Skip to content

Pierderea unui copil poate fi devastatoare, indiferent de vârsta la care se întâmplă. Nu e nevoie să trăim personal această experiență, pentru a ne cutremura când auzim despre copii ce pier în mod tragic. Devine instantaneu evidentă suferința prin care trec părinții lor, iar noi sperăm că cineva, cumva, îi poate alina. Însă ceea ce mulți încă nu înțeleg este că și pierderea unui copil înainte de a se naște poate fi la fel de devastatoare, fie că e vorba despre un avort spontan, fie despre o sarcină oprită în evoluție.

Din păcate, puțini doctori sunt instruiți să ofere suport emoțional sau să îndrume către consiliere. Și, de cele mai multe ori, inclusiv prietenii și familia sunt mai degrabă preocupați să le ofere părinților sprijin pentru „a trece peste“. Astfel, tăcerea și secretul înlocuiesc modalitățile sănătoase de procesare a pierderii, potențând durerea și vinovăția resimțită.

Suportul social este un factor important în a-i ajuta pe oameni să gestioneze factori de stres de orice fel. Făcând din avort un subiect tabu (atât în presă, cât și în conversațiile noastre), creștem stigmatul social și senzația personală că este un fapt ce implică rușine și disconfort și că nu trebuie împărtășit. Tăcerea împiedică o femeie care se confruntă cu pierderea unei sarcini să audă că multe alte femei au trecut sau trec prin aceeași experiență. Iar superstiția larg răspândită că nu e de bun augur să anunți apariția unei sarcini în primele 3 luni crește riscul de izolare în suferință, dacă intervine pierderea ei, și scade șansele de a identifica la timp eventualele tulburări emoționale.

Adesea oamenii cred că sarcinile pierdute timpuriu nu sunt la fel de semnificative, dar cercetătorii ne atrag atenția că, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Femeile care și-au programat apariția unei sarcini pot începe de foarte devreme formarea unei legături emoționale cu fătul. Nu există nicio relație între durata sarcinii și timpul de care o femeie va avea nevoie pentru a-și jeli pierderea. O perioadă de tristețe și durere este inevitabilă, dar e foarte important să se verifice și dacă simptomele alunecă în zona de sindrom posttraumatic.

Cele mai des întâlnite simptome sunt, de departe, depresia și anxietatea; dar pot apărea și altele, precum oboseala persistentă, insomnia, dificultățile de concentrare, pierderea poftei de mâncare sau episoadele frecvente de plâns. Dacă simptomele persistă mai mult de patru săptămâni, sunt șanse ca pierderea sarcinii să fi avut un impact traumatic de nivel clinic.

℗PUBLICITATE



Rezultatele unui studiu recent făcut în Anglia pe mai mult de 650 de femei care au suferit un avort spontan sau o sarcină ectopică vin să sublinieze faptul că femeile experimentează un nivel ridicat de stres posttraumatic, anxietate și depresie, după pierderea unei sarcini. Datele pe care ni le furnizează acest studiu arată cum, la aproape 30% dintre femei, au apărut simptome de stres posttraumatic la o lună după pierdere, iar la 18% au continuat să existe și după 9 luni. În plus, tot la o lună au fost raportate și alte manifestări: anxietate moderată/severă la 24% și depresie moderată/severă la 11% dintre aceste femei. Distresul scade în timp, dar rămâne la niveluri ridicate din punct de vedere clinic și după 9 luni.

Deși statistica plasează avortul spontan ca fiind cea mai comună complicație în sarcină (cu un risc de apariție la 1 din 5 sarcini luate în evidență), acesta este în continuare unul dintre cele mai puțin recunoscute tipuri de traumă. Nici faptul că tații pot experimenta același sentiment de pierdere și durere nu este foarte mult luat în calcul.

Pierderea unei sarcini poate declanșa emoții intense, adesea cuplurile resimțind profund pierderea. Poate apărea sentimentul părintelui că este „defect“, cu multă rușine dureroasă atașată. Senzația de pierdere a controlului asupra propriei vieți poate face loc depresiei și anxietății. Iar pierderea nu se referă doar la făt, ci și la speranțele și visurile de viitor legate de acel copil.

În calitate de prieteni și membri ai familiei, ne putem confrunta cu dificultăți în a ne manifesta empatia, atunci când cineva drag trece prin durerea pierderii unui copil nenăscut. Apare frecvent tendința de a folosi expresii motivaționale de genul: „Ești tânără! Oricând poți încerca din nou!“, „Cel puțin ai aflat că poți rămâne însărcinată!“, „S-a întâmplat cu un motiv!“ și altele asemenea. Dar astfel de consolări pot face mai mult rău decât bine. Dacă negăm sau minimalizăm durerea pierderii pe care o resimt părinții, le putem genera acestora un surplus de durere, izvorâtă din senzația că sunt singuri în suferința lor. Probabil, cel mai potrivit lucru pe care îl putem face este să le spunem un simplu: „Îmi pare rău pentru pierderea suferită…“ și să ascultăm ceea ce sunt dispuși să ne împărtășească. De asemenea, de folos ar putea fi să ne oferim ajutorul pentru a anunța vestea mai departe în locul lor sau pentru a avea grijă din când în când de copiii pe care deja îi au.

Procesul de vindecare în cazul suferinței cauzate de o pierdere nu presupune uitare, ci recunoașterea și acceptarea unei perioade de doliu. Validarea emoțiilor trăite, discutarea experienței cu cei dragi sau cu un terapeut și marcarea pierderii printr-o ceremonie plină de semnificații pot fi de ajutor în procesarea și depășirea durerii.

Anca Pavel este psiholog și psihoterapeut. A lăsat deoparte cariera de economist la 40 de ani și în ultimii 7 ani s-a dedicat psihoterapiei. Lucrează sub metafora „Sculptez cu unelte potrivite minți complexe“ pentru că noi toți, ca o piatră brută, putem fi sculptați prin diverse și complexe unelte terapeutice pentru a ne dezvălui frumusețea unică și autenticitatea. Pentru mai multe informații o găsiți pe ancapavel.com.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0