Skip to content

Cine ești tu? Ești mai degrabă o persoană analitică, tandră, jucăușă, nerăbdătoare, dominantă, empatică? De câte ori ai fost confuz(ă) în legătură cu cine ești tu? Te-ai surprins vreodată făcând lucruri de care te-ai rușinat sau având reacții care au aruncat în aer tot ce credeai despre tine?

Ființa umană este plină de contradicții, de armonii și disonanțe, ca o orchestră în care fiecare instrument creează tonuri distincte, dar care se armonizează într-un mod subtil și neașteptat cu întregul, rezultatul final fiind unul neverosimil de frumos și fermecător.

În timp ce sinele nostru pare adesea un spațiu omogen și relativ stabil, putem fi surprinși la răstimpuri de o erupție emoțională care ne aruncă în cea mai intensă nesiguranță de sine și intră în coliziune cu tot ce știam despre noi.

Nevoia de a avea o experiență unitară a sinelui, de a avea o claritate a propriei noastre desfășurări narative este una general umană. Dar în timp ce năzuim spre unitate, ne îndrăgostim, pierdem pe cineva drag, experimentăm o situație nouă, suntem mistuiți și copleșiți de emoții, împinși de psihic să ne extindem granițele.

În acest articol îmi propun să-ți arăt cum poți crea un dialog coerent între polaritățile și părțile distincte din interiorul tău, cum te poți orienta în acest haos omogen al sinelui, dar și cum să recunoști frumusețea și unicitatea fiecărui element din această simfonie a vieții sufletești.

Fiecare calitate pe care o posedăm este un capăt al unui continuum, iar capătul opus al acestui continuum există de asemenea în noi, ca potențialitate sau ca o parte ignorată. Putem iubi, dar suntem capabili și de ură. Putem fi strălucitori și expansivi în anumite situații, și terni și plictisitori în altele. Dăm dovadă de bunătate în multe situații din viața noastră, dar uneori putem fi și cruzi. Suntem altruiști și egoiști, flexibili și rigizi, plini de grijă sau lipsiți de scrupule, ordonați și haotici, impulsivi și raționali, avem nevoie, uneori, să fim singuri și avem nevoie să aparținem.

În terapiile umaniste, vorbim adesea despre sine în termeni de proces, mai degrabă decât despre o entitate fixă, cu o esență imuabilă. Întrebarea „cine sunt eu?“ se transformă în „cum devin eu?“. Contrar filosofiei, care a încercat să găsească esența umană, psihologia înțelege că există un dinamism specific inerent experienței umane, care face ca acest demers de înțelegere esențialist să fie lipsit de sens. Starea noastră, experiența, comportamentul, situația – toate se schimbă constant și noi, odată cu ele.

De ce tindem să ne identificăm mai degrabă cu anumite polarități și să le respingem pe altele

În mod natural, tindem să respingem anumite caracteristici, în timp ce pe altele le găsim acceptabile și dezirabile. Printre sursele cele mai frecvente ale acestei ierarhizări regăsim: presiunea socială și setul de valori și credințe specifice unei culturi, atitudini față de identitatea de gen (pentru bărbați este mai acceptabil să fie duri, ambițioși, puternici, în timp ce femeilor li se transmite să fie iubitoare, conciliante, reținute) și, mai ales, imaginea pe care ne-am format-o despre noi de-a lungul timpului.

Spre exemplu, dacă cred despre mine că sunt timid, mă raportez altfel la lume, diferit de cum aș face-o dacă m-aș percepe curajos și încrezător. Voi manifesta o atitudine sau alta în funcție de cine și cum cred că sunt. Oamenii sunt influențați de ceea ce cred că sunt.

Polaritățile bun-rău, frumos-urât, blând-dur, feminin-masculin, individualitate-apartenență, prost-deștept, emoțional-rațional, lumină-întuneric (și lista ar putea continua la infinit) coexistă ca un continuum. Nu numai că ele coexistă, dar sunt și poli ai aceleiași realități. Lumina nu ar putea exista în absența întunericului, la fel cum nu putem aprecia frumusețea bunătății și generozității umane, dacă nu am putea-o compara cu lipsa de empatie sau egoismul.

Felul în care coexistă ele în interiorul nostru, ca membri democratici cu drepturi și puteri unice, sau ca forțe antagonice, ireconciliabile, dă tonul pentru cât de împliniți și fericiți ne simțim. Fondatorul terapiei Gestalt, Fritz Perl, a vorbit despre tortura la care se supun, spre exemplu, persoanele nevrotice, atunci când în interiorul lor se iscă un conflict între partea moralizatoare, rigidă, care urmează regulile și normele sociale (topdog), și partea mai pasivă, mai slabă, pe care el a numit-o underdog. Topdog este moralizator, sever și autoritar și se exprimă prin „trebuie“ (Fritz Perls, 1947). Cei mai mulți oameni se identifică cu el. Underdog, din contră, controlează prin pasivitate, găsește scuze și subminează partea autoritară prin neputință și victimizare. Mesajul lui este mai degrabă: „da, dar…“ și „nu pot“.

Culturile sociale sau familiale în care domnește o moralitatea rigidă, care se bazează pe reguli imuabile, absolute, și care trebuie urmate cu strictețe adâncesc și mai mult conflictele interioare dintre nevoile noastre individuale și cele de apartenență.

Cum experimentăm posibilități alternative de a fi

Condițiile situației de moment pot să scoată la iveală partea noastră generoasă și binevoitoare, dar într-o situație de stres și presiune s-ar putea să devenim mai iraționali și agresivi. Asta nu mă face o persoană agresivă și irațională. În acest moment și în această situație, acționez agresiv sau irațional și descopăr că, în situații de viață stresante sau provocătoare, pot reacționa agresiv. Iar asta îmi oferă ocazia și înțelegerea să schimb ceva.

În psihoterapie, diferit față de cum se întâmplă într-o societate, reperul pentru moralitate nu este dat de norme sociale, ci mai degrabă de nevoia umană de autoreglare și creștere. Presiunea lui „trebuie“ creează dezbinare între nevoile organismului, minte și emoții.

Există o unitate a elementelor disparate din noi: minte, corp, emoții, la fel cum există o unitate între noi și lume, între mine și celălalt. De aceea, în psihoterapie, scopul este integrarea acestor părți într-un tot coerent, care să-i permită persoanei să-și trăiască viața într-un mod mai fluid și mai plenar. Integrarea presupune identificarea cu toate funcțiile vitale, nu doar cu anumite idei, emoții și acțiuni ale clientului. Excluderea uneia dintre părți rezultă într-o alienare de sine. Conștientizarea – care este opusul excluderii și ignorării – are efectul benefic al acceptării de sine, contribuind la sentimentul că suntem întregi și avem o direcție.

Te invit să faci acest exercițiu: alcătuiește o listă cu cele zece calități dezirabile și pe care tu le apreciezi, apoi alcătuiește o listă cu lucrurile opuse. Acordă-ți un minut să te conectezi rând pe rând cu fiecare dintre aceste părți opuse și vezi ce simți. Poate unele polarități îți trezesc revoltă, furie, dezgust, neliniște, sau poate curiozitate, incitare. Observă senzațiile care-ți sunt trezite în corp, imaginile sau amintirile pe care ți le evocă. Ce-ți spune asta despre imaginea de sine cu care te identifici? Poți încerca să faci o listă alternativă cu caracteristicile pe care le percepi ca fiind negative, iar alături una cu polarități pe care ți-ai dori să le dezvolți. De asemenea, vezi ce se întâmplă și încearcă să identifici ce lipsește sau a lipsit în viața ta, ca tu să poți exprima mai mult din această parte dezirabilă.

Dacă te consideri temerar, poți merge mai departe: gândește-te la o persoană care-ți trezește reacții și emoții negative de respingere și încearcă să numești sentimente opuse față de aceeași persoană. Dă-ți voie să te conectezi cu senzațiile din corpul tău și nu exclude nimic, în mod prematur. Încercă să înțelegi, să te observi înainte de a interpreta situația și de a reacționa (exercițiu adaptat din terapia Gestalt).

℗PUBLICITATE



Integrarea polarităților implică integrarea noutății și acceptare

Psihologia abisală ne explică că chipul fiecărui aspect al sinelui este dublu și paradoxal, mereu schimbător și uneori înșelător. În fiecare dintre noi există predispoziții, trăiri, care ne dictează gândirea, simțirea și acțiunea de moment. Natura arhetipurilor jungiene, spre exemplu, este mereu ambiguă: nu știi când un arhetip poate lua o formă pozitivă și susținătoare pentru psihic, sau destructivă. Adevăratul sens al unui polarități se devoalează doar în contextul de viață al persoanei, în funcție de situație.

Ceea ce creează conflict și disensiune în sufletul nostru este ceva neconștientizat, neasimilat, ceva ce pare de neconciliat cu alte părți din noi. Pentru Jung, părțile neasimilate sunt, uneori, legate de experiențe dureroase din trecut, care ajung să se configureze sub forma unor complexe. Cu cât conștiința este mai rigidă și mai unilaterală, cu atât conflictul din conștiință se accentuează.

Există un potențial creator și plin de vitalitate în întâlnirea și dialogul dintre polarități. Fiecare polaritate, luată separat, conține un potențial de susținere și, în funcție de situație, exprimarea lui se dovedește benefică sau destructivă. Pentru Jung, unirea contrariilor (așa cum numește el polaritățile) în psihic creează, de fiecare dată, un nou echilibru. Procesul de individuare are la bază depășirea și concilierea acestor forțe contrarii din noi.

Părțile pe care nu le putem accepta au adesea legătură cu natura noastră instinctuală, pasională. Tot ceea ce ne este străin și nefamiliar este ceea ce nu putem accepta. Avem în mod natural tendința de a demoniza și de a respinge în primă fază tot ceea ce este nou. Acest străin nepoftit este ceea ce psihologia analitică a numit „umbră“.

Verena Kast susține că „acceptând umbra, ajungem să ne temem mai puțin de viață, devenim mai realiști cu privire la noi înșine și la ceilalți, mai puțin narcisici, mai obișnuiți – și astfel mai puțin împovărați. Să acceptăm umbra înseamnă să acceptăm că ne transformăm, că imaginea pe care o avem despre noi se transformă tot mereu, oferindu-ne noi posibilități de viață“ (Verena Kast, Umbra din noi). Ca să ne confruntăm cu umbra, susține ea, e important să ne concentrăm mai întâi asupra laturii noastre luminoase, competențelor, reușitelor și resurselor noastre.

Polaritățile nu sunt calități definitive și absolute ale noastre, ci mai degrabă ele reflectă condiția și starea de moment. Acum eu mă simt furios, anxios, gelos. Asta nu mă face în mod absolut o persoană geloasă, anxioasă, furioasă. Un sentiment pe care îl trăim este doar o mică parte a ceea ce suntem și putem fi.

Rușinea socială, sursă a neacceptării de sine

În societatea individualistă în care trăim, cerințele autonomiei, independenței și rațiunii sunt ridicate la rang de crez și lege absolută. Orice emoție, sentiment, cu cât este mai intens cu atât este mai puțin acceptat și asta ne trezește rușine. Orice formă de dependență și nevoie de apartenență – în special în cazul bărbaților – este văzută ca infantilă, rușinoasă, primitivă. Femeile sunt sociale, ele sunt abile să creeze conexiune, bărbații sunt autonomi și stoici. Societatea menține tipare de putere și relaționale prin valorile și comportamentele pe care le promovează.

Fiecare sistem cultural este guvernat de rușine. Educația noastră se bazează pe încurajarea anumitor comportamente și excluderea celor opuse ca fiind imature, imorale, inferioare. Toate aceste așteptări sociale restrâng foarte mult capacitatea noastră de manifestare.

Rușinea, care este trezită în noi de interdicțiile sociale, inhibă conștientizarea și capacitatea noastră de a stabili un contact satisfăcător cu lumea din care facem parte. Rușinea ne face să ne percepem diferințele ca pe ceva lipsit de valoare și amenințător. 

Erving Polster consideră că, de multe ori, ceea ce ne face să polarizăm anumite calități în detrimentul altora este dificultatea de a rămâne în fluxul momentului prezent, de a tolera intensitatea și noutatea lui. De multe ori, ne blocăm inconștient energia, de frică să trăim entuziasm și emoții prea puternice. Aceste emoții includ sexualitatea și furia, sentimentul valorii personale, afectivitatea, tandrețea și iubirea. Dacă simt furie, mă tem să nu devin agresiv și destructiv; dacă simt excitație și plăcere, mă tem că sunt pervers; dacă îmi arăt emoțiile, voi fi respins și ridiculizat (Erving Polster, 2011).

Ceea ce ne ajută să tolerăm ambiguitatea paradoxală a trăirilor noastre este abilitatea de a rămâne în echilibrul instabil al momentului și capacitatea de a experimenta incertitudinea din momentul prezent. Cu cât suntem mai diferențiați, ne acceptăm părțile personale și ne cunoaștem limitele, cu atât mai ușor vom face față conflictelor și tensiunilor naturale care apar în relațiile noastre și în interiorul nostru.

O persoană matură poate răspunde cu deschidere în fața unei multitudini de situații, fără să se polarizeze pe sine sau pe celălalt. Nu se va simți atacată când este criticată. Percepe polaritățile ca pe niște forțe complementare, mai degrabă decât ca pe niște conflicte. Și-a dezvoltat capacități de autoreglare emoțională și este conștientă de polaritățile prezente în interior. Nu este mereu în acord cu anumite polarități, dar poate să tolereze conștientizarea lor. Are și puterea de a schimba lucrurile care nu-i plac la sine.

Concluzie

Suntem într-o continuă reconstrucție și definire de sine. Existența noastră se referă la experiențe punctuale, nu la esențe.

Avem nevoie de un simț al sinelui coerent și stabil. Or ceea ce ne hrănește sentimentul persistent al sinelui este sentimentul de apartenență, atunci când suntem acceptați. Avem nevoie ca experiența noastră să o reflecte și să se potrivească cu cea a comunității din care facem parte. Nevoile individuale nu pot fi separate de normele sociale. Suntem parte a societății și contribuim la dezvoltarea ei.

Suntem în mod continuu provocați să găsim o congruență între sine și comunitate, precum și între sine, diferitele experiențe trăite și condiții ale noastre. Ne dezvoltăm prin această explorare continuă, asimilând și integrând părți noi și renunțând la altele. Numai dacă ajungem la un echilibru între exigențele interioare și cele sociale vom găsi pacea interioară.


Citește și:

După studii aprofundate de filosofie, atât în tară, cât și în Franța, din 2011, am început formarea în psihoterapie Gestalt, iar în paralel am urmat un master în Psihologie Clinică și Intervenție Psihoterapeutică. Cursurile și formările multiple, cu psihoterapeuți români și străini, supervizările, propriul meu travaliu psihoterapeutic − toate acestea m-au purtat către o călătorie interioară și exterioară plină de sens, dar, mai ales, m-au ajutat să creez punți de legătură emoțională cu pacienții mei. În cei peste 7 ani de practică terapeutică, atât cu pacienți individuali, cât și cu cupluri, am reușit să creez în cabinet un spațiu terapeutic în care oamenii să se simtă în siguranță, să navigheze printre emoțiile lor, să-și contureze granițe personale cât mai clare și mai sănătoase, să-și revendice puterea personală și să își redescopere resurse care să-i susțină în năzuința lor spre autoîmplinire.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0