Skip to content

În urmă cu doi ani, în martie 2020, Organizația Mondială a Sănătății a spus pentru prima dată că ne aflăm într-o pandemie. Astăzi, cu toții vrem să ne reluăm viețile și să închidem capitolul COVID. Dar, oare, a închide acest capitol ne ajută cu adevărat? Ce am pierdut în acești doi ani? Ce am câștigat? Ce am învățat? Cum ne-a schimbat pandemia? Unii dintre noi și-au pierdut locurile de muncă, afacerile. Alții și-au pierdut intimitatea, libertatea, relațiile de prietenie. Dar sunt și semeni care au rămas fără oameni dragi sau o serie de activități după care tânjeau cu tot sufletul (ex. să facă sport, să socializeze, să călătorească). Chiar dacă ne-am dori să închidem acest capitol cât mai repede, cred că este foarte valoros să ne luăm o clipă pentru a răspunde la întrebările de mai sus.

La finalul anului trecut, dr. Pauline Boss a publicat o carte intitulată The Myth of Closure Ambiguous Loss in a Time of Pandemic. Am aflat despre această carte urmărind un interviu realizat de către American Psychological Association cu autoarea. Mi s-a părut atât de interesant dialogul, încât nu m-am putut abține să îmi comand imediat cartea în format electronic. Din câte știu eu, până acum nu s-a tradus nicio carte a autoarei în limba română, dar sper că această carte va fi tradusă, pentru că ar ajuta mulți oameni. I-ar ajuta să trăiască cu pierderile incerte, să înțeleagă mai multe despre pierdere și doliu.

Pierderile incerte și costurile pe care le plătim 

Dr. Pauline Boss se află la frumoasa vârstă de 87 de ani și și-a petrecut cea mai mare parte din viață studiind stresul familial și pierderile incerte. Ea s-a remarcat și ca psihoterapeut de familie. A studiat toată viața ei pierderea, a ales acest subiect pentru a înțelege resursele și mecanismele pe care le accesează oamenii atunci când se confruntă cu pierderea. Pauline Boss a introdus conceptul de pierderi incerte în anii ’70 (ambiguous losses în engleză). 

Pierderile incerte se referă la o pierdere care nu este concretă și palpabilă. Putem pierde pe cineva fizic (atunci când o persoană dispare) sau putem pierde pe cineva psihic (ex. persoanele care suferă de demență sau Alzheimer – fizic sunt prezente, însă psihic nu sunt așa cum erau cândva). Pierderea libertății în timpul pandemiei este o pierdere incertă, pierderea oportunității de a fi cu prietenii este o pierdere incertă, pierderea încrederii în faptul că lumea este un loc sigur și predictibil este tot o pierdere incertă.

Un lucru foarte important pe care îi subliniază autoarea este faptul că a trece peste pandemie, peste moartea cuiva drag, peste pierderile suferite, a închide ușa și a merge mai departe nu ne va ajuta. Studenții care nu avut posibilitatea de a se întâlni la ceremonia de absolvire își vor aminti acest lucru toată viața. Toți medicii și asistenții medicali care au pierdut pacienți își vor aminti acest fapt. Aparținătorii persoanelor bolnave de COVID, care nu au putut vorbi cu cei dragi, pentru a le spune pentru ultima dată cât de mult îi iubesc, își vor aminti această pandemie. Mamele care au născut bebeluși și nu l-au putut avea alături pe partener își vor aminti acest lucru. 

℗PUBLICITATE



Nu închide ușa doliului

A utiliza termenul „încheiere“ ne dă impresia că pierderile noastre au un timp bine definit, că se vor termina la un moment dat și că este mai sănătos din punct de vedere emoțional să închidem ușa suferinței, decât să o privim și să învățăm să trăim cu ea. Cu siguranță, nu vrei să îți amintești că soțul sau familia nu ți-a putut fi aproape la nașterea celui mic, nu vrei să îți amintești cum a fost ca cineva drag să moară din cauza COVID și să nu îi fi fost alături în acele clipe. Cu toate acestea, studiile de specialitate ne arată că ne face mai mult bine să trăim cu doliul, decât să îl negăm sau să îi închidem ușa. Sarcina noastră este să ne recunoaștem pierderile, să le numim, să găsim un sens în ele și să renunțăm la a dori să închidem o ușă.

Chiar dacă am pierdut pe cineva drag, putem trăi cu această pierdere. Mitch Albom spune atât de frumos, că „Moartea este finalul unei vieți, nu finalul unei relații“. Și cât de mare dreptate are! Chiar dacă cineva drag nouă nu mai este în viață, atașamentul și legătura cu acea persoană dăinuie. La început va fi greu, însă cu timpul, ne vom aminti mai degrabă lucrurile plăcute. De exemplu, astăzi am cumpărat gogoși de casă și semănau așa mult cu cele făcute de bunica mea – mi-am amintit cu drag de ea și m-am simțit recunoscătoare pentru copilăria frumoasă pe care am avut-o. 

Pauline Boss ne spune că atunci când pierderile ambigue nu pot fi evitate, reziliența și nu închiderea unei uși ne ajută să sperăm și să ne continuăm viața. Reziliența, în acest context, înseamnă în primul rând să ne creștem toleranța față de ambiguitate. Să renunțăm la a controla lucruri, să învățăm că putem fi flexibili și să nu uităm niciodată cât de puternici am putut fi, pentru că am făcut față cu bine acestei pandemii.

Ce am învățat eu din pandemie?

Eu am învățat că viitorul este nesigur și că nu putem să controlăm totul. Pandemia m-a învățat să apreciez mai mult libertatea, m-a ajutat să îmi dau seama cât de mult îi iubesc pe cei dragi și cât de mult îmi doresc timpul petrecut cu ei. Pandemia m-a ajutat să îmi asum riscuri, să nu mai aștept până când lucrurile sunt sigure. Pandemia m-a învățat să nu amân, pentru că nu știm dacă și când vom mai avea o șansă să facem anumite lucruri. Pandemia m-a învățat că oricât de greu va fi, voi găsi în mine resursele pentru a fi bine.

Alexandra Iacob este psiholog clinician (practicant autonom) și lucrează în propriul cabinet de psihologie cu copii, adolescenți, tineri și familiile acestora. A absolvit masteratul în Psihologia Dezvoltării și Psihologie Clinică la Universitatea Heidelberg din Germania în 2014. Alexandra este pasionată de oameni și dezvoltarea lor, de neuroștiințe și de viață. Își iubește meseria și caută mereu experiențe care să o ajute să se dezvolte personal și profesional.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0