surzilor din Hartford, Connecticut. Următorii 50 de ani au constituit o epocă de aur. Din combinarea limbajului semnelor francez cu semne americane rudimentare și cu dialectul semnelor de pe Martha’s Vineyard (unde există o spiță de surditate ereditară) a rezultat limbajul mimico-gestual american (American Sign Language – ASL). Persoanele surde au început să scrie cărți, să intre în viața publică, să se bucure de succes pe scară largă“. (Departe de trunchi, Andrew Solomon)

„Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt“ − spune John Stuart Miller, care vine cu această interpretare nouă asupra conceptului de libertate. De fapt, filosoful dezbate o problemă profundă și controversată a omului, și anume, libertatea interioară a individului. Până acum, nimeni nu a descoperit metoda de a pătrunde în conștiința omului și de a-i anula libertatea interioară, dacă nu acceptă de bunăvoie acest lucru. Ceea ce putem face, și o facem de multe ori prin filtrele prejudecății, prin standarde sociale impuse, prin ceea ce considerăm și susținem că este „normal“, este să prejudiciem manifestarea interioară a individului.

N-am simțit niciodată mai mult că trebuie să apăr individualitatea interioară, decât atunci când am devenit mamă. Copiii vin cu lecții importante pentru noi, am înțeles, și am devenit mai atentă la mesajele lor. Deși efortul nostru, ca societate, este mai vizibil ca oricând, să includem și să acceptăm, în același timp, tehnologia avansează tot mai mult, pentru a elimina diferențele.

În ultimii doi ani, am studiat alături de mentorii din Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihopedagogie, în cel mai performant program de Parenting MasterClass, iar la finalul acestui curs, concluzia mea este că ceea ce ajungi să cunoști nu te face doar mai înțelept, ci și mai empatic. Unul dintre cele mai frumoase daruri, pe care le primesc din meseria mea de consilier parental, este acela de a putea schimba perspective. Un părinte care înțelege cum funcționează creierul copilului său își ajustează așteptările și devine un părinte mai puțin frustrat. Un părinte care își identifică propria nevoie de control nu mai este convins că al lui copil îl sfidează. O societate care anulează prejudecăți formate în necunoaștere poate deveni mai deschisă și mai armonioasă. Intervine o oarecare ușurare atunci când se deschide o ușă către noi posibilități în interpretarea acțiunilor noastre: „Scris cu majusculă, Surzi (Deaf) se referă la o cultură, în opoziție cu «surzi» (deaf) care denotă o patologie. Un număr din în ce mai mare de persoane surde susțin că n-ar alege să fie persoane care aud. Pentru ele, «vindecare» – surditatea ca patologie – este o blasfemie; «acomodare» – surditate ca dizabilitate – este mai suportabilă; iar «sărbătoare» – Surditatea ca formă de cultură – le bate pe toate“. (Departe de trunchi, Andrew Solomon)

Nu e minunat să fim oricum ne-am putea dori să fim?