Cu un talent imens transmis genetic și prelucrat cu multă dăruire, dar și cu o sensibilitate aparte, protagonistul interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi este un artist contra curentului. Nu se folosește de numele de familie ce l-ar fi putut ajuta să „ardă“ etape în cariera sa și abordează un stil de muzică ce nu este mainstream. Își clădește un drum al său, cu muncă peste măsura, este discret și, în același timp, familist convins. Despre frici, provocări, neliniști și planuri de viitor am discutat, pe larg, cu nimeni altul decât artistul Petru Călinescu.
Ce înseamnă, pentru tine, statutul de persoană publică?
Ce pot să mărturisesc, cu siguranță, este că nu acesta este motivul pentru care fac meseria pe care o fac. Nu urmăresc acest statut. Desigur că sunt conștient că, prin natura meseriei mele de muzician și de actor, sunt o persoană publică, nici nu are cum să fie altfel. Însă, sunt o persoană destul de privată, în ceea ce privește viața personală, am văzut acest exemplu și la tatăl meu, prin felul în care a știut să își separe viața profesională de cea de acasă. Cred că este sănătos, din toate punctele de vedere, să existe această delimitare.
Te-a ajutat sau te-a încurcat numele tău de familie?
Ambele, în egală măsură. Aceasta a fost o parte din motivul pentru care, o lungă perioadă de timp, am fost reticent să practic „cu toate motoarele“ meseria pentru care m-am pregătit. Iar acum, doresc ca orice oportunitate sau reușită a mea profesională să se datoreze talentului și priceperii mele, și nu numelui de familie. Sigur că, datorită părinților mei, cunosc o grămadă de oameni din industrie, și mare parte din felul în care ea funcționează. În acest sens, cu siguranță că am un avantaj. Sunt foarte mândru de tatăl meu, de tot ceea ce a realizat el în carieră, și mă inspiră lucrul acesta. Dar eu sunt propria mea persoană, și consider că am propriile calități cu care pot să reușesc.
Ce i-ai reproșa tatălui tău?
Faptul că, poate, ar fi fost mai bine să mă fi împins mai tare de la spate, în anumite momente-cheie ale vieții mele. Să-mi fi luat zborul un pic mai repede! Dar, în același timp, cred cu tărie că toate se întâmplă la timpul lor.
Ce contribuție speri să aduci în peisajul artistic autohton?
Atunci când mi-am terminat studiile artistice la „The Liverpool Institute For Performing Arts“, în 2011, am simțit că vreau să mă întorc în România și să aplic aici ce am învățat acolo. Acum, în 2023, constat că instinctul meu a fost unul corect. Ambele nișe artistice în care activez, cea de jazz/swing și cea de teatru muzical, au parte de o creștere accentuată, în ultima perioadă. Simt că trăim o perioadă extrem de propice pentru cultura din România, din două puncte de vedere importante. Primul – acela că, în urma pandemiei, societatea are acum o „sete“ de cultură de calitate, de cultură „live“. Sălile sunt pline, și lumea vine la spectacole. Și cel de-al doilea – că acum are loc un schimb de generații – generația mea a ajuns acum la o maturitate (personală și profesională) care îi permite, cu adevărat, să aducă un suflu nou și să schimbe lucrurile. Țara noastră are extrem de mult talent, atât de mulți artiști talentați, curajoși, cu viziune. Mă bucur să pot lucra alături de ei, să învăț de la ei, să mă dezvolt alături de ei. Sunt foarte entuziasmat în sensul acesta și sunt recunoscător că am șansa să pun și eu umărul la această schimbare în bine.
Ce simți că te limitează, la cum funcționează societatea actuală?
Faptul că multă lume încă mai asociază muzica jazz cu ceva „bătrânicios“. Încă mă lovesc de această stigmă. Însă, din fericire, lucrurile sunt deja în schimbare. Am bucuria să constat că preconcepțiile dispar, de regulă, după ce terminăm de cântat cam primele două piese. Inclusiv la publicul tânăr. Să nu uităm că jazzul, și swingul, au apărut ca o muzică a tineretului, a voiei bune, a distracției, a spiritului liber. Și este o muzică fără de moarte, așa cum o demonstrează în 2023 artiști contemporani precum Michael Buble și Lady Gaga. Când asculți jazz sau swing, fără să vrei, îți pleacă o mână, un genunchi, un picior – și, înainte să conștientizezi că faci asta, deja zâmbești și îți vine să o rupi la dans!
Care este cea mai mare luptă pe care ai dus-o, până în prezent?
Fără discuție, lupta cu propria persoană. Cu toate fricile, condiționările, frânele de mână, comoditățile și limitările pe care mi le-am impus, voluntar sau involuntar, de-a lungul anilor. Prin natura mea, am o fire extrem de sensibilă, anxioasă, comodă, reticentă. Mi-a luat extrem de mult timp, extrem de mult lucru conștient cu sinele, pentru a învăța să îmi depășesc limitele, să fiu curajos, să nu mai caut validare din exterior, să îmi cunosc valoarea, să nu mai simt povara numelui de familie. Asta în ciuda unui real talent pe care am fost mereu conștient că îl am. Am suferit multă vreme de atacuri de panică destul de serioase, chiar pe scenă, uneori. Am fost nevoit de câteva ori să întrerup concerte, din cauza asta. Mai apoi, am aflat cât de mulți artiști de scenă, nume de prim rang, au suferit, sau suferă de aceeași problemă. De fapt, cea mai mare luptă a mea a fost să ajung în punctul în care să înțeleg că, de fapt, nu trebuie să mă mai lupt cu mine însumi. A fost nevoie să mă accept așa cum sunt, să mă privesc direct „în ochi“ pentru a putea să îmi înțeleg limitările și cum să le integrez și să nu le mai las să mă definească. Cu maturitatea de acum, înțeleg că această „luptă“ nu a fost, de fapt, o luptă, ci mai degrabă o binecuvântare. A fost, și este, calea de a ajunge să mă cunosc pe mine însumi. Calea prin care am ajuns la maturitatea de acum. Și atunci, așa a trebuit să se întâmple.
Care a fost cea mai provocatoare situație, din rolul de părinte?
Cu Dominic, cea mai dificilă parte a fost mereu somnul. Încă din primele luni de viață, a fost un băiețel extrem de energic, de curios și de inteligent și, bineînțeles că, somnul reprezintă pentru el un obstacol în a absorbi cât mai multe despre lumea în care a venit. Nu voi uita niciodată o anumită noapte, pe când Dominic nu împlinise nici măcar un an – când stăteam în picioare toată familia: eu, soția mea, soacra mea și cumnata mea, la ora patru dimineața, într-un cerc, legănându-l cu rândul pe micuț, cocoșați deja de somn – de parcă eram o sectă… și micuțul nu făcea altceva decât să se uite curios, cu ochii cât cepele, la bârnele de lemn de pe tavan!
Ai vorbit, vreodată, cu părinții tăi despre educație sexuală?
Din fericire, m-am numărat printre acei tineri care au avut norocul de a afla despre aceste lucruri acasă, în familie. Când am intrat în pubertate, părinții mei mi-au cumpărat câteva cărți de specialitate adresate tinerilor în schimbare și m-au invitat la un dialog deschis și relaxat despre acest subiect. Mereu am putut vorbi foarte deschis cu părinții mei despre asta, și asta m-a făcut să înțeleg toate schimbările corporale, hormonale și emoționale specifice adolescenței. Nu am fost nevoit să îmi caut răspunsurile altundeva. Atunci când mi-am început viața sexuală, am făcut-o firesc, cu deplină încredere și fără niciun fel de tabu. Consider că acest lucru este vital în dezvoltarea unui tânăr, și sunt recunoscător pentru faptul că părinții mei au procedat corect. Întocmai voi proceda și eu, ca părinte.
Care sunt cuvintele de care abuzezi și pe care le-ai transformat în ticuri?
℗PUBLICITATE
Nu știu dacă am anumite cuvinte de care abuzez, probabil că am. Însă am un anumit „defect profesional“, dacă vreți – cu care mă surprind până și eu prin casă, de multe ori, spre consternarea celor din familie, cărora le mulțumesc și pe această cale cât mi-l tolerează. Mă surprind de multe ori cântând prin casă, anumite pasaje din anumite piese, nu întotdeauna piesele care îmi plac cu adevărat, repetitiv până la obsesie – interpretând voci, replici din filme sau piese de teatru, onomatopee, interjecții fără nicio noimă, în timp ce fac lucruri uzuale prin casă, cum ar fi spălatul vaselor. Îmi dau seama că poate fi, totodată, enervant și amuzant pentru cei din jur, depinzând de gradul de oboseală din casă. Dar probabil că toți actorii și muzicienii sunt așa, există o mică „doagă lipsă“ – cred ca e vorba de o mică „dereglare“ profesională!
Ce te face să dai „unfollow“ unei persoane?
În general, mă consider un om extrem de tolerant, pacifist, împăciuitor. Uneori, în situații în care altcineva ar fi plecat demult. Cei care mă cunosc pot să spună despre mine că e nevoie de destul de mult pentru a mă determina să nu doresc să mai am de a face cu o persoană. Consider că a da unfollow cuiva (vorbind acum de mediul online) este un gest destul de infantil, într-un mediu în care oricum mi se pare că s-a sărit de mult calul, în ceea ce privește expusul de păreri, un mediu în care orice habarnist poate să emită o părere despre absolut orice (de la fizică cuantică la prețul cartofilor la piață), pe picior de egalitate cu un specialist cu patru doctorate. Deci nu știu cât de relevant este să dau unfollow cuiva pe social media, și este un gest la care recurg extrem de rar. În viața reală, însă, când văd că nu pot ajunge la niciun numitor comun cu o persoană, după repetate încercări, când văd că acea persoană nu mai dorește de fapt un dialog, ci doar încearcă să mă convingă, cu agresivitate, de părerile proprii fără să țină deloc cont de ale mele – acela este momentul în care consider că acea interacțiune a devenit toxică, și încerc să mă sustrag, cât mai discret.
De unde a început pasiunea pentru cântat și pentru teatru?
Din familie. Cu doi părinți actori, este și lesne de înțeles. Încă de la vârsta grădiniței, am fost purtat de părinții mei prin culise, pe la repetiții, pe la întâlniri și discuții cu oameni din lumea artei. Și asta m-a fascinat încă de pe atunci! Poate că, din acest motiv, prefer și acum să urmăresc repetițiile generale, și nu spectacolul în sine. Nu îmi găsesc deloc locul în sală, nu prea știu cum să fiu un simplu spectator, nu pot să stau locului pe scaun, simt o energie care fierbe în mine, înțeleg tot ceea ce fac și ce simt oamenii aceia de pe scenă. Prefer să stau în picioare, să merg de colo-colo, greu am stare. Mă fascinează, și înțeleg perfect, mecanismul din spatele unui concert sau un spectacol, și tocmai de asta nu pot fi un spectator liniștit, și obiectiv. Deși mi-aș dori să pot face asta!
Am avut contact, de foarte mic, cu arta, cu artiștii. Prin preajma familiei mele se perindau mereu oameni interesanți. Mă fascina felul în care vorbeau, lucrurile despre care vorbeau. Acasă se asculta mereu muzică bună, se vizionau filme de referință, erau cărți interesante în bibliotecă. Toate aceste lucruri m-au modelat și de-aici a mai fost numai un pas până m-a „mușcat“ și pe mine microbul.
Unde te putem vedea, în perioada următoare?
Mă puteți găsi în multe proiecte frumoase, toamna aceasta. Și mai am încă câteva care sunt încă în faza de planning. În luna septembrie, mă puteți urmări, din nou, pe scena „Operei Comice Pentru Copii“, în rolul Domnului Sessemann, în musicalul Heidi, un spectacol original regizat de Claudia Ciobanu, și scris de Claudia Ciobanu și Andrei Neamțu.
Tot în septembrie și octombrie, voi relua, cu proiectul meu de jazz/swing „New Vegas Show“ (împreună cu Maximilian Muntean) rezidența de la restaurantul Elephante din București. Ne mai puteți vedea în septembrie și la Ceainăria Green Tea. În octombrie, vom deschide Festivalul de Jazz de la Ploiești, alături de Groovin’ High Project și de Filarmonica „Paul Constantinescu“ Ploiești. Va fi un concert pe cinste, pe care îl așteptam de mult!
În noiembrie voi avea o nouă premieră de musical, Love For Sale, un nou spectacol original scris și regizat de Claudia Ciobanu, în care voi avea și plăcerea de a juca alături de Jazzy Jo, și de unii dintre cei mai buni dansatori și instrumentiști de jazz din România.
Iar luna decembrie va aduce, alături de „New Vegas Show“, o minunată deplasare la Botoșani, unde vom susține un concert extraordinar alături de Filarmonica „George Enescu“.
Cum arată ultimul gest romantic pe care l-ai făcut soției tale?
Cu ocazia recentă a aniversării a șapte ani de cununie, i-am dăruit un buchet frumos de trandafiri roșii! Nu poți da greș cu așa ceva!
Care este lucrul pe care persoanele apropiate îl consideră tipic ție?
Foarte des, mi se spune că am prea mult bun simț. Inițial, nu înțelegeam ce înseamnă asta. Ulterior, am realizat că nu se refereau neapărat la sensul pozitiv al expresiei. Îmi spun asta membrii familiei, oameni din industrie, fel de fel de apropiați. Este o sabie cu două tăișuri. Am înțeles, până la urmă, în ce sens poate fi și un impediment. Căutând să văd mereu partea bună în tot și în toate, de multe ori îmi ridic singur o barieră, o reticență, care poate deveni uneori mai mult un obstacol, decât o calitate.
Care este cartea ce se află, în prezent, pe noptiera ta?
Omul în căutarea sensului vieții, de Viktor Frankl. Este o carte miraculoasă, pe care o recomand fiecărui om care dorește să lucreze cu sinele.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
